ÎCCJ, decizie (scj.ro #82091)

Imobil rechiziționat de stat. Cerere de restituire în natură a imobilului. Admisibilitate. Cuprins pe materii . Drept civil. Drept de proprietate. Imobil rechiziționat de stat. Cerere de restituire în natură a imobilului. Index alfabetic. Drept civil. - Imobil rechiziționat; - Cerere de restituire în natură. Statul nu are titlu valabil pentru imobilele intrate în proprietatea sa prin ordin de rechiziție, întrucât, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 139/1940 și Legea nr. 439/1945, imobilele nu se puteau rechiziționa decât în folosință, iar rechiziționarea implica doar o preluare temporară, pentru un interval determinat. Ca atare, potrivit actelor normative mai sus menționate, rechiziția nu putea conduce la o preluare definitivă a imobilului de către stat . Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1371 din 7 februarie 2006. La 13 februarie 2001, reclamantul T.N.

a chemat în judecată Serviciul Român de Informații, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul General, pentru a se dispune obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în Șoseaua București – Ploiești, (fost Șoseaua Regina Maria) compus din teren în suprafață de 13.800 m.p. și construcțiile aflate pe acesta, precum și în subsidiar evacuarea din acest imobil a pârâtului Serviciul Român de Informații. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a aparținut autoarei sale, T.E., al cărei unic moștenitor este și a fost preluat abuziv de stat prin Ordinul de rechiziție nr. 8559 din 31 octombrie 1947, în prezent aflându-se în administrarea Serviciului Român de Informații.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București – Secția a V – a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 215 din 27 martie 2001, a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând în esență că reclamantul nu a urmat procedura prealabilă instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, aplicabile în speță. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel București – Secția a IV – a civilă care, prin decizia nr. 568 din 21 noiembrie 2001, a anulat sentința și a reținut cauza spre rejudecare. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din codul civil, a fost promovată de reclamant la 13 februarie 2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ale cărei dispoziții nu pot retroactiva și ca atare nu sunt aplicabile cererilor de restituire formulate anterior intrării sale în vigoare.

Recursul declarat de Serviciul Român de Informații împotriva acestei hotărâri intermediare a fost respins ca inadmisibil prin decizia nr. 3601 din 22 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție – Secția civilă. Rejudecând cauza, Curtea de Apel București – Secția a IV – a civilă, prin decizia nr. 850 din 12 mai 2004, a respins acțiunea ca nefondată reținând că terenul ce a aparținut autoarei reclamantului, care se află, în cea mai mare parte, în administrarea Serviciului Român de Informații, face parte din domeniul public al statului și, ca atare, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi restituit în natură, moștenitorul fostului proprietar având posibilitatea de a solicita măsuri reparatorii în echivalent, potrivit prevederilor acestei legi speciale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.N. care critică hotărârea dată în apel după cum urmează: - instanța a ignorat dispozițiile Legii nr. 139/1940 și ale Legii nr. 439/1945, potrivit cărora rechiziționarea de către stat a imobilelor nu se putea face decât cu titlu de folosință și nu putea conduce la o schimbare a titularului dreptului de proprietate. - titlul de preluare a imobilului nu îl reprezintă legea (Decretul nr. 218/1960) așa cum în mod greșit s-a reținut, ci actul de aplicare a legii, prin care imobilul a fost individualizat și preluat de către stat. - Decretul nr. 218/1960 invocat ca temei legal al dobândirii imobilului de către stat, încălca flagrant prevederile constituționale și tratatele internaționale la care România era parte.

Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Probele administrate în cauză atestă, fără putință de tăgadă, faptul că autoarea reclamantului, E.T., a fost proprietara imobilului revendicat, pe care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7368 din 17 iunie 1941. S-a făcut de asemenea dovada că prin Ordinul nr.8559 din 31 octombrie 1947 al Primăriei Municipiului București – Serviciul Central de Rechiziții și Cartiruiri, imobilul a fost rechiziționat, în baza Legii nr. 439/1945 . Împrejurarea – care este de esența litigiului – dacă acest ordin de rechiziție și respectiv Decretul nr. 218/1960 – invocat ca temei al preluării – constituie sau nu titlu valabil al statului, presupune luarea în considerare a prevederilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, care condiționează validitatea titlului statului de respectarea, la data preluării, a Constituției, legilor în vigoare și respectiv tratatelor internaționale la care România era parte.

Or, chiar actele normative în vigoare la acea dată, care reglementau condițiile rechiziției și cartiruirii de persoane, stipulau că „imobilele nu se pot rechiziționa decât în folosință” – art. 6 teza finală – Legea nr. 139/1940 – și respectiv că rechiziționarea implica doar o preluare temporară, pentru un interval determinat – Legea nr. 439/1945. Ca atare, potrivit acestor acte normative, rechiziția nu putea conduce la o preluare definitivă a imobilului de către stat.

În consecință, bunul rechiziționat a rămas tot timpul în proprietatea E.T., și cum Statul Român era un detentor precar nu l-a putut dobândi nici prin efectul Decretului nr. 218/1960 și respectiv al Decretului nr. 712/1966, acte normative de altfel, profund neconstituționale și care contraveneau flagrant art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România în decembrie 1955. Cum titlul opus de stat în ce privește imobilul litigios nu poate reprezenta un titlu valabil de preluare, în înțelesul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1988, rezultă că autoarea reclamantului nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat , care s-a transmis astfel în mod valabil, pe cale succesorală.

Tot astfel, în considerarea acelorași dispoziții legale, imobilul în litigiu nu a aparținut niciodată domeniului public al statului, putând fi revendicat de moștenitorii proprietarului originar. Fără suport, în condițiile în care acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile dreptului comun, sunt și trimiterile instanței la prevederile art. 16 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, text care de altfel a primit o nouă redactare, urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, potrivit căreia foștilor proprietari li se pot restitui în natură și imobilele ocupate de instituții publice, cu condiția menținerii afectațiunii, pe o perioadă determinată. Așa fiind, recursul a fost admis cu consecința modificării deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată.