ÎCCJ, decizie (scj.ro #83740)

Cerere privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Recursul

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

cerere privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

art. 267

În conformitate cu dispozițiile art. 267 paragraf 1 lit. (a) și (b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor și (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Prin urmare, cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, referitoare la interpretarea unui act al Consiliului Europei, cum este Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, iar nu a unui tratat al Uniunii Europene sau act al instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene, este inadmisibilă.

Respingerea cererii privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare se dispune prin încheiere definitivă.

I.C.C.J., Secția penală, încheierea din 30 ianuarie 2012

Prin rechizitoriul din 3 decembrie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Galați au fost trimiși în judecată inculpatul T.S. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, faptă prevăzută în art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și inculpata B.I. pentru complicitate la infracțiunea de trafic de influență și complicitate la infracțiunea de cumpărare de influență.

În fapt, în sarcina inculpatului T.S. s-a reținut, în esență, că în perioada mai-noiembrie 2009, în calitate de avocat în cadrul Baroului București, a pretins sume de bani de la martora denunțătoare C.G. pentru a interveni pe lângă judecătorii care aveau spre soluționare un dosar al Curții de Apel Galați în care aceasta avea calitatea de inculpată, în vederea liberării ei din starea de arest preventiv.

În același scop, inculpatul a acceptat promisiunea oferirii sumei de 30.000 euro, formulată de martora denunțătoare prin intermediul inculpatei B.I., primind în două tranșe sumele de 1.000 lei și 2.150 lei (echivalentul sumei de 500 euro) de la investigatorul sub acoperire P.N., pentru ca la data de 5 noiembrie 2009 să fie prins în flagrant în momentul în care primea suma de 5.000 euro de la același investigator.

Cauza

a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a II-a penală, și a fost soluționată prin sentința nr. 51 din 31 ianuarie 2011, prin care inculpatul T.S. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

Recursurile

declarate de inculpații T.S. și B.I. împotriva hotărârii instanței de fond au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală.

Prin cererea

formulată la termenul din 16 ianuarie 2012, recurentul inculpat T.S. a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare prin care să se răspundă la întrebarea: „Include Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, în câmpul de aplicare al persoanelor sancționabile pentru infracțiunea de trafic de influență și instituția/persoana avocatului?”

În motivarea cererii, situația premisă a fost argumentată pe aspectul că esența acuzațiilor aduse recurentului inculpat T.S. este rezumată la noțiunea de infracțiune de corupție, iar elementul de bază al încadrării pretinselor sale acțiuni într-o normă de incriminare a Codului penal se bazează pe aprecierea calități sale de avocat.

S-a mai susținut că, în raport cu obiectul de reglementare al Convenției penale privind corupția adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, și anume corupția activă în sectorul privat, există o discordanță vădită între scopul Convenției, respectiv stabilirea în sarcina statelor semnatare a obligației de a crea mecanisme juridice apte să combată fenomenul corupției în sistemul public și în cel privat, și scopul Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care a incriminat mai mult decât era posibil prin raportare la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Prin raportare la situația particulară dedusă judecății, s-a susținut că la data judecării și soluționării în fond a cauzei, respectiv 31 ianuarie 2011, dispozițiile art. 39 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, reglementau o cauză de nepedepsire aplicabilă deplin și în cazul recurentului inculpat, dispozițiile art. 37 alin. (6

1

) din actul normativ indicat (anterior republicării) prevăzând că: „avocatul nu răspunde penal pentru recomandările și opiniile profesionale pe care le comunică clientului său și nici pentru actele juridice pe care le propune clientului său, urmate de săvârșirea de către client a unei fapte prevăzute de legea penală. Prezentul alineat nu se aplică în cazul infracțiunilor prevăzute de Codul penal la art. 155 - art. 173, art. 174 - art. 192, art. 197 - art. 204, art. 205 - art. 206, art. 236 - art. 244, art. 273 - art. 277, art. 279 - art. 281, art. 303 - art. 307, art. 308 - art. 313, art. 314 - art. 316, art. 317 - art. 330, art. 331 - art. 347, art. 348 - art. 352, art. 353 - art. 355, art. 356 - art. 361.”

Ulterior, respectiva cauză de nepedepsire a fost menținută prin art. 39 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, iar la data de 14 februarie 2011 a fost abrogată prin O. U. G. nr. 10/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 113 din 14 februarie 2011.

Apreciindu-se că succesiunea de legi penale anterior prezentată care a condus la excluderea cauzei de nepedepsire sus-menționate întreține incertitudinea cu privire la posibilitatea angajării răspunderii penale a avocatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, s-a apreciat ca fiind necesară pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare prin care să se stabilească dacă, potrivit Convenției penale privind corupția adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, avocatul poate fi subiect activ al infracțiunii de trafic de influență.

Analizând chestiunea prejudicială invocată de recurentul inculpat T.S., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Sistemul trimiterilor preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, mecanism menit să confere instanțelor naționale mijloacele de a asigura o interpretare și o aplicare uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre.

Acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare este o procedură necontencioasă, de colaborare judiciară, independentă de orice inițiativă a părților.

Procedura trimiterilor preliminare este reglementată cu titlu general prin art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (JOUE 2008, C 115, p. 47, denumit în continuare „TFUE”), reglementări particulare ale acțiunii privind pronunțarea unei hotărâri preliminare regăsindu-se și în alte surse ale dreptului Uniunii Europene, respectiv Protocolul din 3 iunie 1971 privind Convenția relativă la recunoașterea reciprocă a societăților comerciale și a persoanelor juridice din 29 februarie 1968 și Convenția de la Lugano din 16 decembrie 1968 privind competența instanțelor judecătorești și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, încheiată între statele membre ale Comunității Europene și AELS.

În raport cu reglementarea dată chestiunilor prejudiciale prin normele Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene și în absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii instanței naționale asupra admisibilității cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, doctrina relevantă în materie a stabilit că acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare presupune îndeplinirea unor condiții de admisibilitate privind calitatea procesuală activă - Curtea de Justiție a Uniunii Europene putând fi sesizată cu o chestiune prejudicială numai de către o instanță a unui stat membru; obiectul chestiunii prejudiciale, care se referă exclusiv la interpretarea sau validitatea normei comunitare; momentul formulării unei astfel de cereri, precum și condiția de pertinență și concludentă a chestiunii prejudiciale asupra soluționării fondului litigiului dedus judecății instanței naționale.

Dacă în ceea ce privește calitatea procesuală activă, Înalta Curte de Casație și Justiție îndeplinește condiția de jurisdicție națională competentă să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene, îndeplinită fiind și condiția formulării chestiunii prejudiciale în cursul unei judecăți aflate în derulare la o instanță națională, condiția privind obiectul chestiunii prejudiciale în raport cu competența generală de jurisdicție a instanței comunitare reglementată prin art. 267 TFUE nu este îndeplinită.

Astfel, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și dispozițiilor articolul nr. 19 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană (JOUE 2008, C 115, p. 13, denumit în continuare „TUE”), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă sa se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene și cu privire la validitatea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, neavând, în mod evident, competența de a interpreta legile sau reglementările naționale, dar nici posibilitatea de a decide asupra validității unei proceduri a autorității interne.

Textul de lege menționat stabilește că obiectul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare se referă exclusiv la interpretarea dreptului Uniunii Europene sau la aprecierea validității acestuia, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nefiind competentă să răspundă unor chestiuni prejudiciale care exced sferei de aplicare a dreptului comunitar.

Prin urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu poate fi sesizată decât în scopul clarificării unor dispoziții ale actelor normative ale Uniunii Europene, indiferent de categoria izvoarelor din care acestea fac parte.

Î

n acest sens, dispoziția art. 288 din TFUE stabilește posibilitatea formulării unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare în interpretare privind tratate Comunităților/Uniunii Europene (tratatele inițiale și de revizuire, anexele și protocoalele), actele juridice care fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene (respectiv Regulamentele, Directivele și Deciziile adoptate de instituțiile comunitare în exercitarea competențelor atribuite prin tratatele constitutive, în scopul atingerii finalității acestora), acordurile externe încheiate de Uniunea Europeană (acordurile internaționale încheiate de Consiliu în baza art. 218 TFUE sau acordurile de asociere încheiate în baza art. 217 TFUE) și statutele organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă aceste statute prevăd astfel de dispoziții.

De asemenea, deși s-a statuat cu caracter de principiu că interpretarea unei hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu poate forma obiectul unei cereri prejudiciale, în practică au existat situații în care instanța de contencios comunitar a pronunțat asemenea hotărâri preliminare.

În egală măsură, competența Curții de Justiție a Uniunii Europene de a pronunța hotărâri preliminare cu privire la aprecierea validității actelor juridice se referă exclusiv la norme juridice adoptate prin actele juridice ale Uniunii Europene, Curtea neputând efectua un control de legalitate al normelor dreptului național.

Din această perspectivă, raportat la cazul particular dedus judecății, se constată că prin cererea formulată și susținută în ședința din 16 ianuarie 2012, recurentul inculpat T.S. a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea interpretării Convenției penale privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, cu privire la aspectul dacă avocatul poate constitui subiect activ al infracțiunii de trafic de influență.

Convenția penală privind corupția adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, este un act normativ internațional emis de Consiliului Europei în aplicarea Programului de acțiune împotriva corupției adoptat de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei în luna noiembrie 1996 și ca urmare a recomandărilor celei de a 19-a Conferințe a miniștrilor europeni ai justiției (La Valetta, 1994), semnatare fiind statele membre ale Consiliului Europei.

Acest act normativ nu constituie izvor de drept comunitar, întrucât Consiliul Europei nu participă la procesul formal de luare a deciziilor stabilit prin tratatele comunitare, rolul său rezumându-se la exprimarea exclusivă a unui punct de vedere politic. În plus, sarcina punerii în aplicare a politicii comunitare revine instituțiilor comunitare, în special Consiliului Uniunii Europene.

Consiliul Europei, nefiind o instituție a Comunităților Europene sau a Uniunii Europene, hotărârile sau actele emise de această instituție nu sunt adoptate potrivit procedurii prevăzute în tratatele comunitare, deoarece nu sunt acte ale unei instituții comunitare.

Neavând, prin urmare, efectele juridice ale unui act normativ comunitar, actele juridice emise de Consiliul Europei - în speță, Convenția penală privind corupția adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, nu intră în sfera controlului jurisdicțional al Curții de Justiție a Uniunii Europene și, ca atare, nu poate face obiectul unei trimiteri prejudiciale în interpretare sau în examinarea validității, în condițiile art. 267 TFUE.

Constatând, prin urmare, că obiectul chestiunii prejudiciale cu care a fost sesizată instanța nu constituie o normă comunitară, Înalta Curte de Casație și Justiție constată inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurentul inculpat T.S., constatare care face de prisos analiza pertinenței și concludentei chestiunii prejudiciale invocate asupra soluționării fondului litigiului dedus judecății instanței naționale.

În plus, se constată că, în raport cu maniera de formulare a întrebării ce se dorește a primi o dezlegare preliminară din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, deși, formal, aceasta vizează interpretarea Convenției penale privind corupția adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 pe aspectul privind angajarea răspunderii penale a avocatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, intenția reală a recurentului inculpat este aceea de a obține o hotărâre asupra conformității legii naționale cu actul normativ sus-menționat, verificare care excede controlului de jurisdicție efectuat de Curtea de Justiție.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurentul inculpat T.S., prin încheiere definitivă.