ÎCCJ, decizie (scj.ro #82907)

Contract de reprezentare jucător de fotbal. Nerespectarea obligației de exclusivitate acordată agentului. Clauză abuzivă. Criterii de apreciere a caracterului abuziv Cuprins pe materii: Dreptul afacerilor. Contracte Index alfabetic: acțiune în pretenții - contract de reprezentare - obligație de exclusivitate - clauză abuzivă - comision Legea nr. 193/2000, art. 2, art. 4 Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Nu se înscrie în categoria clauzelor abuzive în sensul acestui articol clauza inserată într-un contract de reprezentare prin care s-a instituit pentru clientul, jucător de fotbal, interdicția de semnare a unui alt contract de reprezentare sau convenție civilă de prestări servicii sportive, fără a fi prezent agentul sau fără a avea acordul scris al acestuia, având în vedere faptul că jucătorul nu poate fi considerat consumator în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000, deoarece acesta prestează o activitate liberală, contractul de reprezentare încheiat cu agentul fiind unul negociat. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1222 din 7 martie 2012 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, reclamantul M.M.

- persoană fizică autorizată - a chemat în judecată pârâtul B.I.D., solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 149.095 lei, reprezentând contravaloarea sumei de 50.000 USD la rata de referință a BNR din 15 martie 2010 - 2,9819 lei/USD pentru fiecare zi, calculate în baza pct. 5.2.3 din contract, începând cu 12 martie 2010 (data formulării cererii) și până la plata integrală a debitului. Prin sentința comercială nr. 10503/2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul M.M. - persoană fizică autorizată, în contradictoriu cu pârâtul B.I.D., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 149.095 lei plus penalități de întârziere de 1 % pe zi, de la 12 martie 2010 și până la achitarea sumei asupra căreia se calculează.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că la data de 20 iunie 2005, între reclamantul M.M. și SC I.C.F. SRL s-a încheiat, potrivit art. 251 – 256 C. com., un contract de asociere în participațiune pentru desfășurarea în comun a următoarelor activități: selectarea și plasarea jucătorilor de fotbal; încheierea de contracte de reprezentare cu jucătorii de fotbal; acordarea de consultanță în activitatea fotbalistică în baza contractelor încheiate cu jucătorii de fotbal. La data de 22 iunie 2005, între reclamantul M.M. și SC I.C.F.

SRL, pe de o parte, în calitate de agenți de jucători, și pârâtul B.I.D., pe de altă parte, în calitate de client/jucător de fotbal, s-a încheiat contractul de reprezentare nr. 9/2005, ce a avut ca obiect drepturile și obligațiile legate de reprezentarea clientului (jucătorul de fotbal B.I.D.) de către agentul de jucători, în vederea negocierii clauzelor contractuale, precum și încheierii și semnării contractului clientului cu un club de fotbal. Valabilitatea contractului a fost stabilită la 24 de luni, cu începere de la 1 iunie 2007 și până la 31 mai 2009. Potrivit art. 3 din contract, drepturile de reprezentare au fost acordate agentului de jucători în exclusivitate. La data de 6 august 2007, pârâtul a încheiat cu SC F.C.2005 SA Argeș o convenție civilă de prestări servicii sportive, înregistrată la club cu nr. 110/2007 și la F.R.F.

cu nr. 3750/2007, fără a avea acordul scris al agentului de jucători și fără ca acesta să fie prezent.(..) În drept, pârâtul și-a asumat la art. 3 pct. 3.4 o obligație „de a nu face”, pe care a încălcat-o prin semnarea convenției civile de prestări servicii sportive din 6 august 2007. Ca urmare, în temeiul art. 969, art. 1075 și 1078 C. civ., fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, pârâtul datorează despăgubiri. Tribunalul a apreciat că prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligației, există fără niciun dubiu, agentul de jucători fiind pus în situația de a nu mai obține comisionul prevăzut la art. 4 din contractul de reprezentare. Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu s-a considerat ca fiind evident, încălcarea obligației de exclusivitate ducând la nerealizarea comisionului.

În ceea ce privește evaluarea prejudiciului suferit de reclamant, părțile au convenit anticipat prin clauzele penale de la art. 3 pct. 3.5 și art. 5.2.3, în conformitate cu art. 1066 și urm. C. civ. Pârâtul nu a dovedit existența unei cauze străine și neimputabile, care să îl exonereze de răspundere, în condițiile art. 1082 – 1083 C. civ. Față de aceste considerente, acțiunea fiind întemeiată, aceasta a fost admisă.(…) Împotriva acestei sentințe a declarat apel B.I.D., ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a comercială.

Analizând sentința apelată, prin prisma criticilor invocate în motivele de apel, a probelor administrate în cauză, a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel a apreciat că apelul este nefondat și a fost respins ca atare, pentru următoarele considerente: (…) În ce privește susținerea apelantului referitoare la faptul că numai atunci când pârâtul ar fi încheiat un contract de reprezentare cu un alt agent de jucători ar fi putut pretinde despăgubiri, nu și atunci când acesta și-a negociat și încheiat contractul în nume propriu, aceasta a fost considerată neîntemeiată și contrară dispozițiilor cuprinse în art. 3 pct. 3.4, pct. 3.5 din contractul încheiat între părți.

Astfel, clauzele evocate (cea cuprinsă în art. 3 pct. 3.4 fiind reprodusă in extenso de către însuși apelantul în motivele sale de apel) prevăd, între altele, ca reclamantul să fie beneficiarul exclusiv al serviciilor de joc ale pârâtului, interdicția aplicându-se și atunci când jucătorul încheie personal un contract de muncă sau de transfer, fără acordul agentului, iar nu doar atunci când un atare contract se încheie prin intermediul impresarului (agentului de joc). În acest sens, s-a reținut că părțile au convenit expres: „Pe perioada prezentului contract, clientului îi este interzis să semneze un alt contract de reprezentare, să susțină probe de joc, să efectueze negocieri sau să semneze un contract de muncă sau de transfer cu un club de fotbal fără a fi prezent agentul sau fără a avea acordul scris al agentului de jucători” [...] - s.n.

În fine, susținerea apelantului referitoare la nulitatea clauzei penale cuprinse în art. 3 din contract, pe motiv că aceasta este abuzivă, creând un dezechilibru vădit între obligațiile părților în defavoarea apelantului - pârât, care potrivit art. 1, art. 4 din Legea nr. 193/2000, care pretinde că este consumator și beneficiază de dispozițiile acestei legi, a fost privită ca nefondată. S-a reținut că potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000 republicată: „Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”.

Activitatea de fotbal poate fi considerată fie activitate comercială, fie activitate liberală, deoarece aceasta are natura unui serviciu care poate produce profit atât din perspectiva cluburilor de fotbal, care pot fi constituie în societăți comerciale, dar și a jucătorului. În speță, apelantul – pârât nu poate fi considerat consumator din perspectiva unor servicii asigurate de agentul de fotbal, fiind el însuși prestatorul serviciului de „joc” ( fotbal) astfel că în nici un caz activitatea sa nu poate fi considerată „în afara activității comerciale (...) sau liberale” (în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000), ci dimpotrivă, considerăm că este inclusă în atare categorii de activități. De aceea, nefiind consumator, apelantul nu se poate prevala de dispozițiile de protecție instituite de Legea nr. 193/2000.

Presupunând însă, prin absurd, că apelantul – pârât ar putea fi considerat consumator, din punctul de vedere al art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în niciun caz clauza de exclusivitate nu poate fi considerată abuzivă din cel puțin două considerente reținute de Curtea de Apel București: a) În primul rând, apelantul – pârât este un profesionist în ce privește activitatea de fotbal, astfel că acesta nu poate invoca necunoașterea modalităților concrete de impresariat practicate de agenții de jucători, pe de o parte și, de fotbaliști, pe de altă parte, împrejurare care exclude ideea de „clauză abuzivă”, cu atât mai mult cu cât clauzele de exclusivitate sunt practicate pe scară largă în raporturile dintre fotbaliști și agenții de jucători; b) În al doilea rând, contractul de reprezentare a fost negociat de părțile contractante, nefiind în niciun caz un contract „standard” sau „de adeziune”, asupra căruia pârâtul să nu fi putut interveni.

De altfel, împrejurarea că între părți, înaintea contractului dedus judecății (nr. 9) a mai fost încheiat și un alt contract cu clauze asemănătoare, ce s-a derulat între părți (nr. 8) conduce o dată în plus la concluzia că apelantul – pârât a negociat și încheiat contractul asumându-și pe deplin toate clauzele inserate în acesta, fără a putea pretinde acum că reclamantul nu a dat posibilitatea jucătorului de fotbal să influențeze natura si conținutul contractului. Având în vedere toate aceste considerente și dispozițiile legale aplicabile în cauză evocate mai sus, Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca nefondat prin decizia comercială nr. 160 din 11 aprilie 2011. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul care a apreciat că decizia pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală.

S-a învederat, în esență, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui motiv de apel, respectiv asupra nulității art. 3 pct. 3.4 din contractul părților, invocată pe cale de excepție, pe motiv de abuz de drept și datorită obiectului imoral al clauzei. S-a arătat că dispoziția contractuală evocată contravine art. 41 din Constituție care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. S-a apreciat că încălcarea principiului contradictorialității atrage nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și determină casarea acesteia conform art. 304 pct. 5 din același act normativ, întrucât instanța de recurs nu se poate pronunța în primă și ultimă instanță asupra unei nulități care nu a fost analizată deloc de către instanțele de fond și apel.

Recurentul a invocat și greșita aplicare ori interpretare a legii, arătând că întregul contract încheiat de părți conține clauze abuzive, iar art. 3 din contract încalcă dispozițiile art. 1 lit. c), lit. i) și r), precum și art. 4 din Legea nr. 193/2000. S-a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că Legea nr. 193/2000 nu se aplică în cauză și, chiar într-o atare situație, instanța trebuia să sancționeze abuzul de drept. Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a constatat că niciuna dintre criticile formulate în recurs nu poate fi apreciată ca fondată. Astfel, se invocă de către recurent nepronunțarea instanței de apel asupra nulității clauzei prevăzute de art. 3 pct. 3.4 din contractul încheiat de părți, împrejurare care, în opinia sa, ar atrage casarea hotărârii în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Înalta Curte, examinând motivele de apel, a constatat că apelantul pârât a invocat, în cuprinsul acestora, nulitatea clauzei cuprinsă în art. 3 pct. 3.4 din contract pe care o consideră „un abuz de drept”. Analizând clauza evocată, Curtea de Apel București a răspuns punctual criticilor aduse de apelant, precizând în considerentele deciziei pronunțate că pârâtul nu poate fi asimilat consumatorului la care se referă Legea nr. 193/2000 întrucât activitatea prestată de acesta este inclusă în categoria de activități comerciale sau liberale. De asemenea, a apreciat, motivat, că nu poate fi considerată abuzivă clauza chiar dacă, prin absurd, apelantul pârât ar putea fi considerat consumator, întrucât acesta este un profesionist în ceea ce privește activitatea de fotbal, iar contractul de reprezentare a fost negociat de părțile litigante.

Deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la motivele de apel formulate de apelant, prima critică de nelegalitate a deciziei atacate va fi înlăturată. Cea de-a doua critică se subsumează tot ideii că pârâtul beneficiază de protecția Legii nr. 193/2000. Față de considerentele expuse mai sus și de constatările Înaltei Curți în sensul că recurentul nu poate fi considerat consumator, prestând o activitate liberală, rezultă că decizia pronunțată de instanța de apel a fost dată în urma unei corecte aplicări și interpretări a dispozițiilor legale incidente.(…) Față de considerentele expuse pe larg mai sus, în baza art. 312 C.proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.