ÎCCJ, decizie (scj.ro #82965)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82965) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii

Europene. Interpretarea normelor de drept național. Condiții de

admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Alte materii

Index alfabetic: cerere

de sesizare a Curții Europene de Justiție

-

întrebare preliminară

-

interpretarea normelor de drept național

-

inadmisibilitate

Tratatul privind Funcționarea Uniunii

Europene, art. 267

Legea

de transpunere a unei directive CEE face parte din dreptul intern, iar

dacă aceasta nu vine în conflict cu dreptul Uniunii Europene, sesizarea cu

trimitere preliminară în baza art. 267 din Tratatul privind

Funcționarea Uniunii Europene apare ca inadmisibilă, competența

revenind exclusiv instanței naționale, iar nu Curții de

Justiție a Uniunii Europene.

Secția a II-a civilă, Încheiere din 22 noiembrie

2012

Cu

titlu preliminar

.

1.

Pe rolul Înaltei Curți se află dosarul având ca obiect recursul pe

care recurenta-reclamantă SC R. România SRL l-a promovat împotriva

deciziei nr. 260 din 20 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Cluj, cu termen de soluționare: 20 noiembrie 2012.

2.

Decizia ce se va pronunța asupra recursului de față, deși

irevocabilă sub aspectul epuizării căilor de atac de reformare,

poate fi supusă în dreptul intern căilor de atac de retractare:

contestație în anulare și revizuire, cu consecința, în caz de

admitere, a posibilității reformării hotărârilor

pronunțate în cauză pentru anumite cazuri și în anumite

condiții prevăzute de legea procesuală română.

3.

La acest termen recurenta-reclamantă SC R. România SRL a formulat o

solicitare scrisă prin care, în temeiul art. 267 din Tratatul privind

Funcționarea Uniunii Europene, a cerut sesizarea instanței comunitare

în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare pentru

interpretarea unora din prevederile Directivei 86/653/CEE privind armonizarea

conținutului drepturilor agenților comerciali independenți din

Statele membre ale Uniunii Europene.

Acțiunea principală

pârâta SC W.D.&W. GMBH obligarea acesteia la plata unor sume de bani cu

titlu de comision de intermediere conform facturii nr. 2009102 din 3 septembrie

2009 și a dobânzii legale, precum și la plata unei indemnizații

de încetare a raporturilor contractuale prin raportare la art. 22 din Legea nr.

509/2002 și a unor daune-interese rezultate ca urmare a

renunțării de către pârâtă, în mod unilateral și

fără preaviz, la raporturile contractuale derulate între

părți și pe care reclamanta le consideră specifice

contractului de agenție. Pretențiile reclamantei au fost întemeiate

în drept pe dispozițiile Legii nr. 509/2002 privind agenții

comerciali permanenți, astfel cum reiterează recurenta și prin

recursul declarat. În fața instanței de fond, pârâta nu a formulat

cerere reconvențională și nu s-au înregistrat cereri de intervenție

din partea vreunui terț, cauza aflându-se în primul său ciclu

procesual.

Hotărârile

pronunțate în cauză

pronunțată la 24 februarie 2011, Tribunalul Comercial Cluj a respins

cererea de chemare în judecată promovată de reclamantă cu

obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Motivarea sentinței instanței de fond a fost în sensul

că pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe dispozițiile Legii

nr. 509/2002, iar potrivit art. 18 din această lege dovada raporturilor de

agenție se face prin contract în formă scrisă, reclamanta

nedepunând la dosar un înscris în acest sens.

Cluj, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a respins ca nefondat apelul pe care reclamanta l-a declarat împotriva

sentinței.

Criticile apelantei-reclamante, raportate la aplicarea

prevederilor  art. 5, 6, 9, 18 și 22 din Legea nr. 509/2002 – în vigoare

la momentul introducerii acțiunii, au fost înlăturate de

instanța de apel, aceasta menținând ca legală sentința

apelată, confirmând motivarea acesteia în sensul că, în raport de

dispozițiile Legii nr. 509/2002, reclamanta nu a probat existența

unui contract de agenție în formă scrisă.

Recursul

7.

Împotriva deciziei instanței de apel reclamanta SC R. România SRL a

declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. prin care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate ca

fiind nelegală și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

apel, termenul de soluționare stabilit aleatoriu fiind la 20 noiembrie

2012.

Cererea recurentei de sesizare a Curții Europene de

Justiție

solicitat Înaltei Curți sesizarea de către aceasta a instanței

comunitare în baza art. 267 TFUE, în vederea pronunțării unei

hotărâri preliminare pentru interpretarea prevederilor Directivei nr.

86/653/CEE privind armonizarea conținutului drepturilor agenților

comerciali independenți din Statele Membre al Uniunii Europene.

Recurenta a propus următoarele întrebări:

1

. „Dacă prevederile art. 1 alin. (2) și ale art. 3

alin. (2) ale Directivei se interpretează în sensul că agentul este

acel intermediar independent față de cel reprezentat și care are

obligația de rezultat privind mijlocirea încheierii contractelor între

reprezentant și terț ca urmare a promovării realizate de

reprezentant, chiar dacă în raportul contractual părțile nu

poartă denumirea generică de Agent și respectiv de Comitent?”

2.

„Dacă procesul-verbal al întâlnirii

părților din data de 29.01.2009 face parte din câmpul de aplicare a

Directivei în sensul că reprezintă – un acord al părților

raportat la comisionul datorat ca urmare a încetării raporturilor

contractuale, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 7 și 8

ale Directivei?”

Aprecierea Înaltei Curți

9.

Cererea este inadmisibilă

.

Articolul 267

din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, TFUE, pe care recurenta

și-a întemeiat solicitarea de sesizare a Curții de Justiție a

Uniunii Europene a făcut el însuși obiectul interpretării

instanței comunitare sub aspectul condițiilor de admisibilitate a

sesizărilor, a competențelor și repartizării

funcțiilor între această instanță și instanța

națională, a accepțiunii de instanță în general

și a limitelor de sesizare în temeiul art. 267 paragraf 2 și 3 din

TFUE, fost art. 177, fost art. 234 din Tratat.

naționale Tratatul nu conține o reglementare anume, permițând

statului membru, conform principiului autonomiei procedurale, edictarea de

norme cu acest obiect.

Codul român de procedură civilă în vigoare nu

reglementează procedura în fața instanței naționale de

sesizare a Curții Europene cu titlu preliminar.

în atenția instanțelor naționale referitoare la efectuarea

trimiterilor preliminare (2012/C338/01, Jurnalul Oficial al U.E., 06.11.2012,

adoptate în baza Regulamentului de procedură al CJUE, Jurnalul Oficial din

29.09.2012, în vigoare cu 01.11.2012) prin care se configurează: competența

Curții în materie preliminară și rolul ei în cadrul procedurii

preliminare; decizia de a efectua o trimitere preliminară: autorul

cererii, trimiterea în interpretare și trimiterea în aprecierea

validității; momentul adecvat pentru a efectua o trimitere

preliminară; forma și conținutul cererii de decizie

preliminară; efectele trimiterii preliminare asupra procedurii

naționale; cheltuielile de judecată și asistența

judiciară.

Curții de Justiție este acela de a oferi o interpretare a dreptului

Uniunii sau de a se pronunța cu privire la validitatea acestuia, iar nu de

a aplica acest drept la situația de fapt care face obiectul procedurii

principale. Acest rol revine instanței naționale și, prin

urmare, Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la

probleme de fapt ivite în cadrul litigiului principal. Ea nu este

competentă, conform textului citat, nici să soluționeze

eventuale divergențe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de

drept național,

competența interpretării și

aplicării dreptului național revenind, de asemenea, statului

național

.

aparține în exclusivitate instanței naționale indiferent de

împrejurarea că părțile din litigiul principal și-au

exprimat sau nu și-au exprimat dorința în această

privință (pct. 10 Recomandări) și tot instanța

națională apreciază în ce etapă a procedurii se impune

adresarea respectivei cereri (pct. 18 din Recomandări), conform și

unei jurisprudențe constante a instanței comunitare sub acest aspect.

prerogativa de a adresa o cerere de interpretare preliminară referitoare

la interpretarea unei norme a dreptului Uniunii în cazul în care apreciază

că o astfel de decizie îi este necesară pentru soluționarea

litigiului cu care a fost sesizată.

Obligația de sesizare a Curții există conform

paragrafului 3 al art. 267 pentru instanța ale cărei decizii nu sunt

supuse vreunei căi de atac în dreptul intern.

De la această obligație, Recomandările, art. 12,

identifică următoarele excepții: existența unei

jurisprudențe în materia respectivă; interpretarea corectă care

trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă.

În ce privește accepțiunea sintagmei conținută

de art. 267 paragraf 3 TFUE:

”ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei

căi de atac în dreptul intern”

, se constată că modul de

formulare exclude orice cale de atac, ori, conform dreptului procesual român,

decizia ce se va pronunța asupra recursului, cazul în speță,

poate face obiectul unor căi de atac extraordinare de retractare care, în

caz de admitere, pot avea ca efect reformarea hotărârilor pronunțate

chiar cu consecința schimbării soluției asupra cererii de

chemare în judecată, jurisprudența națională fiind

elocventă în acest sens.

obiectul unor hotărâri de interpretare ale Curții de Justiție,

prin care Curtea a statuat în sensul circumstanțierii obligației de

trimitere în raport de elemente pe care acestea le identifică.

Astfel, prin Hotărârea CILFIT, cauza 283/81, Curtea a

stabilit că „articolul 177 al treilea paragraf (actualul 267 paragraful 3

TFUE) trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță

națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac

în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept

comunitar în cauza dedusă judecății sale, să își

îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție,

cu excepția cazului în care constată că problema invocată

nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în

cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea

Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune

cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli

rezonabile”.

întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție

de pertinență, că respingerea unei cereri formulată de o

instanță națională nu este posibilă decât atunci când

este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are

nicio legătură cu realitatea și cu obiectul acțiunii

principale sau atunci când problema este de natură ipotetică și

Curtea nu dispune de elemente de fapt și de drept necesare pentru a

răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate (cauza

94/04 Cipolla și alții, Hotărârea din 5 decembrie 2006;

Hotărârea din 1 iunie 2010, Blanco Pérez și Chao Gomez; cauza 225/09,

Hotărârea din 2 decembrie 2010, Jakubowska).

Totodată, cu privire la interpretarea art. 267 paragraf 3,

Curtea de Justiție a statuat că existența în dreptul intern a

unei reguli care leagă instanțele în problemele de drept de

soluția unei instanțe de grad superior nu poate, în sine, să le

priveze de facultatea de a sesiza Curtea de Justiție (Cauza 166/73,

Rheinmuhlen-Düsseldorf, Hotărârea din 16 ianuarie 1974).

cu privire la scopul reglementării pe care o conține art. 177, actual

267 TFUE, în sensul care urmează:

”Esențial pentru prezervarea caracterului comunitar al

dreptului instituit prin Tratat, art. 177 are scopul de a asigura acestui

drept, în toate cazurile, același efect în toate statele

Comunității. Dacă art. 177 urmărește să evite

divergențele de interpretare a dreptului comunitar pe care instanțele

naționale trebuie să îl aplice, el tinde, deopotrivă, să

asigure această aplicare prin punerea la dispoziția

judecătorului național a unui mijloc de eliminare a

dificultăților pe care le poate ridica exigența de a da

dreptului comunitar efectul său deplin în cadrul sistemului judiciar al

statului membru.”

În același sens, recentele Recomandări ale Curții

de Justiție stabilesc că „trimiterea preliminară reprezintă

un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, care este menit să

confere instanțelor statelor membre mijloacele de a asigura o interpretare

și o aplicare uniforme a acestui drept în cadrul Uniunii” (art. 1).

Recomandări, precitat, conform căruia Curtea de Justiție nu este

competentă să soluționeze eventuale divergențe de opinii în

interpretarea sau aplicarea normelor de drept național, rezultă

că prima condiție pe care instanța de trimitere trebuie să

o verifice anterior demarării procedurii preliminare este aceea dacă

în acțiunea cu care reclamanta a investit instanța de fond se

aplică nemijlocit dreptul Uniunii sau dreptul național, dacă în

dreptul intern există o reglementare proprie, subsecventă

aderării la Uniune și deci în armonizarea acestui drept,

condiție extrinsecă art. 267 TFUE, care, la rândul său, impune

limitările deja arătate în declanșarea procedurii trimiterii

preliminare.

reglementare, iar aceasta nu vine în conflict cu dreptul Uniunii, problema este

una de aplicare a legii naționale, iar o eventuală sesizare cu trimitere

preliminară este neavenită, acestea plasându-se în câmpul

soluțiilor de inadmisibilitate ale Curții de Justiție asupra

trimiterilor preliminare.

Sub acest aspect, Curtea de Justiție a statuat neechivoc:

”În

cazul în care dreptul comunitar devine aplicabil prin dreptul național, îi

revine exclusiv instanței naționale competența de a aprecia

sfera exactă a acestei referiri la dreptul comunitar”.

(Cauzele

reunite C-297/88 și C- 197/89, Hotărârea din 18.10.1990, Dzodzi).

interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) din

Directiva 86/653 CEE privind armonizarea conținutului drepturilor

agenților comerciali independenți din statele membre ale Uniunii

Europene, în cadrul primei întrebări, și a dispozițiilor art. 7

și 8 din aceeași directivă, în cadrul celei de a doua

întrebări.

Această Directivă a fost transpusă în dreptul

intern prin Legea nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți.

Conform art. 1 alin. (2) din Directivă: „

În sensul

prezentei Directive, prin „agent comercial” se înțelege acel intermediar

independent care este împuternicit în mod regulat, fie să negocieze

vânzarea sau cumpărarea de bunuri pentru altă persoană,

denumită comitent, fie să negocieze și să încheie asemenea

operațiuni în numele și pe seama comitentului”.

Conform art. 1 alin. (2) din legea națională:

„În

sensul prezentei legi, prin agentul comercial permanent, denumit în continuare

agent, se înțelege comerciantul, persoană fizică sau

juridică, care, în calitate de intermediar independent, este împuternicit

în mod statornic:

a)

să negocieze afaceri pentru o altă persoană

fizică sau juridică, denumită în continuare comitent; sau

b)  să negocieze și să încheie afaceri pe seama

comitentului.”

Conform

art. 3 alin. (2) din Directivă:

„ În lipsa unei stipulații

contrare agentul poate reprezenta mai mulți comitenți, iar comitentul

se poate folosi în același timp, în aceeași regiune și pentru

același comerț de mai mulți agenți”.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 509/2002, este identic cu art. 3

alin. (2) din Directivă, nu numai ca număr, dar și sub aspectul

conținutului:

„În lipsa unei stipulații contrare agentul poate

reprezenta mai mulți comitenți, iar comitentul se poate folosi în

același timp, în aceeași regiune și pentru același

comerț de mai mulți agenți”.

Aceeași similaritate de reglementare până la

identitate se regăsește între art. 7 și 8 din Directivă

și art. 12 și respectiv 13 din Legea nr. 509/2002, succesiunea

articolelor fiind și ea grăitoare sub aspectul sistematizării

normative.

întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii 509/2002, pe legea

națională de transpunere a directivei, fără a susține

în fața vreunei instanțe și nici prin cererea prezentă

contrarietatea acestei legi cu Directiva 86/653 CEE.

intern, iar cu privire la eventualele divergențe de opinie în

interpretarea sau aplicarea normelor de drept național, Curtea de

Justiție nu este competentă să se pronunțe (pct. 7

Recomandări).

Europene, sub aspectul competenței de aplicare și interpretare a

dreptului național, este și ea constantă, statuând: ”În

această privință trebuie amintit încă de la început

că, în temeiul unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii

prevăzute de art. 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare

clară a funcțiilor între instanțele naționale și

Curte, numai instanța națională este competentă să

constate și să aprecieze situația de fapt din acțiunea

principală, precum și să interpreteze și să aplice

dreptul național.” (cauzele conexate C-357 /10 C- 359/10, Hotărârea

din 10 mai 2012, Duomo Gpa SRL și alții, paragr.76).

Justiție cu trimitere preliminară apare ca inadmisibilă sub

ambele sale întrebări, cu precizarea că propunerea de sesizare care

privește incidența dreptului comunitar, art. 7 și 8 din

Directivă, cu privire la un proces-verbal încheiat de părțile

litigante, apare ca inadmisibilă și din perspectiva lipsei de

competență a Curții de Justiție cu privire la probleme de

fapt ivite în cadrul litigiului principal, conform unei jurisprudențe

constante a Curții în acest sens, mai sus relevată.

Drept consecință, față de considerentele

expuse, Înalta Curte a respins cererea reclamantei privind propunerea de

sesizare de către această instanță a CJCE cu trimitere

preliminară, ca inadmisibilă.