Decizia nr. 5274/2012 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 349/42/2011 — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 177/2011 a Curții de Apel Ploiești

Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ sub nr. 349/42/2011 reclamantul B.G. a chemat în judecată Adjunctul Avocatului Poporului, doamna E.D., solicitând: a) anularea răspunsurilor emise de pârâtă asupra plângerilor și memoriilor adresate de reclamant Avocatului Poporului, ca fiind potrivnice prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituția României și ale art. 1 din Legea nr. 35/1997; b) anularea răspunsului Ministerului Educației, Cercetării și Inovării din 4 august 2009 ca și a celui din 4 decembrie 2007; c) obligarea Instituției Avocatului Poporului să declanșeze o anchetă proprie în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 35/1997, având ca bază de analiză atât plângerea formulată în luna februarie 2010 cât și memoriul adresat Președintelui României; d) obligarea Ministerului Educației, Cercetării și Inovării la plata unei despăgubiri, pentru imensele prejudicii și suferințe morale și materiale ce au fost aduse reclamantului, în sumă de 50.000 RON; e) obligarea Adjunctului Avocatului Poporului, doamna E.D., la plata, în situația în care nu se va stabili obligația de despăgubiri a Ministerului Cercetării, Tineretului și Inovării, la plata de daune în cuantum de 55.000 RON.

Hotărârea instanței de fond. Prin sentința nr. 177 din 2 iunie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu de instanță și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul B.G. în contradictoriu cu pârâta E.D., chemată în judecată în nume propriu, la sediul Instituției Avocatului Poporului din București, str. E.C. Împotriva sentinței nr. 177 din 2 iunie 2011, precum și a încheierilor de ședință din datele de 5 și 26 mai 2011, toate pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 349/42/2011 a declarat recurs în termen legal reclamantul B.G., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea sentinței nr. 177 din 2 iunie 2011 și admiterea plângerii formulate de reclamant împotriva doamnei E.D., cu consecința anulării răspunsurilor pe care pârâta intimată le-a trimis urmare memoriilor recurentului, a obligării Instituției Avocatului Poporului, personal a doamnei E.D., în baza art. 22 din Legea nr. 35/1997, la declanșarea unei anchete proprii care să asigure înlăturarea aspectelor și a consecințelor negative, existente încă, ale gravelor nelegalități și infracțiuni săvârșite la Universitatea P.G. din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe, Specializarea Administrație Publică, și a anulării răspunsurilor Ministerului Educației, Cercetării și Inovării date cu adresele din 4 decembrie 2007 și din 4 august 2009. Cu privire la daunele morale și materiale, recurentul a solicitat a se dispune obligarea conducerii Ministerului Educației, Cercetării și Inovării la plata de despăgubiri în sumă de 20.000 RON, și, în subsidiar, în situația în care nu se reține culpa Ministerului Educației, Cercetării și Inovării, obligarea intimatei E.D. la plata de despăgubiri în cuantum de 22.500 RON. Recurentul a contestat, prin motivele de recurs, realitatea unor consemnări din cuprinsul încheierilor de ședință din datele de 5 și 26 mai 2011, și a considerat că în mod eronat instanța de fond nu a comunicat pârâtei E.D. elementele de nelegalitate cuprinse în materialele transmise instanței de către Instituția Avocatului Poporului. Procesul, precum și sentința pronunțată, a relevat reclamantul, sunt lovite de nulitate absolută, în condițiile în care prima instanță a primit la dosar o întâmpinare formulată și semnată nelegal, pârâta E.D. a lipsit de la proces și nu și-a exprimat nici poziția față de pretențiile recurentului, iar judecătorul cauzei a soluționat de unul singur excepția de inadmisibilitate pe care a invocat-o din oficiu. În ceea ce privește invocarea din oficiu de către instanța de fond a excepției inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ, recurentul B.G. a susținut că au fost încălcate prevederile art. 136, precum și dispozițiile art. 137 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, reclamantul a susținut că instanța de fond a făcut trimitere eronată la prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care nu au nicio legătură cu prevederile art. 16 din același act normativ, în temeiul cărora recurentul a formulat plângerea împotriva pârâtei E.D. Recurentul a precizat că, judecătorul fondului a dat în litigiu o interpretare greșită, contrară textului art. 16 din Legea nr. 554/2004, de natură să înlăture temeiul legal al acțiunii în contencios administrativ. Toate cele menționate în argumentarea instanței de fond, a adăugat reclamantul, demonstrează inexistența unei adevărate judecăți, corespunzător exigențelor, valorilor și principiilor constituționale și legale, ale moralității și demnității umane. Recurentul B.G. a depus, la data de 11 mai 2012, direct la instanța de recurs, cu depășirea termenului de declarare și motivare a recursului, prevăzut de art. 303 C. proc. civ., o serie de precizări și completări la motivele de recurs formulate în termenul legal, prin care nu au fost relevate însă aspecte de ordine publică.

Hotărârea instanței de recurs. Prin decizia nr. 2577 din 24 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul reclamantului ca nefondat, reținând următoarele considerente: Sub aspectul susținerilor reclamantului referitoare la nerealitatea unor consemnări din cuprinsul încheierilor de ședință din data de 5 mai 2011 și, respectiv, din data de 26 mai 2011, s-a constatat că, potrivit legii, hotărârea judecătorească în materie civilă (încheiere de ședință, sentință sau decizie), constituind un înscris autentic, are forța probantă a unui act autentic. Prin urmare, mențiunile din cuprinsul celor două încheieri de ședință, semnate de judecător și de grefier astfel cum dispune art. 147 C. proc. civ., fac dovadă, după caz, până la înscrierea în fals sau până la proba contrarie, dar o asemenea probă contrarie nu a fost făcută de recurent. Critica recurentului privitoare la necomunicarea către intimata E.D., adjunct al Avocatului Poporului, a întâmpinării depuse la dosarul pricinii de către Instituția Avocatului Poporului, nu a fost primită de instanța de recurs, considerându-se că o asemenea împrejurare poate fi invocată ca motiv de recurs numai în situația în care actul procedural sus menționat nu i s-ar fi comunicat reclamantului. De asemenea, au fost considerate neîntemeiate și argumentele reclamantului folosite ca temei al motivului de recurs constând în nulitatea absolută a procesului și a sentinței, în condițiile în care întâmpinarea formulată în litigiu de Instituția Avocatului Poporului întrunește cerințele art. 115 C. proc. civ., iar pârâta E.D. nu poate fi sancționată procesual pentru faptul că nu s-a prezentat la proces și nici nu a exprimat poziția sa față de cele solicitate prin acțiunea reclamantului. Instanța de recurs a reținut, de asemenea că invocarea, din oficiu, de către judecătorul fondului a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului, excepție absolută, s-a făcut potrivit prevederilor art. 136 și art. 137 C. proc. civ., cu respectarea principiului contradictorialității și după prealabila punere a acestei excepții în discuția părților. Cât privește motivul de recurs invocat de reclamant și constând în interpretarea și aplicarea greșită, de către prima instanță, a prevederilor art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte a constatat că în mod corect, prin sentința recurată, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului B.G., cu consecința respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei E.D., adjunct al Avocatului Poporului. Ca regulă generală, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”. În mod particular, art. 16 din Legea nr. 554/2004, denumit marginal „Introducerea în cauză a funcționarului public”, prevede, la alin. (1), că „Cererile în justiție prevăzute de prezenta lege pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă”. În mod incontestabil, art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ conferă calitate procesuală pasivă funcționarului public care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovat de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, numai dacă sunt îndeplinite două condiții: - cererea de chemare în judecată trebuie să aibă ca obiect, pe lângă anularea actului sau obligarea autorității la rezolvarea unei cereri și plata de despăgubiri pentru repararea pagubei produse prin actul administrativ tipic sau asimilat; - funcționarul public nu poate fi acționat în contencios administrativ singur, ci numai împreună cu autoritatea publică, răspunderea lor fiind solidară. Or, în cauză a reținut instanța de control judiciar, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, recurentul înțelegând să cheme în judecată, în nume propriu, numai pe doamna E.D., în calitatea sa de adjunct al Avocatului Poporului, nu și, în prealabil, autoritatea publică cu care s-a stabilit raportul de drept administrativ, anume Instituția Avocatului Poporului. Pe cale de consecință, în mod justificat instanța de fond, după invocarea din oficiu a excepției și după punerea acesteia în discuția contradictorie a părților, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant, în condițiile legii contenciosului administrativ, în contradictoriu cu pârâta E.D., chemată singular în judecată și nu alături de Instituția Avocatului Poporului.

Contestația în anulare. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare B.G., pe care a întemeiat-o pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. În susținerea cererii sale, contestatorul invocă drept greșeală materială a deciziei contestate acceptarea și aprobarea considerentului din sentința nr. 177/2011, privind incidența art. 7 din Legea nr. 554/2004, susținând că în fapt este radical opus conținutului plângerii sale ca și celorlalte înscrisuri depuse la dosar. Susține, de asemenea, că este insidioasă demonstrația care se face privind calitatea procesuală pasivă a funcționarului public cu cele două condiții menționate, ca și zisele cerințe ale disponibilității care guvernează procesul civil și, respectiv, condițiile de exercițiu ale acțiunii civile. Susține că E.D. a urmărit cu obstinație să „rezolve” direct și personal plângerea sa adresată Avocatului Poporului și că aceasta a schimbat esențial obiectul cererii sale din 26 ianuarie 2010, încălcând Decizia nr. 507/2004 a Curții Constituționale prin care a fost respinsă sesizarea Avocatului Poporului privind declanșarea controlului de constituționalitate asupra unor dispoziții cuprinse în Legea nr. 554/2004. Totodată contestatorul precizează că întregul litigiu a fost creat de către E.D., iar vinovăția îi aparține, în exclusivitate acesteia și că nu înțelege să se judece cu Instituția Avocatului Poporului. În cuprinsul cererii contestatorul invocă drept greșeli materiale și următoarele aspecte: - aprecierea Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit căreia excepția inadmisibilității acțiunii invocate din oficiu de către judecătorul fondului este „o excepție absoluta”, în condițiile în care prima instanță nu a pus în discuția părților această excepție. - acceptarea întâmpinării depusă de instituția Avocatul Poporului, în locul doamnei E.D. și care nu respectă dispozițiile art. 115 C. proc. civ. - respingerea nejustificată legal a esenței criticilor sale, potrivnic și principiului fundamental privind rolul activ al instanței în aflarea adevărului, privind încheierile de ședința din 5. și 26 mai 2012, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești; - lipsa de realism și de orice temei de drept și de fapt în aprecierea Înaltei Curți de Casație și Justiție privind respectarea principiului contradictorialității, grav nesocotit, inclusiv în ședința publica din 17 mai 2012. - respingerea în totalitate a tuturor argumentelor și dovezilor cuprinse în motivarea recursului, în completările și precizările depuse la data de 10 mai 2012, precum și în concluziile scrise din 21 mai 2012.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu motivele cererii formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată următoarele: Contestatorul B.G. și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite, reglementate de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze, din greșeală, vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Norma legală anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului, ca de exemplu, respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea lui ca netimbrat și alte asemenea erori, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia” hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația în anulare. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. În speță, contestatorul invocă faptul că instanța de recurs a respins în mod nelegal recursul declarat și face aprecieri cu privire la dezlegările date criticilor sale din recurs, reiterând aceleași motive ca și în cererea de recurs. Astfel, în concepția Înaltei Curți, contestatorul invocă o greșeală de judecată, iar nu o greșeală materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse. Prin urmare, instanța supremă reține faptul că susținerile contestatorului fac trimitere la greșeli de judecată ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare și nu o cale de reformare a soluției atacate. Ca atare, Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenței acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. În ceea ce privește omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la toate motivele de recurs, ceea ce ar atrage incidența tezei a II-a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că deși contestatorul invocă și acest temei de drept nu menționează, în concret, motivul care nu a fost cercetat de instanța de recurs, din analiza considerentelor deciziei nr. 2577 din 24 mai 2012, expuse la pct. 3 al prezentei decizii, rezultând cu evidență faptul că instanța de control judiciar a răspuns punctual la toate criticile formulate de recurent. În consecință, în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.