ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1222/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1222/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Ședința publică de la 7 martie 2012
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a
VI-
a comercială, la data de 16 martie 2010, sub nr.
13371/3/2010, reclamantul M.M. - persoană fizică autorizată a chemat în
judecată pârâtul B.I.D., solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei
de 149.095 lei, reprezentând contravaloarea sumei de 50.000 dolari SUA la rata
de referință a BNR din 15 martie 2010 - 2,9819 lei/ dolari SUA pentru fiecare
zi, calculate în baza pct. 5.2.3 din contract, începând cu 12 martie 2010 (data
formulării cererii) și până la plata integrală a debitului, cu cheltuieli de
judecată.
Prin
sentința comercială nr. 10503 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul
București, secția a
VI-
a comercială, în dosarul
nr. 13371/3/2010 a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul M.M. -
persoană fizică autorizată, în contradictoriu cu pârâtul B.I.D., a fost obligat
pârâtul să plătească reclamantului suma de 149.095 lei plus penalități de
întârziere de 1 % pe zi, de la 12 martie 2010 și până la achitarea sumei asupra
căreia se calculează. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de
4.297,9 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru
a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că la data de 20 iunie 2005,
între reclamantul M.M. și SC I.C.F. SRL s-a încheiat, potrivit art. 251 - 256
C. com., un contract de asociere în participațiune pentru desfășurarea în comun
a următoarelor activități: selectarea și plasarea jucătorilor de fotbal;
încheierea de contracte de reprezentare cu jucătorii de fotbal; acordarea de
consultanță în activitatea fotbalistică în baza contractelor încheiate cu
jucătorii de fotbal (filele 11 - 14).
La
data de 22 iunie 2005, între reclamantul M.M. și SC I.C.F. SRL, pe de o parte,
în calitate de agenți de jucători, și pârâtul B.I.D., pe de altă parte, în
calitate de client/jucător de fotbal, s-a încheiat contractul de reprezentare
nr. 9 din 22 iunie 2005, ce a avut ca obiect drepturile și obligațiile legate
de reprezentarea clientului (jucătorul de fotbal B.I.D.) de către agentul de
judecători, în vederea negocierii clauzelor contractuale, precum și încheierii
și semnării contractului clientului cu un club de fotbal. Valabilitatea
contractului a fost stabilită la 24 de luni, cu începe la 1 iunie 2007 și până
la 31 mai 2009.
Potrivit
art. 3 din contract, drepturile de reprezentare au fost acordate agentului de
jucători în exclusivitate.
La
data de 6 august 2007, pârâtul a încheiat cu SC F.C. 2005 SA Argeș o convenție
civilă de prestări servicii sportive, înregistrată la club cu nr. 110 din 6
august 2007 și la Federația Română de Fotbal cu nr. 3750 din 21 august 2007,
fără a avea acordul scris al agentului de jucători și fără ca acesta să fie
prezent (filele 23 - 25).
In
baza art. 1 din convenția de cesiune de creanță încheiată la data de 16
noiembrie 2007 între reclamantul M.M. și SC I.C.F. SRL, reclamantul a dobândit
drepturile de creanță născute din contractul de reprezentare nr. 9 din 22 iunie
2005 (fila 26). Cesiunea de creanță a fost notificată debitorului cedat,
conform art. 1393
alin. (1) C. civ., prin
intermediul executorului judecătoresc (fila 28).
In
drept, pârâtul și-a asumat la art. 3 pct. 3.4 o obligație „de a nu face",
pe care a încălcat-o prin semnarea convenției civile de prestări servicii
sportive din 6 august 2007. Ca urmare, în temeiul art. 969, art. 1075 și art.
1078 C. civ., fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale,
pârâtul datorează despăgubiri.
Tribunalul
a apreciat că prejudiciul suferit de creditor prin
neexecutarea obligației, există fără niciun dubiu, agentul de jucători
fiind
pus în situația de a nu mai obține comisionul prevăzut la art.4
din contractul de reprezentare. Raportul de cauzalitate dintre faptă și
prejudiciu s-a considerat ca fiind evident, încălcarea obligației de exclusivitate
ducând la nerealizarea comisionului.
In
ceea ce privește evaluarea prejudiciului suferit de reclamant, părțile au
convenit anticipat prin clauzele penale de la art. 3 pct. 3.5 și art. 5.2.3, în
conformitate cu art. 1066 și următoarele C. civ.
Pârâtul
nu a dovedit existența unei cauze străine și neimputabile, care să îl exonereze
de răspundere, în condițiile art. 1082 - 1083 C. civ.
Față
de aceste considerente, acțiunea fiind întemeiată, aceasta a fost admisă.
În
temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a
obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în
sumă
de 4.297,9 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul
judiciar.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel B.I.D., ce a fost înregistrat pe rolul Curții
de Apel București, secția a V-a comercială.
Analizând
sentința apelată, prin prisma criticilor invocate în motivele de apel, a
probelor administrate în cauză, a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de
Apel a apreciat că apelul este nefondat și va fi respins ca atare, pentru
următoarele considerente:
1.
Prima critică formulată de apelant, cu privire la încălcarea dreptului la un
proces echitabil, este nefondată, deoarece procedura de judecată în fața primei
instanțe s-a desfășurat cu respectarea tuturor drepturilor procedurale ale
pârâtului, inclusiv a dreptului la un proces echitabil.
Astfel,
pârâtul a fost legal citat pentru primul termen de judecată, ce a fost acordat
pentru data de 28 septembrie 2010, citația fiind comunicată acestuia prin
afișare la data de 30 martie 2011 (cu aproximativ 6 luni înaintea termenului
acordat) - a se vedea dovada de îndeplinire a procedurii de citare de la fila
45.
Mai
mult, deși cererea de amânare formulată de pârât la termenul din 28 septembrie
2010 a fost respinsă (pe bună dreptate, instanța constatând că pârâtul nu a
invocat nici un motiv în susținerea sa), judecata cauzei a fost amânată, astfel
că pârâtul a mai beneficiat, deopotrivă cu reclamantul, de încă un termen de
judecată acordat după aproximativ două luni (de la 28 septembrie 2010 la 9
noiembrie 2010). Așadar, în ce privește posibilitatea pârâtului de a formula
apărări în cuprinsul unei întâmpinări, conform art. 114
1
alin. (1),
(2) și (3) raportat la art. 115 - 118 C. proc. civ., aceasta a existat, cu
prisosință.
Pe
de altă parte, Curtea de Apel a apreciat că formularea întâmpinării și
depunerea acesteia la dosar, „prin fax, după închiderea dezbaterilor și, mai
ales, după pronunțarea hotărârii, dovedește dimpotrivă, exercitarea de către
pârât cu rea - credință a drepturilor procedurale, deoarece deși acesta a avut
posibilitatea de a o formula încă de la data de 30 martie 2010, a decis să o
depună după închiderea dezbaterilor, la data de 9 noiembrie 2010, ora 12,29
(filele 50-51 din dosarul Tribunalului), asumându-și astfel riscul de a nu fi
luată în seamă de către instanță, potrivit principiului ineficientei actului
abuziv, îndeplinit cu încălcarea termenelor procedurale.
În
mod corect a procedat Tribunalul prin neluarea acesteia în seamă, deoarece
dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. impuneau pârâtului posibilitatea
procedurală de a-și exercita dreptul de a depune întâmpinare, „în termenul
prevăzut de lege sau stabilit de
judecător",
respectiv fie cu 5 zile înaintea primei zile de înfățișare (care a
fost la
data de 28 septembrie 2010), fie cel mai târziu înainte de închiderea
dezbaterilor (dacă aceasta cu cuprindea excepții relative și cereri de
probatorii), conform art. 114
1
alin. (2) C. proc. civ.
Neprocedând
conform dispozițiilor procedurale, pârâtul nu poate invoca propria culpă pentru
a obține în apel, protejarea dreptului său la un proces echitabil, deoarece
eventuala vătămare pricinuită prin neluarea în seamă a „întâmpinării depuse
după pronunțare" este pricinuită de propria faptă, astfel că nu poate să-i
profite. In acest sens sunt și
dispozițiile
art. 108 C. proc. civ. dar și principiul general
de drept potrivit
căruia nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a obține protecția
unui drept al său, principiu aplicabil și pe tărâm procedural (recunoscut și
sub forma adagiului
nemo auditur propriam turpitudinem allegan
s).
In ce privește critica apelantului referitoare la așa -
numita excepție
de neexecutare, care nu a fost dedusă judecății primei
instanțe, însă este susținută ca apărare de fond în apel, și aceasta a fost
apreciată ca neîntemeiată.
S-a
reținut că apelantul motivează apărarea sa pe împrejurarea afirmată că
intimatul - reclamant nu și-ar fi executat anumite obligații decurgând dintr-un
alt contract (anterior contractului nr. 9 din 22 iunie 2005 dedus judecății),
respectiv din contractul nr. 8 din 22 iunie 2005. O asemenea susținere este
nefondată deoarece excepția de neexecutare, ca și efect specific al
contractului sinalagmatic, guvernat de principiul reciprocității și interdependenței
obligațiilor, presupune tocmai o neexecutare culpabilă din partea
cocontractantului, dar cu privire la o obligație izvorâtă din același contract,
iar nu din raporturi contractuale distincte.
De
aceea, în condițiile art. 1020, art. 1021 raportate la art. 969, art. 970 alin.
(1) și (2) C. civ., Curtea de Apel a înlăturat și această critică, apreciind-o
ca nefondată.
Susținerea
apelantului în sensul că din contract nu rezultă care este creditorul
obligației de plată a comisionului a fost apreciată ca neîntemeiată deoarece
clauza din care izvorăște pretenția reclamantului dedusă judecății este cea
cuprinsă în art. 3, pct. 3.4 și 3.5 din contractul de reprezentare nr. 9 din 22
iunie 2005 (fila 15 din dosarul Tribunalului), iar creditorul obligației de
plată a daunelor pentru încălcarea clauzei de exclusivitate este „agentul de
jucători", așa cum este acesta definit în preambulul contractului,
respectiv atât persoana fizică M.M. (reclamantul) cât și persoana juridică
I.C.F. SRL (a se vedea fila 15, preambulul la contract: „Părțile").
Ca
atare, nu există nici un dubiu în ce privește calitatea de creditor al acestei
obligații astfel că nu se poate susține interpretarea contractului „
in dubio
pro reo
" reglementată de dispozițiile art. 983 C. civ. și nici
încălcarea art. 19 pct. 4 din Regulamentul FIFA.
De
altfel, s-a reținut că cererea de chemare în judecată privește obligația de a
desdăuna pe creditor pentru încălcarea obligației de exclusivitate, iar nu
plata comisionului, astfel că și pentru acest motiv critica apelantului este
nefondată.
De
altfel, ulterior, calitatea de creditor al obligației de plată a comisionului
rezultat din contractul nr. 9, de reprezentare a fost cesionată de către Club
către persoana fizica M.M. (reclamantul), așa cum rezultă din contractul de
cesiune de creanță de la filele 26 - 27 din dosarul Tribunalului, iar în
condițiile art. 1393 C. civ. cesiunea a fost notificată debitorului, devenind
astfel opozabilă acestuia, ceea ce dovedește o dată în plus netemeinicia
criticii apelantului pe acest aspect.
Critica
apelantului referitoare la conținutul Anexei 2 din Regulamentul FIFA prin care
exista în sarcina agentului de jucători obligația de a încheia polițe de
asigurare de răspundere, a fost apreciată, de asemenea, ca nefondată deoarece
obligația cu privire la asigurarea încheiată nu reprezintă izvorul juridic
obligațional pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, astfel că susținerile
apelantului nu prezintă relevanță cu privire la ceea ce s-a judecat de către
prima instanță și ceea ce se poate discuta sau reforma în calea de atac a
apelului (din perspectiva dispozițiilor art. 294 și art. 295 C. proc. civ.).
Altfel
spus, indiferent de modul de interpretare al raporturilor juridice privind
asigurarea pentru prejudicii cauzate terților, soluția pronunțata de prima
instanță este legală și temeinică, deoarece aceasta se întemeiază pe contractul
de reprezentare dintre părți, iar nu pe contractul de asigurare încheiat între
reclamant și o societate de asigurare care nu este parte în prezenta cauză.
In
ce privește susținerea apelantului referitoare la faptul că numai atunci când
pârâtul al fi încheiat un contract de reprezentare cu un alt agent de jucători
ar fi putut pretinde despăgubiri, nu și atunci când acesta și-a negociat și
încheiat contractul în nume propriu, aceasta a fost considerată neîntemeiată și
contrară dispozițiilor cuprinse în art. 3 pct. 3.4., pct. 3.5. din contractul
încheiat între părți.
Astfel,
clauzele evocate (cea cuprinsă în art. 3 pct. 3.4 fiind reprodusă in extenso de
către însuși apelantul în motivele sale de apel -
fila 4 din dosarul Curții de Apel) prevăd, între altele, ca reclamantul
să fie
beneficiarul exclusiv al serviciilor de joc ale pârâtului,
interdicția aplicându-se și atunci când jucătorul încheie personal un contract
de muncă sau de transfer, fără acordul agentului, iar nu doar atunci când un
atare contract se încheie prin intermediul
impresarului (agentului de joc).
In
acest sens, s-a reținut că părțile au convenit expres: „Pe perioada prezentului
contract, clientului îi este interzis să semneze un alt contract de
reprezentare, să susțină probe de joc, să efectueze negocieri sau să semneze un
contract de muncă sau de transfer cu un club de fotbal fără a fi prezent
agentul sau fără a avea acordul scris al agentului de jucători" [...] -
s.n.
În fine, susținerea apelantului referitoare la nulitatea
clauzei penale
cuprinse în art. 3 din contract, pe motiv că aceasta este
abuzivă, creând un dezechilibru vădit între obligațiile părților în defavoarea
apelantului-pârât, care potrivit art. 1, art. 4 din Legea nr. 193/2000, care
pretinde că
este consumator și beneficiază
de dispozițiile acestei legi, a fost privită ca
nefondată.
S-a
reținut că potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000 republicată: „Prin consumator
se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în
asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei
legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale
sau de producție, artizanale ori liberale".
Activitatea
de fotbal poate fi considerată fie activitate comercială,
fie activitate liberală, deoarece aceasta are
natura unui serviciu care poate
produce profit atât din perspectiva
cluburilor de fotbal, care pot fi constituie în societăți comerciale, dar și a
jucătorului.
În
speță, apelantul - pârât nu poate fi considerat consumator din perspectiva unor
servicii asigurate de agentul de fotbal, fiind el însuși prestatorul
serviciului de „joc" (fotbal) astfel că în nici un caz activitatea sa nu
poate fi considerată „în afara activității comerciale (...) sau liberale"
(în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000), ci dimpotrivă, considerăm că este
inclusă în atare categorii de activități.
De
aceea, nefiind consumator, apelantul nu se poate prevala de dispozițiile de
protecție instituie de Legea nr. 193/2000.
Presupunând
însă, prin absurd, că apelantul - pârât ar putea fi considerat consumator, din
punctul de vedere al art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în niciun caz
clauza de exclusivitate nu poate fi considerată abuzivă din cel puțin două
considerente reținute de Curtea de Apel București:
a)
In primul rând, apelantul - pârât este un profesionist în ce privește
activitatea de fotbal, astfel că acesta nu poate invoca necunoașterea
modalităților concrete de impresariat practicate de agenții de jucători, pe de
o parte și, de fotbaliști, pe de altă parte, împrejurare care exclude ideea de
„clauză abuzivă", cu atât mai mult cu cât clauzele de exclusivitate sunt
practicate pe scară largă în raporturile dintre fotbaliști și agenții de
jucători;
b)
In al doilea rând, contractul de reprezentare a fost negociat de părțile
contractante, nefiind în niciun caz un contract „standard" sau „de
adeziune", asupra căruia pârâtul să nu fi putut interveni. De altfel,
împrejurarea că între părți, înaintea contractului dedus judecății (nr. 9) a
mai fost încheiat și un alt contract cu clauze asemănătoare, ce s-a derulat
între părți (nr. 8) conduce o dată în plus la concluzia că apelantul - pârât a
negociat și încheiat contractul asumându-și pe deplin toate clauzele inserate
în acesta, fără a putea pretinde acum că reclamantul nu a dat posibilitatea
jucătorului de fotbal să influențeze natura si conținutul contractului.
Având
în vedere toate aceste considerente și dispozițiile legale aplicabile în cauză
evocate mai sus, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în temeiul
art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca nefondat prin decizia comercială nr.
160 din 11 aprilie 2011.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul care a apreciat că
decizia pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală.
S-a
învederat, în esență, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui motiv de
apel, respectiv asupra nulității art. 3 pct. 3.4 din contractul părților,
invocată pe cale de excepție, pe motiv de abuz de drept și datorită obiectului
imoral al clauzei. S-a arătat că dispoziția contractuală evocată contravine
art. 41 din Constituție care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.
S-a
apreciat că încălcarea principiului contradictorialității atrage nulitatea
hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și
determină casarea acesteia conform art. 304 pct. 5 din același act
normativ,
întrucât instanța de recurs nu se poate pronunța în primă și
ultimă instanță asupra unei nulități care nu a fost analizată deloc de către
instanțele de fond și apel.
Recurentul
a invocat și greșita aplicare ori interpretare a legii, arătând că întregul
contract încheiat de părți conține clauze abuzive, iar
art. 3 din contract încalcă dispozițiile art. 1 lit. c), lit. i) și r),
precum și art. 4 din
Legea nr. 193/2000.
S-a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel a
apreciat că Legea
nr. 193/2000 nu se aplică în cauză și, chiar într-o atare
situație, instanța trebuia să sancționeze abuzul de drept.
Recurentul
a formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar, respinsă de către
instanță, iar ulterior a timbrat recursul în cuantumul legal.
Prin
întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La
data de 7 martie 2012 recurentul a depus la dosar, prin serviciul registratură,
motive suplimentare de recurs.
Analizând
decizia recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte
constată că niciuna dintre criticile formulate în recurs nu poate fi apreciată
ca fondată.
Astfel,
se invocă de către recurent nepronunțarea instanței de apel asupra nulității
clauzei prevăzute de art. 3 pct. 3.4 din contractul încheiat de părți,
împrejurare care, în opinia sa, ar atrage casarea hotărârii în condițiile art. 304
pct. 5 C. proc. civ.
Înalta
Curte, examinând motivele de apel, constată că apelantul pârât a invocat, în
cuprinsul acestora, nulitatea clauzei cuprinsă în art. 3 pct. 3.4 din contract
pe care o consideră „un abuz de drept".
Analizând
clauza evocată, Curtea de Apel București a răspuns punctual criticilor aduse de
apelant, precizând în considerentele deciziei pronunțate că pârâtul nu poate fi
asimilat consumatorului la care se referă Legea nr. 193/2000 întrucât
activitatea prestată de acesta este inclusă în categoria de activități
comerciale sau liberale.
De
asemenea, a apreciat, motivat, că nu poate fi considerată abuzivă clauza chiar
dacă, prin absurd, apelantul pârât ar putea fi considerat consumator, întrucât
acesta este un profesionist în ceea ce privește activitatea de fotbal, iar
contractul de reprezentare a fost negociat de părțile litigante.
Deoarece
din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel s-a pronunțat
cu privire la motivele de apel formulate de apelant, prima critică de
nelegalitate a deciziei atacate va fi înlăturată.
Cea
de-a doua critică se subsumează tot ideii că pârâtul beneficiază de protecția
Legii nr. 193/2000.
Față
de considerentele expuse mai sus și de constatările Înaltei Curți în sensul că
recurentul nu poate fi considerat consumator, prestând o activitate liberală,
rezultă că decizia pronunțata de instanța de apel a fost dată în urma unei
corecte aplicări și interpretări a dispozițiilor legale incidente.
In
ceea ce privește motivele suplimentare de recurs, se va reține și că recurentul
a invocat necompetența generală a instanțelor judecătorești, motivat de faptul
că litigiul este de competența instanțelor prevăzute de Statutul și
Regulamentele FRF, față de clauza prevăzută la art. 6.2 din contract.
Acest
motiv de recurs de ordine publică este nefondat, în opinia instanței supreme,
întrucât clauza prevăzută de art. 6.2 din contractul de reprezentare nu poate
fi interpretată ca o clauză compromisorie, atât timp cât părțile nu au stabilit
în mod expres ca litigiile purtate între ele să fie soluționate de instanțele
sportive. Mai mult decât atât, modul de soluționare a litigiilor este prevăzut
la art. 7.2 din contract, din redactarea textului rezultând competența
instanței comerciale.
In
ceea ce privește celelalte motive suplimentare de recurs, formulate la data de
7 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție va constata că sunt tardiv
formulate, față de data comunicării deciziei recurate, 13 iulie 2011 și de
termenul prevăzut de art. 303 raportat la art. 301 C. proc. civ.
Față
de considerentele expuse pe larg mai sus, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta
Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de pârâtul B.I.D. împotriva deciziei comerciale nr. 160/2011
din 11 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a
comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.