ÎCCJ, decizie (scj.ro #82618)

Revendicarea imobilului naționalizat și

vândut chiriașului. Reprezentarea Statului în procesul de revendicare

Indiferent dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior

naționalizării, unor subdobânditori, în litigiul în care se dispută dreptul de

proprietate asupra bunului naționalizat, statul este reprezentat la nivelul

unității administrative teritoriale.

Secția

civilă, decizia nr.1499 din 11 aprilie 2003

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III – a civilă, reclamanta  D.E. și alții

au chemat în judecată pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, pentru

ca prin sentința ce instanța va pronunța să-l oblige să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie un imobil situat în București,  intrat în

proprietatea statului cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. II din Decretul

nr.92/1950.

În drept au fost invocate prevederile

art.480 din Codul civil.

Într-un prim ciclu procesual, prin sentința

civilă 760 din 9 iunie 1999 Tribunalul București, secția a III – a civilă a

respins acțiunea cu motivarea că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu și

că Legea 112/1995 acordă despăgubiri foștilor proprietari ce nu locuiesc în

imobil.

Prin decizia civilă 368 A pronunțată

la 14 decembrie 1999, Curtea de Apel București a respins apelul, păstrând

motivarea instanței de fond.

Prin decizia 1062 din 28 martie 2000,

Curtea Supremă de Justiție, Secția Civilă a admis recursul declarat de

reclamanți, a casat decizia 368 A din 14 decembrie 1999 a Curții de Apel

București și sentința civilă 760/9 iunie 1999 a Tribunalului București, secția

a III – a civilă și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

În rejudecare, cadrul procesul s-a

modificat prin introducerea unei cereri de intervenție accesorii formulată de

P.S. prin care solicită respingerea acțiunii, arătând că ocupă cu titlul de

proprietar apartamentul nr. 1 din imobilul revendicat.

Ulterior P.S. a formulat cerere de

intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu reclamanții și pârâtul

Consiliul Local al Municipiului București solicitând să se constate că este

dobânditoare de bună-credință a apartamentului nr. 1, arătând că este

proprietara acestui apartament în baza contractului de vânzare-cumpărare

579/1996 încheiat cu Societatea Comercială „Foișor” SA.

Prin sentința civilă 574 din 22 mai 2001,

Tribunalul București, secția a III – a civilă, a admis în parte acțiunea.

A dispus obligarea pârâtului Consiliul

General al Municipiului București să lase reclamanților în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul compus din teren în suprafață de 313,6 m

2

și construcție, mai puțin apartamentul nr. 1 de la parterul acestui imobil.

A admis cererea de intervenție în interes

propriu formulată de intervenienta  P.S. a constatat calitatea de

proprietar a acesteia asupra apartamentului nr. 1.

În esență, instanța de fond și-a motivat

soluția în concordanță cu situația de fapt, având în vedere că asupra

apartamentului 1 intervenienta P.S. deține titlul de proprietate, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996.

Ca atare, s-a admis cererea de intervenție

în interes propriu a intervenientei P.S., ceea ce a determinat admiterea în

parte a acțiunii principale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel

reclamanții și pârâtul Consiliul General al Municipiului București, primii

aducând critici referitoare la împrejurarea că în mod greșit instanța de fond a

admis cererea de intervenție formulată de P.S. și a admis în parte acțiunea în

revendicare, aceasta trebuia admisă în totalitate.

Apelul pârâtului Consiliul General al

Municipiului București dezvoltă critici ce vizează lipsa calității procesuale

pasive, decurgând din dispozițiile Legii 215/2001.

Prin decizia 599 din 7 decembrie 2001,

Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă a respins ca nefondate

apelurile.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

reținut că deși cererea intervenientei P.S. a fost greșit calificată ca fiind

în interesul pârâtului, aceasta, în mod corect a fost admisă, calitatea de proprietară

a intervenientei existând în temeiul contractului de vânzare-cumpărare 579/4

noiembrie 1996.

Cu toate acestea, chiar dacă instanța și-a

depășit atribuțiile constatând prin admiterea cererii de intervenție calitatea

de proprietară a acesteia (existentă în temeiul titlului de proprietate

menționat) raportul juridic este corect deslușit cu privire la interesul

justificat al proprietarei P.S., când solicită respingerea acțiunii în

revendicare.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții și pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

În recurs, reclamanții reiterează practic

motivele de apel ce vizează soluționarea cererii de intervenție, invocând

împrejurarea că intervenienta P.S. a formulat două cereri de intervenție: una

în interesul pârâtului Consiliul General al Municipiului București și una

principală și greșita aplicare a legii, în sensul respingerii acțiunii în

revendicare cu privire la apartamentul 1.

Recursul declarat de pârâtul Consiliul

General al Municipiului București se fundamentează pe excepția lipsei calității

sale procesuale pasive.

Recursurile sunt nefondate.

Investită cu soluționarea unei acțiuni în

revendicare a imobilului  după un prim ciclu procesual, reclamanții au

chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, pentru a fi

obligat acesta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul mai

sus individualizat.

Sub incidența dispozițiilor art. 315

C.proc.civ. cauza dedusă judecății a fost trimisă spre rejudecare pentru a se

realiza o individualizare exactă, în raport de titlul de proprietate al

autorului reclamanților.

În cel de-al doilea ciclu procesual,

raportul juridic supus examinării a fost descris pe o situație de fapt care s-a

vrut a fi consfințită în drept referitor la proteguirea dreptului de

proprietate al intervenientei P.S., titulară a dreptului de proprietate cu

privire la apartamentul 1 (conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 579/4

noiembrie 1996 încheiat sub imperiul Legii 112/1995 între Societatea Comercială

„Foișor” SA și P.S.

În acest cadru juridic modificat față de

cel inițial, instanța a admis cererea de intervenție, formulată de P.S.

Critica recurenților-reclamanți în sensul

că instanța a admis cererea de intervenție în interes propriu, și nu a examinat

și cererea de intervenție în interesul pârâtului introdusă de aceeași

intervenientă precum și cea referitoare la greșita admitere a acesteia, sunt

motive ce nu subzistă unei analize pertinente a raportului juridic dedus

judecății.

Curtea apreciază că interpretarea instanței

de fond, păstrată și în calea ordinară de atac este corectă sub aspectul

efectelor juridice, fiind evident că cerera de intervenție își justifică

interesul întrucât cererea de revendicare trebuie soluționată în contradictoriu

și cu intervenienta care opune titlul său de proprietate.

Sub aspect procedural, cererea de

intervenție poate fi calificată de instanță corespunzător cu pretențiile pe

care le invocă partea și în acest sens este corectă calificarea cererii de

intervenție formulată de P.S. ca o intervenție voluntară, în interes propriu

(art. 49 alin. (1) și (2), prin care se tinde la apărarea dreptului său de

proprietate.

Indiscutabil, mențiunea din dispozitivul

sentinței civile 574/22 mai 2001 a Tribunalului București „constată calitatea

de proprietar” este eronată și neavenită, întrucât calitatea de proprietar, în

cazul intervenientei P.S. a fost născută sub puterea Legii 112/1995 (contractul

de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996 fiind actul material, concret și

instrumentul operației translative de proprietate).

Oricum instanța nu era îndrituită a

constata existența unui drept (art.111 C.proc.civ. ce subzistă prin efectul

legii, iar nepronunțarea cu privire la cererea de intervenție în interesul

pârâtului nu este imputabilă instanței, deoarece, în realitate, prin cererea de

intervenție în interes propriu intervenienta și-a precizat cererea inițială de

intervenție în interesul pârâtului.

De altfel, criticile prin care se reproșează

instanței admiterea în parte a acțiunii în revendicare sunt nejustificate,

întrucât intervenienta a opus un titlu de proprietate, întemeiat pe

bună-credință.

Cum celelaltel critici se circumscriu

analizei deja realizată în primul ciclu  procesual ele nu mai pot forma

obiectul prezentului recurs.

Cât privește recursul pârâtului Consiliul

General al Municipiului București, acesta urmează a fi respins, Curtea

apreciind că pârâtul își justifică legitimarea procesuală în cauză, într-o

situație atipică, grefată pe un raport juridic ce se abate de la raționamentul

în care proprietarul neposesor acționează în judecată pe posesorul

neproprietar.

Fără îndoială că raportul juridic trebuie

deslușit și în situațiile în care proprietarul a pierdut posesia asupra bunului

ca urmare a unui act de autoritate al statului, respectiv Decretul 92/1950,

prin a cărui aplicare s-au creat situații juridice noi, atât cu privire la

titularul proprietății cât și cu privire la forma bunurilor naționalizate

(devenite proprietate de stat).

De aceea, raportul juridic procesual

trebuie legat obligatoriu și cu instituțiile care reprezintă statul.

În consecință, indiferent dacă bunul a fost

sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naționalizării, unor subdobânditori,

în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor

naționalizate, statul este reprezentat la nivelul unității

administrativ-teritoriale, în speță, de Consiliul General al Municipiului

București, prin Municipiul București, reprezentat legal de Primarul General.

Pentru considerentele expuse urmează a se

respinge recursurile.