ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1222/2012

Ședința publică de la 7 martie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI- a comercială, la data de 16 martie 2010, sub nr. 13371/3/2010, reclamantul M.M. - persoană fizică autorizată a chemat în judecată pârâtul B.I.D., solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 149.095 lei, reprezentând contravaloarea sumei de 50.000 dolari SUA la rata de referință a BNR din 15 martie 2010 - 2,9819 lei/ dolari SUA pentru fiecare zi, calculate în baza pct. 5.2.3 din contract, începând cu 12 martie 2010 (data formulării cererii) și până la plata integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 10503 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI- a comercială, în dosarul nr. 13371/3/2010 a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul M.M. - persoană fizică autorizată, în contradictoriu cu pârâtul B.I.D., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 149.095 lei plus penalități de întârziere de 1 % pe zi, de la 12 martie 2010 și până la achitarea sumei asupra căreia se calculează. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 4.297,9 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că la data de 20 iunie 2005, între reclamantul M.M. și SC I.C.F.

SRL s-a încheiat, potrivit art. 251 - 256 C. com., un contract de asociere în participațiune pentru desfășurarea în comun a următoarelor activități: selectarea și plasarea jucătorilor de fotbal; încheierea de contracte de reprezentare cu jucătorii de fotbal; acordarea de consultanță în activitatea fotbalistică în baza contractelor încheiate cu jucătorii de fotbal (filele 11 - 14). La data de 22 iunie 2005, între reclamantul M.M. și SC I.C.F. SRL, pe de o parte, în calitate de agenți de jucători, și pârâtul B.I.D., pe de altă parte, în calitate de client/jucător de fotbal, s-a încheiat contractul de reprezentare nr. 9 din 22 iunie 2005, ce a avut ca obiect drepturile și obligațiile legate de reprezentarea clientului (jucătorul de fotbal B.I.D.) de către agentul de judecători, în vederea negocierii clauzelor contractuale, precum și încheierii și semnării contractului clientului cu un club de fotbal.

Valabilitatea contractului a fost stabilită la 24 de luni, cu începe la 1 iunie 2007 și până la 31 mai 2009. Potrivit art. 3 din contract, drepturile de reprezentare au fost acordate agentului de jucători în exclusivitate. La data de 6 august 2007, pârâtul a încheiat cu SC F.C. 2005 SA Argeș o convenție civilă de prestări servicii sportive, înregistrată la club cu nr. 110 din 6 august 2007 și la Federația Română de Fotbal cu nr. 3750 din 21 august 2007, fără a avea acordul scris al agentului de jucători și fără ca acesta să fie prezent (filele 23 - 25). In baza art. 1 din convenția de cesiune de creanță încheiată la data de 16 noiembrie 2007 între reclamantul M.M. și SC I.C.F.

SRL, reclamantul a dobândit drepturile de creanță născute din contractul de reprezentare nr. 9 din 22 iunie 2005 (fila 26). Cesiunea de creanță a fost notificată debitorului cedat, conform art. 1393 alin. (1) C. civ., prin intermediul executorului judecătoresc (fila 28). In drept, pârâtul și-a asumat la art. 3 pct. 3.4 o obligație „de a nu face", pe care a încălcat-o prin semnarea convenției civile de prestări servicii sportive din 6 august 2007. Ca urmare, în temeiul art. 969, art. 1075 și art. 1078 C. civ., fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, pârâtul datorează despăgubiri. Tribunalul a apreciat că prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligației, există fără niciun dubiu, agentul de jucători fiind pus în situația de a nu mai obține comisionul prevăzut la art.4 din contractul de reprezentare.

Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu s-a considerat ca fiind evident, încălcarea obligației de exclusivitate ducând la nerealizarea comisionului. In ceea ce privește evaluarea prejudiciului suferit de reclamant, părțile au convenit anticipat prin clauzele penale de la art. 3 pct. 3.5 și art. 5.2.3, în conformitate cu art. 1066 și următoarele C. civ. Pârâtul nu a dovedit existența unei cauze străine și neimputabile, care să îl exonereze de răspundere, în condițiile art. 1082 - 1083 C. civ. Față de aceste considerente, acțiunea fiind întemeiată, aceasta a fost admisă. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.297,9 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel B.I.D., ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Analizând sentința apelată, prin prisma criticilor invocate în motivele de apel, a probelor administrate în cauză, a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel a apreciat că apelul este nefondat și va fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică formulată de apelant, cu privire la încălcarea dreptului la un proces echitabil, este nefondată, deoarece procedura de judecată în fața primei instanțe s-a desfășurat cu respectarea tuturor drepturilor procedurale ale pârâtului, inclusiv a dreptului la un proces echitabil.

Astfel, pârâtul a fost legal citat pentru primul termen de judecată, ce a fost acordat pentru data de 28 septembrie 2010, citația fiind comunicată acestuia prin afișare la data de 30 martie 2011 (cu aproximativ 6 luni înaintea termenului acordat) - a se vedea dovada de îndeplinire a procedurii de citare de la fila 45. Mai mult, deși cererea de amânare formulată de pârât la termenul din 28 septembrie 2010 a fost respinsă (pe bună dreptate, instanța constatând că pârâtul nu a invocat nici un motiv în susținerea sa), judecata cauzei a fost amânată, astfel că pârâtul a mai beneficiat, deopotrivă cu reclamantul, de încă un termen de judecată acordat după aproximativ două luni (de la 28 septembrie 2010 la 9 noiembrie 2010). Așadar, în ce privește posibilitatea pârâtului de a formula apărări în cuprinsul unei întâmpinări, conform art. 114 1 alin. (1), (2) și (3) raportat la art. 115 - 118 C. proc.

civ., aceasta a existat, cu prisosință. Pe de altă parte, Curtea de Apel a apreciat că formularea întâmpinării și depunerea acesteia la dosar, „prin fax, după închiderea dezbaterilor și, mai ales, după pronunțarea hotărârii, dovedește dimpotrivă, exercitarea de către pârât cu rea - credință a drepturilor procedurale, deoarece deși acesta a avut posibilitatea de a o formula încă de la data de 30 martie 2010, a decis să o depună după închiderea dezbaterilor, la data de 9 noiembrie 2010, ora 12,29 (filele 50-51 din dosarul Tribunalului), asumându-și astfel riscul de a nu fi luată în seamă de către instanță, potrivit principiului ineficientei actului abuziv, îndeplinit cu încălcarea termenelor procedurale.

În mod corect a procedat Tribunalul prin neluarea acesteia în seamă, deoarece dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. impuneau pârâtului posibilitatea procedurală de a-și exercita dreptul de a depune întâmpinare, „în termenul prevăzut de lege sau stabilit de judecător", respectiv fie cu 5 zile înaintea primei zile de înfățișare (care a fost la data de 28 septembrie 2010), fie cel mai târziu înainte de închiderea dezbaterilor (dacă aceasta cu cuprindea excepții relative și cereri de probatorii), conform art. 114 1 alin. (2) C. proc. civ. Neprocedând conform dispozițiilor procedurale, pârâtul nu poate invoca propria culpă pentru a obține în apel, protejarea dreptului său la un proces echitabil, deoarece eventuala vătămare pricinuită prin neluarea în seamă a „întâmpinării depuse după pronunțare" este pricinuită de propria faptă, astfel că nu poate să-i profite.

In acest sens sunt și dispozițiile art. 108 C. proc. civ. dar și principiul general de drept potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a obține protecția unui drept al său, principiu aplicabil și pe tărâm procedural (recunoscut și sub forma adagiului nemo auditur propriam turpitudinem allegan s). In ce privește critica apelantului referitoare la așa - numita excepție de neexecutare, care nu a fost dedusă judecății primei instanțe, însă este susținută ca apărare de fond în apel, și aceasta a fost apreciată ca neîntemeiată.

S-a reținut că apelantul motivează apărarea sa pe împrejurarea afirmată că intimatul - reclamant nu și-ar fi executat anumite obligații decurgând dintr-un alt contract (anterior contractului nr. 9 din 22 iunie 2005 dedus judecății), respectiv din contractul nr. 8 din 22 iunie 2005. O asemenea susținere este nefondată deoarece excepția de neexecutare, ca și efect specific al contractului sinalagmatic, guvernat de principiul reciprocității și interdependenței obligațiilor, presupune tocmai o neexecutare culpabilă din partea cocontractantului, dar cu privire la o obligație izvorâtă din același contract, iar nu din raporturi contractuale distincte. De aceea, în condițiile art. 1020, art. 1021 raportate la art. 969, art. 970 alin. (1) și (2) C. civ., Curtea de Apel a înlăturat și această critică, apreciind-o ca nefondată.

Susținerea apelantului în sensul că din contract nu rezultă care este creditorul obligației de plată a comisionului a fost apreciată ca neîntemeiată deoarece clauza din care izvorăște pretenția reclamantului dedusă judecății este cea cuprinsă în art. 3, pct. 3.4 și 3.5 din contractul de reprezentare nr. 9 din 22 iunie 2005 (fila 15 din dosarul Tribunalului), iar creditorul obligației de plată a daunelor pentru încălcarea clauzei de exclusivitate este „agentul de jucători", așa cum este acesta definit în preambulul contractului, respectiv atât persoana fizică M.M. (reclamantul) cât și persoana juridică I.C.F. SRL (a se vedea fila 15, preambulul la contract: „Părțile"). Ca atare, nu există nici un dubiu în ce privește calitatea de creditor al acestei obligații astfel că nu se poate susține interpretarea contractului „ in dubio pro reo " reglementată de dispozițiile art. 983 C. civ.

și nici încălcarea art. 19 pct. 4 din Regulamentul FIFA. De altfel, s-a reținut că cererea de chemare în judecată privește obligația de a desdăuna pe creditor pentru încălcarea obligației de exclusivitate, iar nu plata comisionului, astfel că și pentru acest motiv critica apelantului este nefondată. De altfel, ulterior, calitatea de creditor al obligației de plată a comisionului rezultat din contractul nr. 9, de reprezentare a fost cesionată de către Club către persoana fizica M.M. (reclamantul), așa cum rezultă din contractul de cesiune de creanță de la filele 26 - 27 din dosarul Tribunalului, iar în condițiile art. 1393 C. civ. cesiunea a fost notificată debitorului, devenind astfel opozabilă acestuia, ceea ce dovedește o dată în plus netemeinicia criticii apelantului pe acest aspect.

Critica apelantului referitoare la conținutul Anexei 2 din Regulamentul FIFA prin care exista în sarcina agentului de jucători obligația de a încheia polițe de asigurare de răspundere, a fost apreciată, de asemenea, ca nefondată deoarece obligația cu privire la asigurarea încheiată nu reprezintă izvorul juridic obligațional pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, astfel că susținerile apelantului nu prezintă relevanță cu privire la ceea ce s-a judecat de către prima instanță și ceea ce se poate discuta sau reforma în calea de atac a apelului (din perspectiva dispozițiilor art. 294 și art. 295 C. proc. civ.).

Altfel spus, indiferent de modul de interpretare al raporturilor juridice privind asigurarea pentru prejudicii cauzate terților, soluția pronunțata de prima instanță este legală și temeinică, deoarece aceasta se întemeiază pe contractul de reprezentare dintre părți, iar nu pe contractul de asigurare încheiat între reclamant și o societate de asigurare care nu este parte în prezenta cauză. In ce privește susținerea apelantului referitoare la faptul că numai atunci când pârâtul al fi încheiat un contract de reprezentare cu un alt agent de jucători ar fi putut pretinde despăgubiri, nu și atunci când acesta și-a negociat și încheiat contractul în nume propriu, aceasta a fost considerată neîntemeiată și contrară dispozițiilor cuprinse în art. 3 pct. 3.4., pct. 3.5.

din contractul încheiat între părți. Astfel, clauzele evocate (cea cuprinsă în art. 3 pct. 3.4 fiind reprodusă in extenso de către însuși apelantul în motivele sale de apel - fila 4 din dosarul Curții de Apel) prevăd, între altele, ca reclamantul să fie beneficiarul exclusiv al serviciilor de joc ale pârâtului, interdicția aplicându-se și atunci când jucătorul încheie personal un contract de muncă sau de transfer, fără acordul agentului, iar nu doar atunci când un atare contract se încheie prin intermediul impresarului (agentului de joc). In acest sens, s-a reținut că părțile au convenit expres: „Pe perioada prezentului contract, clientului îi este interzis să semneze un alt contract de reprezentare, să susțină probe de joc, să efectueze negocieri sau să semneze un contract de muncă sau de transfer cu un club de fotbal fără a fi prezent agentul sau fără a avea acordul scris al agentului de jucători" [...] - s.n.

În fine, susținerea apelantului referitoare la nulitatea clauzei penale cuprinse în art. 3 din contract, pe motiv că aceasta este abuzivă, creând un dezechilibru vădit între obligațiile părților în defavoarea apelantului-pârât, care potrivit art. 1, art. 4 din Legea nr. 193/2000, care pretinde că este consumator și beneficiază de dispozițiile acestei legi, a fost privită ca nefondată.

S-a reținut că potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000 republicată: „Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale". Activitatea de fotbal poate fi considerată fie activitate comercială, fie activitate liberală, deoarece aceasta are natura unui serviciu care poate produce profit atât din perspectiva cluburilor de fotbal, care pot fi constituie în societăți comerciale, dar și a jucătorului.

În speță, apelantul - pârât nu poate fi considerat consumator din perspectiva unor servicii asigurate de agentul de fotbal, fiind el însuși prestatorul serviciului de „joc" (fotbal) astfel că în nici un caz activitatea sa nu poate fi considerată „în afara activității comerciale (...) sau liberale" (în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000), ci dimpotrivă, considerăm că este inclusă în atare categorii de activități. De aceea, nefiind consumator, apelantul nu se poate prevala de dispozițiile de protecție instituie de Legea nr. 193/2000.

Presupunând însă, prin absurd, că apelantul - pârât ar putea fi considerat consumator, din punctul de vedere al art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în niciun caz clauza de exclusivitate nu poate fi considerată abuzivă din cel puțin două considerente reținute de Curtea de Apel București: a) In primul rând, apelantul - pârât este un profesionist în ce privește activitatea de fotbal, astfel că acesta nu poate invoca necunoașterea modalităților concrete de impresariat practicate de agenții de jucători, pe de o parte și, de fotbaliști, pe de altă parte, împrejurare care exclude ideea de „clauză abuzivă", cu atât mai mult cu cât clauzele de exclusivitate sunt practicate pe scară largă în raporturile dintre fotbaliști și agenții de jucători; b) In al doilea rând, contractul de reprezentare a fost negociat de părțile contractante, nefiind în niciun caz un contract „standard" sau „de adeziune", asupra căruia pârâtul să nu fi putut interveni.

De altfel, împrejurarea că între părți, înaintea contractului dedus judecății (nr. 9) a mai fost încheiat și un alt contract cu clauze asemănătoare, ce s-a derulat între părți (nr. 8) conduce o dată în plus la concluzia că apelantul - pârât a negociat și încheiat contractul asumându-și pe deplin toate clauzele inserate în acesta, fără a putea pretinde acum că reclamantul nu a dat posibilitatea jucătorului de fotbal să influențeze natura si conținutul contractului. Având în vedere toate aceste considerente și dispozițiile legale aplicabile în cauză evocate mai sus, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca nefondat prin decizia comercială nr. 160 din 11 aprilie 2011. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul care a apreciat că decizia pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală.

S-a învederat, în esență, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui motiv de apel, respectiv asupra nulității art. 3 pct. 3.4 din contractul părților, invocată pe cale de excepție, pe motiv de abuz de drept și datorită obiectului imoral al clauzei. S-a arătat că dispoziția contractuală evocată contravine art. 41 din Constituție care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. S-a apreciat că încălcarea principiului contradictorialității atrage nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și determină casarea acesteia conform art. 304 pct. 5 din același act normativ, întrucât instanța de recurs nu se poate pronunța în primă și ultimă instanță asupra unei nulități care nu a fost analizată deloc de către instanțele de fond și apel.

Recurentul a invocat și greșita aplicare ori interpretare a legii, arătând că întregul contract încheiat de părți conține clauze abuzive, iar art. 3 din contract încalcă dispozițiile art. 1 lit. c), lit. i) și r), precum și art. 4 din Legea nr. 193/2000. S-a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că Legea nr. 193/2000 nu se aplică în cauză și, chiar într-o atare situație, instanța trebuia să sancționeze abuzul de drept. Recurentul a formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar, respinsă de către instanță, iar ulterior a timbrat recursul în cuantumul legal. Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La data de 7 martie 2012 recurentul a depus la dosar, prin serviciul registratură, motive suplimentare de recurs.

Analizând decizia recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate în recurs nu poate fi apreciată ca fondată. Astfel, se invocă de către recurent nepronunțarea instanței de apel asupra nulității clauzei prevăzute de art. 3 pct. 3.4 din contractul încheiat de părți, împrejurare care, în opinia sa, ar atrage casarea hotărârii în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte, examinând motivele de apel, constată că apelantul pârât a invocat, în cuprinsul acestora, nulitatea clauzei cuprinsă în art. 3 pct. 3.4 din contract pe care o consideră „un abuz de drept". Analizând clauza evocată, Curtea de Apel București a răspuns punctual criticilor aduse de apelant, precizând în considerentele deciziei pronunțate că pârâtul nu poate fi asimilat consumatorului la care se referă Legea nr. 193/2000 întrucât activitatea prestată de acesta este inclusă în categoria de activități comerciale sau liberale.

De asemenea, a apreciat, motivat, că nu poate fi considerată abuzivă clauza chiar dacă, prin absurd, apelantul pârât ar putea fi considerat consumator, întrucât acesta este un profesionist în ceea ce privește activitatea de fotbal, iar contractul de reprezentare a fost negociat de părțile litigante. Deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la motivele de apel formulate de apelant, prima critică de nelegalitate a deciziei atacate va fi înlăturată. Cea de-a doua critică se subsumează tot ideii că pârâtul beneficiază de protecția Legii nr. 193/2000. Față de considerentele expuse mai sus și de constatările Înaltei Curți în sensul că recurentul nu poate fi considerat consumator, prestând o activitate liberală, rezultă că decizia pronunțata de instanța de apel a fost dată în urma unei corecte aplicări și interpretări a dispozițiilor legale incidente.

In ceea ce privește motivele suplimentare de recurs, se va reține și că recurentul a invocat necompetența generală a instanțelor judecătorești, motivat de faptul că litigiul este de competența instanțelor prevăzute de Statutul și Regulamentele FRF, față de clauza prevăzută la art. 6.2 din contract. Acest motiv de recurs de ordine publică este nefondat, în opinia instanței supreme, întrucât clauza prevăzută de art. 6.2 din contractul de reprezentare nu poate fi interpretată ca o clauză compromisorie, atât timp cât părțile nu au stabilit în mod expres ca litigiile purtate între ele să fie soluționate de instanțele sportive. Mai mult decât atât, modul de soluționare a litigiilor este prevăzut la art. 7.2 din contract, din redactarea textului rezultând competența instanței comerciale.

In ceea ce privește celelalte motive suplimentare de recurs, formulate la data de 7 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție va constata că sunt tardiv formulate, față de data comunicării deciziei recurate, 13 iulie 2011 și de termenul prevăzut de art. 303 raportat la art. 301 C. proc. civ. Față de considerentele expuse pe larg mai sus, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul B.I.D. împotriva deciziei comerciale nr. 160/2011 din 11 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.