ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5274/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5274/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra contestației

în anulare de față:

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ sub nr. 349/42/2011 reclamantul B.G. a chemat în

judecată Adjunctul Avocatului Poporului, doamna E.D., solicitând: a) anularea

răspunsurilor emise de pârâtă asupra plângerilor și memoriilor adresate de

reclamant Avocatului Poporului, ca fiind potrivnice prevederilor art. 58 alin.

(1) din Constituția României și ale art. 1 din Legea nr. 35/1997; b) anularea

răspunsului Ministerului Educației, Cercetării și Inovării din 4 august 2009 ca

și a celui din 4 decembrie 2007; c) obligarea Instituției Avocatului Poporului

să declanșeze o anchetă proprie în conformitate cu prevederile art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 35/1997, având ca bază de analiză atât plângerea formulată în

luna februarie 2010 cât și memoriul adresat Președintelui României; d)

obligarea Ministerului Educației, Cercetării și Inovării la plata unei

despăgubiri, pentru imensele prejudicii și suferințe morale și materiale ce au

fost aduse reclamantului, în sumă de 50.000 RON; e) obligarea Adjunctului

Avocatului Poporului, doamna E.D., la plata, în situația în care nu se va

stabili obligația de despăgubiri a Ministerului Cercetării, Tineretului și

Inovării, la plata de daune în cuantum de 55.000 RON.

de fond.

Prin sentința nr. 177

din 2 iunie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu de instanță

și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul B.G. în contradictoriu

cu pârâta E.D., chemată în judecată în nume propriu, la sediul Instituției Avocatului

Poporului din București, str. E.C.

Împotriva sentinței

nr. 177 din 2 iunie 2011, precum și a încheierilor de ședință din datele de 5 și

26 mai 2011, toate pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 349/42/2011 a declarat recurs

în termen legal reclamantul B.G., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare

de atac, casarea sentinței nr. 177 din 2 iunie 2011 și admiterea plângerii formulate

de reclamant împotriva doamnei E.D., cu consecința anulării răspunsurilor pe care

pârâta intimată le-a trimis urmare memoriilor recurentului, a obligării Instituției

Avocatului Poporului, personal a doamnei E.D., în baza art. 22 din Legea nr. 35/1997,

la declanșarea unei anchete proprii care să asigure înlăturarea aspectelor și a

consecințelor negative, existente încă, ale gravelor nelegalități și infracțiuni

săvârșite la Universitatea P.G. din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe, Specializarea

Administrație Publică, și a anulării răspunsurilor Ministerului Educației, Cercetării

și Inovării date cu adresele din 4 decembrie 2007 și din 4 august 2009. Cu privire

la daunele morale și materiale, recurentul a solicitat a se dispune obligarea conducerii

Ministerului Educației, Cercetării și Inovării la plata de despăgubiri în sumă de

20.000 RON, și, în subsidiar, în situația în care nu se reține culpa Ministerului

Educației, Cercetării și Inovării, obligarea intimatei E.D. la plata de despăgubiri

în cuantum de 22.500 RON.

Recurentul a contestat,

prin motivele de recurs, realitatea unor consemnări din cuprinsul încheierilor de

ședință din datele de 5 și 26 mai 2011, și a considerat că în mod eronat instanța

de fond nu a comunicat pârâtei E.D. elementele de nelegalitate cuprinse în materialele

transmise instanței de către Instituția Avocatului Poporului. Procesul, precum și

sentința pronunțată, a relevat reclamantul, sunt lovite de nulitate absolută, în

condițiile în care prima instanță a primit la dosar o întâmpinare formulată și semnată

nelegal, pârâta E.D. a lipsit de la proces și nu și-a exprimat nici poziția față

de pretențiile recurentului, iar judecătorul cauzei a soluționat de unul singur

excepția de inadmisibilitate pe care a invocat-o din oficiu.

În ceea ce privește invocarea

din oficiu de către instanța de fond a excepției inadmisibilității acțiunii în contencios

administrativ, recurentul B.G. a susținut că au fost încălcate prevederile art.

136, precum și dispozițiile art. 137 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. De asemenea,

reclamantul a susținut că instanța de fond a făcut trimitere eronată la prevederile

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care nu

au nicio legătură cu prevederile art. 16 din același act normativ, în temeiul cărora

recurentul a formulat plângerea împotriva pârâtei E.D. Recurentul a precizat că,

judecătorul fondului a dat în litigiu o interpretare greșită, contrară textului

art. 16 din Legea nr. 554/2004, de natură să înlăture temeiul legal al acțiunii

în contencios administrativ. Toate cele menționate în argumentarea instanței de

fond, a adăugat reclamantul, demonstrează inexistența unei adevărate judecăți, corespunzător

exigențelor, valorilor și principiilor constituționale și legale, ale moralității

și demnității umane.

Recurentul B.G. a depus,

la data de 11 mai 2012, direct la instanța de recurs, cu depășirea termenului de

declarare și motivare a recursului, prevăzut de art. 303 C. proc. civ., o serie

de precizări și completări la motivele de recurs formulate în termenul legal, prin

care nu au fost relevate însă aspecte de ordine publică.

de recurs.

Prin decizia nr. 2577

din 24 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins recursul reclamantului ca nefondat, reținând următoarele considerente:

Sub aspectul susținerilor

reclamantului referitoare la nerealitatea unor consemnări din cuprinsul încheierilor

de ședință din data de 5 mai 2011 și, respectiv, din data de 26 mai 2011, s-a constatat

că, potrivit legii, hotărârea judecătorească în materie civilă (încheiere de ședință,

sentință sau decizie), constituind un înscris autentic, are forța probantă a unui

act autentic. Prin urmare, mențiunile din cuprinsul celor două încheieri de ședință,

semnate de judecător și de grefier astfel cum dispune art. 147 C. proc. civ., fac

dovadă, după caz, până la înscrierea în fals sau până la proba contrarie, dar o

asemenea probă contrarie nu a fost făcută de recurent.

Critica recurentului privitoare

la necomunicarea către intimata E.D., adjunct al Avocatului Poporului, a întâmpinării

depuse la dosarul pricinii de către Instituția Avocatului Poporului, nu a fost primită

de instanța de recurs, considerându-se că o asemenea împrejurare poate fi invocată

ca motiv de recurs numai în situația în care actul procedural sus menționat nu i

s-ar fi comunicat reclamantului. De asemenea, au fost considerate neîntemeiate și

argumentele reclamantului folosite ca temei al motivului de recurs constând în nulitatea

absolută a procesului și a sentinței, în condițiile în care întâmpinarea formulată

în litigiu de Instituția Avocatului Poporului întrunește cerințele art. 115 C. proc.

civ., iar pârâta E.D. nu poate fi sancționată procesual pentru faptul că nu s-a

prezentat la proces și nici nu a exprimat poziția sa față de cele solicitate prin

acțiunea reclamantului.

Instanța de recurs a reținut,

de asemenea că invocarea, din oficiu, de către judecătorul fondului a excepției

inadmisibilității acțiunii reclamantului, excepție absolută, s-a făcut potrivit

prevederilor art. 136 și art. 137 C. proc. civ., cu respectarea principiului contradictorialității

și după prealabila punere a acestei excepții în discuția părților.

Cât privește motivul de

recurs invocat de reclamant și constând în interpretarea și aplicarea greșită, de

către prima instanță, a prevederilor art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte a constatat

că în mod corect, prin sentința recurată, a fost admisă excepția inadmisibilității

acțiunii reclamantului B.G., cu consecința respingerii ca inadmisibilă a cererii

de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei E.D., adjunct al Avocatului Poporului.

Ca regulă generală, potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările

și completările ulterioare, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept

al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa

instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.

În mod particular,

art. 16 din Legea nr. 554/2004, denumit marginal „Introducerea în cauză a funcționarului

public”, prevede, la alin. (1), că „Cererile în justiție prevăzute de prezenta lege

pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea,

emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul

de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim,

dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere.

În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata

despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă”.

În mod incontestabil,

art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ conferă calitate procesuală

pasivă funcționarului public care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea

actului ori, după caz, care se face vinovat de refuzul de a rezolva cererea referitoare

la un drept subiectiv sau la un interes legitim, numai dacă sunt îndeplinite două

condiții: - cererea de chemare în judecată trebuie să aibă ca obiect, pe lângă anularea

actului sau obligarea autorității la rezolvarea unei cereri și plata de despăgubiri

pentru repararea pagubei produse prin actul administrativ tipic sau asimilat; -

funcționarul public nu poate fi acționat în contencios administrativ singur, ci

numai împreună cu autoritatea publică, răspunderea lor fiind solidară.

Or, în cauză a reținut

instanța de control judiciar, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, recurentul

înțelegând să cheme în judecată, în nume propriu, numai pe doamna E.D., în calitatea

sa de adjunct al Avocatului Poporului, nu și, în prealabil, autoritatea publică

cu care s-a stabilit raportul de drept administrativ, anume Instituția Avocatului

Poporului. Pe cale de consecință, în mod justificat instanța de fond, după invocarea

din oficiu a excepției și după punerea acesteia în discuția contradictorie a părților,

a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant, în condițiile legii contenciosului

administrativ, în contradictoriu cu pârâta E.D., chemată singular în judecată și

nu alături de Instituția Avocatului Poporului.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare B.G., pe care a întemeiat-o pe prevederile

art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În susținerea cererii

sale, contestatorul invocă drept greșeală materială a deciziei contestate acceptarea

și aprobarea considerentului din sentința nr. 177/2011, privind incidența art. 7

din Legea nr. 554/2004, susținând că în fapt este radical opus conținutului plângerii

sale ca și celorlalte înscrisuri depuse la dosar.

Susține, de asemenea,

că este insidioasă demonstrația care se face privind calitatea procesuală pasivă

a funcționarului public cu cele două condiții menționate, ca și zisele cerințe ale

disponibilității care guvernează procesul civil și, respectiv, condițiile de exercițiu

ale acțiunii civile. Susține că E.D. a urmărit cu obstinație să „rezolve” direct

și personal plângerea sa adresată Avocatului Poporului și că aceasta a schimbat

esențial obiectul cererii sale din 26 ianuarie 2010, încălcând Decizia nr. 507/2004

a Curții Constituționale prin care a fost respinsă sesizarea Avocatului Poporului

privind declanșarea controlului de constituționalitate asupra unor dispoziții cuprinse

în Legea nr. 554/2004.

Totodată contestatorul

precizează că întregul litigiu a fost creat de către E.D., iar vinovăția îi aparține,

în exclusivitate acesteia și că nu înțelege să se judece cu Instituția Avocatului

Poporului.

În cuprinsul cererii contestatorul

invocă drept greșeli materiale și următoarele aspecte:

- aprecierea Înaltei Curți

de Casație și Justiție potrivit căreia excepția inadmisibilității acțiunii invocate

din oficiu de către judecătorul fondului este „o excepție absoluta”, în condițiile

în care prima instanță nu a pus în discuția părților această excepție.

- acceptarea întâmpinării

depusă de instituția Avocatul Poporului, în locul doamnei E.D. și care nu respectă

dispozițiile art. 115 C. proc. civ.

- respingerea nejustificată

legal a esenței criticilor sale, potrivnic și principiului fundamental privind rolul

activ al instanței în aflarea adevărului, privind încheierile de ședința din 5.

și 26 mai 2012, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești;

- lipsa de realism și

de orice temei de drept și de fapt în aprecierea Înaltei Curți de Casație și Justiție

privind respectarea principiului contradictorialității, grav nesocotit, inclusiv

în ședința publica din 17 mai 2012.

- respingerea în totalitate

a tuturor argumentelor și dovezilor cuprinse în motivarea recursului, în completările

și precizările depuse la data de 10 mai 2012, precum și în concluziile scrise din

21 mai 2012.

Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte, analizând

actele și lucrările dosarului în raport cu motivele cererii formulate și dispozițiile

legale aplicabile, constată următoarele:

Contestatorul B.G. și-a

întemeiat cererea pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 318

alin. (1) C. proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite, reglementate

de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale

sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să

cerceteze, din greșeală, vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Norma legală anterior

citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale

judecății recursului, ca de exemplu, respingerea greșită a unui recurs ca tardiv,

anularea lui ca netimbrat și alte asemenea erori, pentru verificarea cărora nu este

necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepție,

noțiunea de „greșeală materială” nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în

vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei

soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente

importante sau a unor date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea

eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica

„netemeinicia” hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice

contestația în anulare.

Cu alte cuvinte, trebuie

să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor

elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.

În speță, contestatorul

invocă faptul că instanța de recurs a respins în mod nelegal recursul declarat și

face aprecieri cu privire la dezlegările date criticilor sale din recurs, reiterând

aceleași motive ca și în cererea de recurs.

Astfel, în concepția Înaltei

Curți, contestatorul invocă o greșeală de judecată, iar nu o greșeală materială,

în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice

anterior expuse.

Prin urmare, instanța

supremă reține faptul că susținerile contestatorului fac trimitere la greșeli de

judecată ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care

este o cale de retractare și nu o cale de reformare a soluției atacate.

Ca atare, Înalta Curte

concluzionează că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenței acestui

temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite

condițiile impuse de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În ceea ce privește omisiunea

instanței de a se pronunța cu privire la toate motivele de recurs, ceea ce ar atrage

incidența tezei a II-a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că

deși contestatorul invocă și acest temei de drept nu menționează, în concret, motivul

care nu a fost cercetat de instanța de recurs, din analiza considerentelor deciziei

nr. 2577 din 24 mai 2012, expuse la pct. 3 al prezentei decizii, rezultând cu evidență

faptul că instanța de control judiciar a răspuns punctual la toate criticile formulate

de recurent.

În consecință, în baza

art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de B.G. împotriva deciziei nr. 2577 din 24 mai 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2012.