ÎCCJ, decizie (scj.ro #82618)

Revendicarea imobilului naționalizat și vândut chiriașului. Reprezentarea Statului în procesul de revendicare Indiferent dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naționalizării, unor subdobânditori, în litigiul în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunului naționalizat, statul este reprezentat la nivelul unității administrative teritoriale. Secția civilă, decizia nr.1499 din 11 aprilie 2003 Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III – a civilă, reclamanta D.E. și alții au chemat în judecată pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să-l oblige să lase în deplină proprietate și liniștită posesie un imobil situat în București, intrat în proprietatea statului cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. II din Decretul nr.92/1950.

În drept au fost invocate prevederile art.480 din Codul civil. Într-un prim ciclu procesual, prin sentința civilă 760 din 9 iunie 1999 Tribunalul București, secția a III – a civilă a respins acțiunea cu motivarea că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu și că Legea 112/1995 acordă despăgubiri foștilor proprietari ce nu locuiesc în imobil. Prin decizia civilă 368 A pronunțată la 14 decembrie 1999, Curtea de Apel București a respins apelul, păstrând motivarea instanței de fond. Prin decizia 1062 din 28 martie 2000, Curtea Supremă de Justiție, Secția Civilă a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia 368 A din 14 decembrie 1999 a Curții de Apel București și sentința civilă 760/9 iunie 1999 a Tribunalului București, secția a III – a civilă și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

În rejudecare, cadrul procesul s-a modificat prin introducerea unei cereri de intervenție accesorii formulată de P.S. prin care solicită respingerea acțiunii, arătând că ocupă cu titlul de proprietar apartamentul nr. 1 din imobilul revendicat. Ulterior P.S. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu reclamanții și pârâtul Consiliul Local al Municipiului București solicitând să se constate că este dobânditoare de bună-credință a apartamentului nr. 1, arătând că este proprietara acestui apartament în baza contractului de vânzare-cumpărare 579/1996 încheiat cu Societatea Comercială „Foișor” SA. Prin sentința civilă 574 din 22 mai 2001, Tribunalul București, secția a III – a civilă, a admis în parte acțiunea.

A dispus obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren în suprafață de 313,6 m 2 și construcție, mai puțin apartamentul nr. 1 de la parterul acestui imobil. A admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta P.S. a constatat calitatea de proprietar a acesteia asupra apartamentului nr. 1. În esență, instanța de fond și-a motivat soluția în concordanță cu situația de fapt, având în vedere că asupra apartamentului 1 intervenienta P.S. deține titlul de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996. Ca atare, s-a admis cererea de intervenție în interes propriu a intervenientei P.S., ceea ce a determinat admiterea în parte a acțiunii principale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții și pârâtul Consiliul General al Municipiului București, primii aducând critici referitoare la împrejurarea că în mod greșit instanța de fond a admis cererea de intervenție formulată de P.S. și a admis în parte acțiunea în revendicare, aceasta trebuia admisă în totalitate. Apelul pârâtului Consiliul General al Municipiului București dezvoltă critici ce vizează lipsa calității procesuale pasive, decurgând din dispozițiile Legii 215/2001. Prin decizia 599 din 7 decembrie 2001, Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă a respins ca nefondate apelurile. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că deși cererea intervenientei P.S.

a fost greșit calificată ca fiind în interesul pârâtului, aceasta, în mod corect a fost admisă, calitatea de proprietară a intervenientei existând în temeiul contractului de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996. Cu toate acestea, chiar dacă instanța și-a depășit atribuțiile constatând prin admiterea cererii de intervenție calitatea de proprietară a acesteia (existentă în temeiul titlului de proprietate menționat) raportul juridic este corect deslușit cu privire la interesul justificat al proprietarei P.S., când solicită respingerea acțiunii în revendicare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâtul Consiliul General al Municipiului București. În recurs, reclamanții reiterează practic motivele de apel ce vizează soluționarea cererii de intervenție, invocând împrejurarea că intervenienta P.S.

a formulat două cereri de intervenție: una în interesul pârâtului Consiliul General al Municipiului București și una principală și greșita aplicare a legii, în sensul respingerii acțiunii în revendicare cu privire la apartamentul 1. Recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București se fundamentează pe excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Recursurile sunt nefondate. Investită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare a imobilului după un prim ciclu procesual, reclamanții au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, pentru a fi obligat acesta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul mai sus individualizat. Sub incidența dispozițiilor art. 315 C.proc.civ.

cauza dedusă judecății a fost trimisă spre rejudecare pentru a se realiza o individualizare exactă, în raport de titlul de proprietate al autorului reclamanților. În cel de-al doilea ciclu procesual, raportul juridic supus examinării a fost descris pe o situație de fapt care s-a vrut a fi consfințită în drept referitor la proteguirea dreptului de proprietate al intervenientei P.S., titulară a dreptului de proprietate cu privire la apartamentul 1 (conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 579/4 noiembrie 1996 încheiat sub imperiul Legii 112/1995 între Societatea Comercială „Foișor” SA și P.S. În acest cadru juridic modificat față de cel inițial, instanța a admis cererea de intervenție, formulată de P.S.

Critica recurenților-reclamanți în sensul că instanța a admis cererea de intervenție în interes propriu, și nu a examinat și cererea de intervenție în interesul pârâtului introdusă de aceeași intervenientă precum și cea referitoare la greșita admitere a acesteia, sunt motive ce nu subzistă unei analize pertinente a raportului juridic dedus judecății. Curtea apreciază că interpretarea instanței de fond, păstrată și în calea ordinară de atac este corectă sub aspectul efectelor juridice, fiind evident că cerera de intervenție își justifică interesul întrucât cererea de revendicare trebuie soluționată în contradictoriu și cu intervenienta care opune titlul său de proprietate. Sub aspect procedural, cererea de intervenție poate fi calificată de instanță corespunzător cu pretențiile pe care le invocă partea și în acest sens este corectă calificarea cererii de intervenție formulată de P.S.

ca o intervenție voluntară, în interes propriu (art. 49 alin. (1) și (2), prin care se tinde la apărarea dreptului său de proprietate. Indiscutabil, mențiunea din dispozitivul sentinței civile 574/22 mai 2001 a Tribunalului București „constată calitatea de proprietar” este eronată și neavenită, întrucât calitatea de proprietar, în cazul intervenientei P.S. a fost născută sub puterea Legii 112/1995 (contractul de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996 fiind actul material, concret și instrumentul operației translative de proprietate). Oricum instanța nu era îndrituită a constata existența unui drept (art.111 C.proc.civ. ce subzistă prin efectul legii, iar nepronunțarea cu privire la cererea de intervenție în interesul pârâtului nu este imputabilă instanței, deoarece, în realitate, prin cererea de intervenție în interes propriu intervenienta și-a precizat cererea inițială de intervenție în interesul pârâtului.

De altfel, criticile prin care se reproșează instanței admiterea în parte a acțiunii în revendicare sunt nejustificate, întrucât intervenienta a opus un titlu de proprietate, întemeiat pe bună-credință. Cum celelaltel critici se circumscriu analizei deja realizată în primul ciclu procesual ele nu mai pot forma obiectul prezentului recurs. Cât privește recursul pârâtului Consiliul General al Municipiului București, acesta urmează a fi respins, Curtea apreciind că pârâtul își justifică legitimarea procesuală în cauză, într-o situație atipică, grefată pe un raport juridic ce se abate de la raționamentul în care proprietarul neposesor acționează în judecată pe posesorul neproprietar.

Fără îndoială că raportul juridic trebuie deslușit și în situațiile în care proprietarul a pierdut posesia asupra bunului ca urmare a unui act de autoritate al statului, respectiv Decretul 92/1950, prin a cărui aplicare s-au creat situații juridice noi, atât cu privire la titularul proprietății cât și cu privire la forma bunurilor naționalizate (devenite proprietate de stat). De aceea, raportul juridic procesual trebuie legat obligatoriu și cu instituțiile care reprezintă statul. În consecință, indiferent dacă bunul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naționalizării, unor subdobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naționalizate, statul este reprezentat la nivelul unității administrativ-teritoriale, în speță, de Consiliul General al Municipiului București, prin Municipiul București, reprezentat legal de Primarul General.

Pentru considerentele expuse urmează a se respinge recursurile.