ÎCCJ, Decizia nr. 646/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 646/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Măsuri

reparatorii.

Stabilirea valorii acestora conform actelor

normative aplicabile la data soluționării contestației

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de

proprietate privată.

Index

alfabetic :

imobil naționalizat

-

dispoziție emisă de primar

-

măsuri reparatorii

Legea nr. 247/2005,

Titlul

VII

Măsurile

reparatorii prin echivalent, pe care instanța este obligată să

le stabilească pentru n imobil preluat abuziv, sunt cele existente în

cadrul normativ la momentul soluționării contestației, iar nu

cele de la data emiterii dispoziției, care nici nu ar mai putea fi

valorificate (acțiuni, titluri de valoare nominală), având în vedere

modificările intervenite sub aspectul normelor de drept material

aplicabile raportului juridic dedus judecății.

ICCJ,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1689

din 18 februarie 2009

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanții

V.S.A.M. și M.J. au chemat în judecată Primarul municipiului

Orăștie, solicitând anularea dispoziției nr. 645/2003 emisă

de pârât și obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilelor

preluate abuziv de către stat, situate în localitatea Orăștie,

cu menținerea tuturor opțiunilor prevăzute de Legea nr. 10/2001,

în ipoteza imposibilității restituirii în natură.

Prin sentința

civilă nr. 1034/2003, Tribunalul Hunedoara, Secția civilă a

respins ca nefondată acțiunea.

Prin decizia nr.

646/2004, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței.

Prin decizia nr.

4224/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de reclamanți, a casat decizia atacată și a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele :

Instanța de apel a

reținut că imposibilitatea restituirii în natură a imobilului

este dată de ocuparea integrală a terenului cu o construcție de

utilitate publică, cu toate că, deși a refuzat restituirea în

natură a terenului adevăraților proprietari, chiar înainte de

finalizarea procesului, deținătorul a schimbat regimul juridic al

terenului și a vândut o suprafață din acesta unei

societăți comerciale.

Tot astfel,

reclamanții au înțeles să conteste și întinderea

măsurilor reparatorii propuse de pârât prin echivalent, susținând în

mod constant că terenul lor a fost subevaluat, acest aspect fiind

neanalizat de Curtea de Apel, deși, chiar în cazul incidenței art. 11

din Legea nr. 10/2001, alin. 6 al textului de lege menționat obliga

instanța să aibă în vedere valoarea de piață a

imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

După rejudecare, a

fost pronunțată decizia civilă nr. 121/A din 26iunie 2008

a Curții

de Apel Alba-Iulia, prin care apelul a fost respins ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că la rejudecarea cauzei s-a mai

efectuat un raport de

expertiză

topografică, ale cărui concluzii, necontestate de către

reclamanți, au fost în sensul că în prezent nu mai există

suprafețe de teren, aparținând antecesorului reclamanților, care

să nu fie ocupate de construcții și deci, imposibil de restituit

în natură.

S-a reținut

că reclamanții nu au contestat măsura nerestituirii în

natură și nu au solicitat niciun moment ca reparația să se

facă în natură, ceea ce au contestat fiind modalitatea de restituire

prin echivalent, solicitând despăgubiri bănești.

În ce privește

trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat și faptul

că acesta a fost vândut unui particular, s-a apreciat că sunt aspecte

care nu mai pot fi puse în discuție, câtă vreme au fost analizate

și soluționate irevocabil prin decizia nr. 1545/CA/2006 a Curții

de Apel Alba-Iulia.

Cu privire la natura

și valoarea măsurilor reparatorii, s-a reținut incidența în

cauză a dispozițiilor art. 11 alin. 9, cu referire la art. 11 alin. 4

și art. 9 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în astfel

de situații, în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea

ocupă funcțional întregul teren măsurile reparatorii se

stabilesc prin echivalent, în titluri de valoare nominală folosite

exclusiv în procesul de privatizare sau în acțiuni la societățile

comerciale tranzacționate pe piața de capital ori prin compensare cu

alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deținător, cu

acordul persoanei îndreptățite (fiind excluse despăgubirile

bănești, formă reparatorie solicitată de reclamanți).

Referitor la valoarea

măsurilor reparatorii, s-a constatat că, în acțiunea

inițială, reclamanții nu au contestat niciun moment valoarea

estimativă a ofertei stabilită de Primarul municipiului

Orăștie, ei criticând îngrădirea dreptului de alegere a

persoanelor îndreptățite. Prin urmare, critica reclamanților

referitoare la valoarea măsurilor reparatorii a fost formulată pentru

prima dată în fața instanței de apel, deci cererea de a fi

despăgubiți la valoarea de piață a terenului, de 9 eur/mp,

este o cerere nouă, fiind inadmisibilă în apel.

Pe de altă parte,

întrucât prin decizia de casare s-a dispus ca instanța de apel să

verifice valoarea reală a măsurilor reparatorii, s-a reținut

că este aplicabil art. 11 alin. 6 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data

emiterii dispoziției, potrivit căruia valoarea terenurilor

aparținând imobilelor expropriate în vederea demolării se

stabilește conform actelor normative aplicabile la data intrării în

vigoare a  legii și în niciun caz  potrivit valorii de piață a

imobilului și standardelor internaționale de evaluare (așa cum

prevede actualul articol 11 alin. 6 al Legii nr. 10/2001), întrucât aceasta ar

însemna aplicarea retroactivă a legii, ceea ce ar contraveni principiului

neretroactivității consacrat de codul civil.

Potrivit art. 24 alin.

6 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziției,

dacă oferta acceptată constă în titluri de valoare nominală

folosite în procesul de privatizare sau, după caz, în acțiuni,

persoana îndreptățită va urma procedura prevăzută la cap.

IV, deci reclamanții trebuiau să urmeze această procedură

prevăzută de cap. V din lege, privind măsurile reparatorii prin

echivalent sub formă de titluri de valoare nominală sau acțiuni.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții care au formulat critici sub

următoarele aspecte:

Instanța de apel

nu a respectat dispozițiile deciziei de casare referitoare la

identificarea suprafeței de teren care ar putea fi restituită în

natură și determinarea naturii precum și a valorii reale a

măsurilor reparatorii.

S-a reținut în mod

greșit că reclamanții nu ar fi solicitat restituirea terenului

în natură.

Chiar dacă nu s-ar

fi solicitat ca reparația să se facă în natură,

instanța era obligată să determine cuantumul real al

despăgubirilor prin raportare la valoarea de circulație a terenului.

Pe de altă parte,

acordând măsuri reparatorii prin echivalent, instanța a validat o

convenție de vânzare-cumpărare asupra terenului încheiată de

unitatea deținătoare cu încălcarea dispozițiilor legii.

Instanța a

reținut în mod greșit temeiul preluării bunului ca fiind

reprezentat de Decretele de expropriere nr. 218/1960 și nr. 712/1966,

întrucât, în realitate preluarea s-a realizat în fapt, fără niciun

fel de titlu, în anul 1958.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, pct.9 și pct.10 C.proc.civ.

Examinând criticile

formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Statuând asupra

preluării abuzive a imobilului pe temeiul Decretelor de expropriere nr.

218/1960 și nr. 712/1960, în scopul construirii stadionului „Dacia”

Orăștie și în vederea construirii unor blocuri de locuințe,

instanța de apel s-a întemeiat pe mențiunile de carte funciară

și a stabilit în mod corect situația juridică a terenului.

De altfel,

reclamanții înșiși, prin notificarea transmisă, ca și

prin contestația adresată ulterior instanței au arătat

că terenurile au fost expropriate, că nu solicită restituirea în

natură față de impedimentul existenței unor

construcții de utilitate publică.

Susținerea unui

alt temei juridic al preluării a justificat doar demersul

reclamanților de a obține măsuri reparatorii sub forma

despăgubirilor bănești.

În realitate, chiar în

condițiile în care preluarea abuzivă s-ar fi realizat pe baza unei

preluări în fapt (fără niciun fel de titlu) măsurile

reparatorii nu s-ar fi datorat sub forma despăgubirilor bănești,

dispozițiile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (în forma

existentă la momentul soluționării notificării),

reglementând această posibilitate pentru situația imobilelor cu

destinația de locuință a căror restituire în natură nu

mai este posibilă (or, în speță, obiectul notificării l-au

reprezentat imobile-terenuri).

Raportat așadar,

la temeiul preluării bunului, instanța de apel a reținut corect

că măsurile reparatorii se datorează în cadrul reglementat de

art. 11 din Legea nr. 10/2001 și că acestea nu pot fi stabilite decât

prin echivalent, față de imposibilitatea restituirii în natură

relevată de probele administrate.

Susținerea că

prin nerestituirea bunului în natură (solicitare formulată de altfel,

abia cu ocazia rejudecării apelului după casarea cu trimitere) ar fi

fost validat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de municipalitate,

deși aceasta, ca unitate deținătoare, ar fi procedat nelegal, nu

poate fi primită.

Recurenții  nu au

atacat în justiție contractul de vânzare-cumpărare, ci doar

hotărârea consiliului local - de trecere a bunului din domeniul public în

domeniul privat al unității administrativ-teritoriale -, și care

a fost validată prin decizie

irevocabilă

(decizia nr. 1545/2006 a Curții de Apel Alba-Iulia).

Această

hotărâre, verificată jurisdicțional sub aspectul

legalității sale, a stat la baza încheierii contractului de

vânzare-cumpărare la licitație publică, a cărui nulitate nu

a făcut obiectul unei judecăți pe cale separată și a

cărui lipsire de efecte pe cale incidentală în prezentul proces, prin

aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 (text

introdus prin Legea nr. 247/2005) nu este posibilă pentru că ar

însemna o aplicare retroactivă a cauzei de nulitate, ulterioară datei

încheierii contractului.

Critica

recurenților este însă întemeiată sub aspectul nesocotirii

dispozițiilor deciziei de casare și de aici, a cuantumului

măsurilor reparatorii.

Astfel, potrivit

îndrumărilor date de către instanța supremă, obligatorii

conform art. 315 C.proc.civ., la rejudecare, instanța de trimitere urma

să determine valoarea reală a măsurilor reparatorii, ținând

seama de valoarea de piață a imobilului, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare.

Contrar acestor dispoziții,

instanța de apel reține că prevederile legale în vigoare la data

emiterii dispoziției (art. 11 alin. 6 din Legea nr. 10/2001,

nemodificată) statuau ca valoarea terenurilor să se determine

potrivit actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a legii.

Procedând la o asemenea

interpretare, instanța de apel a ignorat faptul că avea de determinat

legea aplicabilă unui raport juridic în desfășurare (facta

pendentia), contestația nefiind soluționată - și deci, măsurile

reparatorii nefiind definitiv  stabilite -la data intrării în vigoare a

legii noi.

Ca atare, trebuia

„observate exigențele noii reglementări, integrate scopului reparator

al legii”, de a stabili, așa cum de altfel se dispusese prin decizia de

casare, întinderea măsurilor reparatorii prin echivalent în funcția

de standardele internaționale de evaluare.

Pe acest aspect, al

determinării cuantumului despăgubirilor, prin decizia în interesul

legii nr. 52/2007, s-a statuat că „în măsura în care, în cazul

notificărilor soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi,

contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea

persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci

și, după caz, natura sau întinderea acestora, instanțele se vor

pronunța asupra contestațiilor în limitele învestirii lor, în baza

principiului plenitudinii de competență”.

Or, ignorând

această plenitudine jurisdicțională, care o obliga la stabilirea

întinderii măsurilor reparatorii, în acord, astfel cum s-a arătat, cu

standardele internaționale, instanța de apel face trimitere la

necesitatea ca reclamanții să urmeze procedura reglementată de

Cap. IV privind măsurile reparatorii prin echivalent sub formă de

titluri de valoare nominală sau acțiuni.

Un asemenea considerent

se întemeiază pe dispozițiile legale abrogate (Cap. IV fiind abrogat

prin Legea nr. 247/2005) și pe de altă parte, nu ține seama de

faptul că titlurile de valoare nominală nevalorificate până la

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 „se convertesc de drept în titluri de

despăgubire” (art. 3 din Titlul VII).

Măsurile

reparatorii prin echivalent sunt cele existente în cadrul normativ la momentul

soluționării pricinii, iar nu cele de la data emiterii

dispoziției (anul 2003), care nici nu ar mai putea fi valorificate

(acțiuni, titluri de valoare nominală), având în vedere

modificările intervenite sub aspectul normelor de drept material

aplicabile raportului juridic de față.

În

consecință, pentru considerentele arătate, referitoare la

nesocotirea dispozițiilor deciziei de casare și aplicarea unor texte

de lege abrogate, recursul a fost admis în temeiul art. 304 pct. 5 și

pct.9 Cod procedură civilă (în care se încadrează de fapt

criticile formulate).

Drept urmare, a fost casată decizia și conform art.

313 Cod procedură civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare

instanței de apel.