ÎCCJ, decizie (scj.ro #82965)

Pe rolul Înaltei Curți se află dosarul având ca obiect recursul pe care recurenta-reclamantă SC R. România SRL l-a promovat împotriva deciziei nr. 260 din 20 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, cu termen de soluționare: 20 noiembrie 2012.

Decizia ce se va pronunța asupra recursului de față, deși irevocabilă sub aspectul epuizării căilor de atac de reformare, poate fi supusă în dreptul intern căilor de atac de retractare: contestație în anulare și revizuire, cu consecința, în caz de admitere, a posibilității reformării hotărârilor pronunțate în cauză pentru anumite cazuri și în anumite condiții prevăzute de legea procesuală română.

La acest termen recurenta-reclamantă SC R. România SRL a formulat o solicitare scrisă prin care, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, a cerut sesizarea instanței comunitare în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare pentru interpretarea unora din prevederile Directivei 86/653/CEE privind armonizarea conținutului drepturilor agenților comerciali independenți din Statele membre ale Uniunii Europene. Acțiunea principală

Prin acțiunea promovată și înregistrată la Tribunalul comercial Cluj, reclamanta SC R. România SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC W.D.&W. GMBH obligarea acesteia la plata unor sume de bani cu titlu de comision de intermediere conform facturii nr. 2009102 din 3 septembrie 2009 și a dobânzii legale, precum și la plata unei indemnizații de încetare a raporturilor contractuale prin raportare la art. 22 din Legea nr. 509/2002 și a unor daune-interese rezultate ca urmare a renunțării de către pârâtă, în mod unilateral și fără preaviz, la raporturile contractuale derulate între părți și pe care reclamanta le consideră specifice contractului de agenție. Pretențiile reclamantei au fost întemeiate în drept pe dispozițiile Legii nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți, astfel cum reiterează recurenta și prin recursul declarat. În fața instanței de fond, pârâta nu a formulat cerere reconvențională și nu s-au înregistrat cereri de intervenție din partea vreunui terț, cauza aflându-se în primul său ciclu procesual. Hotărârile pronunțate în cauză

Prin sentința comercială nr. 1043 pronunțată la 24 februarie 2011, Tribunalul Comercial Cluj a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamantă cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Motivarea sentinței instanței de fond a fost în sensul că pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 509/2002, iar potrivit art. 18 din această lege dovada raporturilor de agenție se face prin contract în formă scrisă, reclamanta nedepunând la dosar un înscris în acest sens.

Prin decizia nr. 260 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel Cluj, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul pe care reclamanta l-a declarat împotriva sentinței. Criticile apelantei-reclamante, raportate la aplicarea prevederilor art. 5, 6, 9, 18 și 22 din Legea nr. 509/2002 – în vigoare la momentul introducerii acțiunii, au fost înlăturate de instanța de apel, aceasta menținând ca legală sentința apelată, confirmând motivarea acesteia în sensul că, în raport de dispozițiile Legii nr. 509/2002, reclamanta nu a probat existența unui contract de agenție în formă scrisă. Recursul

Împotriva deciziei instanței de apel reclamanta SC R. România SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. prin care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate ca fiind nelegală și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, termenul de soluționare stabilit aleatoriu fiind la 20 noiembrie 2012. Cererea recurentei de sesizare a Curții Europene de Justiție

Anterior concluziilor pe fond, recurenta-reclamantă a solicitat Înaltei Curți sesizarea de către aceasta a instanței comunitare în baza art. 267 TFUE, în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare pentru interpretarea prevederilor Directivei nr. 86/653/CEE privind armonizarea conținutului drepturilor agenților comerciali independenți din Statele Membre al Uniunii Europene. Recurenta a propus următoarele întrebări: 1 . „Dacă prevederile art. 1 alin. (2) și ale art. 3 alin. (2) ale Directivei se interpretează în sensul că agentul este acel intermediar independent față de cel reprezentat și care are obligația de rezultat privind mijlocirea încheierii contractelor între reprezentant și terț ca urmare a promovării realizate de reprezentant, chiar dacă în raportul contractual părțile nu poartă denumirea generică de Agent și respectiv de Comitent?” 2. „Dacă procesul-verbal al întâlnirii părților din data de 29.01.2009 face parte din câmpul de aplicare a Directivei în sensul că reprezintă – un acord al părților raportat la comisionul datorat ca urmare a încetării raporturilor contractuale, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 7 și 8 ale Directivei?” Aprecierea Înaltei Curți

Cererea este inadmisibilă . Articolul 267 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, TFUE, pe care recurenta și-a întemeiat solicitarea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene a făcut el însuși obiectul interpretării instanței comunitare sub aspectul condițiilor de admisibilitate a sesizărilor, a competențelor și repartizării funcțiilor între această instanță și instanța națională, a accepțiunii de instanță în general și a limitelor de sesizare în temeiul art. 267 paragraf 2 și 3 din TFUE, fost art. 177, fost art. 234 din Tratat.

Cu privire la procedura de urmat în fața instanței naționale Tratatul nu conține o reglementare anume, permițând statului membru, conform principiului autonomiei procedurale, edictarea de norme cu acest obiect. Codul român de procedură civilă în vigoare nu reglementează procedura în fața instanței naționale de sesizare a Curții Europene cu titlu preliminar.

Curtea de Justiție a emis totuși Recomandări în atenția instanțelor naționale referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (2012/C338/01, Jurnalul Oficial al U.E., 06.11.2012, adoptate în baza Regulamentului de procedură al CJUE, Jurnalul Oficial din 29.09.2012, în vigoare cu 01.11.2012) prin care se configurează: competența Curții în materie preliminară și rolul ei în cadrul procedurii preliminare; decizia de a efectua o trimitere preliminară: autorul cererii, trimiterea în interpretare și trimiterea în aprecierea validității; momentul adecvat pentru a efectua o trimitere preliminară; forma și conținutul cererii de decizie preliminară; efectele trimiterii preliminare asupra procedurii naționale; cheltuielile de judecată și asistența judiciară.

Conform punctului 7 din aceste Recomandări, rolul Curții de Justiție este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunța cu privire la validitatea acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situația de fapt care face obiectul procedurii principale. Acest rol revine instanței naționale și, prin urmare, Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la probleme de fapt ivite în cadrul litigiului principal. Ea nu este competentă, conform textului citat, nici să soluționeze eventuale divergențe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept național, competența interpretării și aplicării dreptului național revenind, de asemenea, statului național .

Decizia de sesizare a Curții cu titlu preliminar aparține în exclusivitate instanței naționale indiferent de împrejurarea că părțile din litigiul principal și-au exprimat sau nu și-au exprimat dorința în această privință (pct. 10 Recomandări) și tot instanța națională apreciază în ce etapă a procedurii se impune adresarea respectivei cereri (pct. 18 din Recomandări), conform și unei jurisprudențe constante a instanței comunitare sub acest aspect.

Conform art. 267 TFUE orice instanță dispune de prerogativa de a adresa o cerere de interpretare preliminară referitoare la interpretarea unei norme a dreptului Uniunii în cazul în care apreciază că o astfel de decizie îi este necesară pentru soluționarea litigiului cu care a fost sesizată. Obligația de sesizare a Curții există conform paragrafului 3 al art. 267 pentru instanța ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern. De la această obligație, Recomandările, art. 12, identifică următoarele excepții: existența unei jurisprudențe în materia respectivă; interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă. În ce privește accepțiunea sintagmei conținută de art. 267 paragraf 3 TFUE: ”ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern” , se constată că modul de formulare exclude orice cale de atac, ori, conform dreptului procesual român, decizia ce se va pronunța asupra recursului, cazul în speță, poate face obiectul unor căi de atac extraordinare de retractare care, în caz de admitere, pot avea ca efect reformarea hotărârilor pronunțate chiar cu consecința schimbării soluției asupra cererii de chemare în judecată, jurisprudența națională fiind elocventă în acest sens.

Articolul 267 paragraful 3 TFUE a făcut, însă, obiectul unor hotărâri de interpretare ale Curții de Justiție, prin care Curtea a statuat în sensul circumstanțierii obligației de trimitere în raport de elemente pe care acestea le identifică. Astfel, prin Hotărârea CILFIT, cauza 283/81, Curtea a stabilit că „articolul 177 al treilea paragraf (actualul 267 paragraful 3 TFUE) trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile”.

Repetitiv, Curtea de Justiție a statuat că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență, că respingerea unei cereri formulată de o instanță națională nu este posibilă decât atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea și cu obiectul acțiunii principale sau atunci când problema este de natură ipotetică și Curtea nu dispune de elemente de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate (cauza 94/04 Cipolla și alții, Hotărârea din 5 decembrie 2006; Hotărârea din 1 iunie 2010, Blanco Pérez și Chao Gomez; cauza 225/09, Hotărârea din 2 decembrie 2010, Jakubowska). Totodată, cu privire la interpretarea art. 267 paragraf 3, Curtea de Justiție a statuat că existența în dreptul intern a unei reguli care leagă instanțele în problemele de drept de soluția unei instanțe de grad superior nu poate, în sine, să le priveze de facultatea de a sesiza Curtea de Justiție (Cauza 166/73, Rheinmuhlen-Düsseldorf, Hotărârea din 16 ianuarie 1974).

Această hotărâre statuează însă și cu privire la scopul reglementării pe care o conține art. 177, actual 267 TFUE, în sensul care urmează: ”Esențial pentru prezervarea caracterului comunitar al dreptului instituit prin Tratat, art. 177 are scopul de a asigura acestui drept, în toate cazurile, același efect în toate statele Comunității. Dacă art. 177 urmărește să evite divergențele de interpretare a dreptului comunitar pe care instanțele naționale trebuie să îl aplice, el tinde, deopotrivă, să asigure această aplicare prin punerea la dispoziția judecătorului național a unui mijloc de eliminare a dificultăților pe care le poate ridica exigența de a da dreptului comunitar efectul său deplin în cadrul sistemului judiciar al statului membru.” În același sens, recentele Recomandări ale Curții de Justiție stabilesc că „trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, care este menit să confere instanțelor statelor membre mijloacele de a asigura o interpretare și o aplicare uniforme a acestui drept în cadrul Uniunii” (art. 1).

Față și de conținutul punctului 7 din Recomandări, precitat, conform căruia Curtea de Justiție nu este competentă să soluționeze eventuale divergențe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept național, rezultă că prima condiție pe care instanța de trimitere trebuie să o verifice anterior demarării procedurii preliminare este aceea dacă în acțiunea cu care reclamanta a investit instanța de fond se aplică nemijlocit dreptul Uniunii sau dreptul național, dacă în dreptul intern există o reglementare proprie, subsecventă aderării la Uniune și deci în armonizarea acestui drept, condiție extrinsecă art. 267 TFUE, care, la rândul său, impune limitările deja arătate în declanșarea procedurii trimiterii preliminare.

Dacă în dreptul intern există o atare reglementare, iar aceasta nu vine în conflict cu dreptul Uniunii, problema este una de aplicare a legii naționale, iar o eventuală sesizare cu trimitere preliminară este neavenită, acestea plasându-se în câmpul soluțiilor de inadmisibilitate ale Curții de Justiție asupra trimiterilor preliminare. Sub acest aspect, Curtea de Justiție a statuat neechivoc: ”În cazul în care dreptul comunitar devine aplicabil prin dreptul național, îi revine exclusiv instanței naționale competența de a aprecia sfera exactă a acestei referiri la dreptul comunitar”. (Cauzele reunite C-297/88 și C- 197/89, Hotărârea din 18.10.1990, Dzodzi).

În concret, reclamanta prin cererea sa a solicitat interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) din Directiva 86/653 CEE privind armonizarea conținutului drepturilor agenților comerciali independenți din statele membre ale Uniunii Europene, în cadrul primei întrebări, și a dispozițiilor art. 7 și 8 din aceeași directivă, în cadrul celei de a doua întrebări. Această Directivă a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți. Conform art. 1 alin. (2) din Directivă: „ În sensul prezentei Directive, prin „agent comercial” se înțelege acel intermediar independent care este împuternicit în mod regulat, fie să negocieze vânzarea sau cumpărarea de bunuri pentru altă persoană, denumită comitent, fie să negocieze și să încheie asemenea operațiuni în numele și pe seama comitentului”. Conform art. 1 alin. (2) din legea națională: „În sensul prezentei legi, prin agentul comercial permanent, denumit în continuare agent, se înțelege comerciantul, persoană fizică sau juridică, care, în calitate de intermediar independent, este împuternicit în mod statornic: a) să negocieze afaceri pentru o altă persoană fizică sau juridică, denumită în continuare comitent; sau b) să negocieze și să încheie afaceri pe seama comitentului.” Conform art. 3 alin. (2) din Directivă: „ În lipsa unei stipulații contrare agentul poate reprezenta mai mulți comitenți, iar comitentul se poate folosi în același timp, în aceeași regiune și pentru același comerț de mai mulți agenți”. Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 509/2002, este identic cu art. 3 alin. (2) din Directivă, nu numai ca număr, dar și sub aspectul conținutului: „În lipsa unei stipulații contrare agentul poate reprezenta mai mulți comitenți, iar comitentul se poate folosi în același timp, în aceeași regiune și pentru același comerț de mai mulți agenți”. Aceeași similaritate de reglementare până la identitate se regăsește între art. 7 și 8 din Directivă și art. 12 și respectiv 13 din Legea nr. 509/2002, succesiunea articolelor fiind și ea grăitoare sub aspectul sistematizării normative.

Reclamanta-recurentă, la rândul său, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii 509/2002, pe legea națională de transpunere a directivei, fără a susține în fața vreunei instanțe și nici prin cererea prezentă contrarietatea acestei legi cu Directiva 86/653 CEE.

Așadar, dreptul aplicabil litigiului este dreptul intern, iar cu privire la eventualele divergențe de opinie în interpretarea sau aplicarea normelor de drept național, Curtea de Justiție nu este competentă să se pronunțe (pct. 7 Recomandări).

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, sub aspectul competenței de aplicare și interpretare a dreptului național, este și ea constantă, statuând: ”În această privință trebuie amintit încă de la început că, în temeiul unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii prevăzute de art. 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, numai instanța națională este competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din acțiunea principală, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național.” (cauzele conexate C-357 /10 C- 359/10, Hotărârea din 10 mai 2012, Duomo Gpa SRL și alții, paragr.76).

Prin urmare, cererea recurentei de sesizare a Curții de Justiție cu trimitere preliminară apare ca inadmisibilă sub ambele sale întrebări, cu precizarea că propunerea de sesizare care privește incidența dreptului comunitar, art. 7 și 8 din Directivă, cu privire la un proces-verbal încheiat de părțile litigante, apare ca inadmisibilă și din perspectiva lipsei de competență a Curții de Justiție cu privire la probleme de fapt ivite în cadrul litigiului principal, conform unei jurisprudențe constante a Curții în acest sens, mai sus relevată. Drept consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte a respins cererea reclamantei privind propunerea de sesizare de către această instanță a CJCE cu trimitere preliminară, ca inadmisibilă.