ÎCCJ, decizie (scj.ro #85206)

Impozit

pe veniturile din drepturile de licență. Convenție pentru evitarea dublei

impuneri înte România și Germania. Rezidență fiscală în statul străin.

Index

alfabetic: Drept de licență

Dublă impunere

Impozit pe venit

Rezidență fiscală

Decretul

nr. 625/1973,

art.11 alin.1

Conform art.11 alin.1 din Decretul nr.625/1973 privind

ratificarea Convenției dintre România și Germania  privind evitarea dublei

impuneri asupra veniturilor și averii, drepturile de licență care provin

dintr-un stat contractant și sunt plătite unei persoane care își are reședința

în celălalt stat contractant pot fi impuse numai în acest celălalt stat

contractant.

A da o altă interpretare dispozițiilor privind repartizarea

dreptului de impunere între statele contractante nu este în sensul voinței

exprimate de acestea.

I.C.C.J.,

secția de contencios administrativ și fiscal,

decizia

nr.749 din 24 februarie 2004

Reclamanta S.C.”S.” SA Drobeta Turnu-Severin a solicitat anularea

pct.1 din decizia  nr.196 din 28 februarie 2002 emisă de Ministerul

Finanțelor Publice, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor,

considerând-o nelegală în raport cu prevederile art.11 alin.2 din Convenția de

evitare a dublei impuneri încheiată de Statul Român cu Germania.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta a dat o altă interpretare

a alin.2 al art.11 din Convenție, confundând noțiunile de „stat contractant” și

„celălalt stat  contractant”, confuzie care, în opinia acesteia, provine

din înțelegerea eronată a alin.1 din art.11 și care, în final, conduce la

aplicarea  inversă a alin.2 și nu în sensul în care au înțeles statele

contractante.

Totodată, reclamanta a arătat că, deși certificatele eliberate de Germania

menționează expres atât rezidența fiscală cât și reținerea  impozitului de

către statul german, în virtutea Convenției, precum  și faptul că a depus

la dosar: certificatele de rezidență fiscală, aferente anilor 1997 – 2001,

dovezi de plată a drepturilor de licență în moneda Germaniei în favoarea

titularei drepturilor de licență, totuși, autoritatea fiscală, prin decizia

nr.196 pct.1 a respins ca neîntemeiată contestația sa formulată pentru suma de

553.421.653 lei, reprezentând impozit pe venitul persoanelor nerezidente și

pentru suma de 55.342.165 lei, reprezentând penalități în cota de 10%.

Curtea de Apel Craiova, Secția de contencios administrativ a admis acțiunea

formulată de S.C.”S.”SA Drobeta Turnu-Severin, a anulat în parte actul de

control și decizia nr.196 din 28 februarie 2002 și cu privire la sumele de

553.421.653 lei, impozit pe venit pentru persoanele nerezidente, 55.342.165

lei, penalități de 10%, 79.590.046 lei, impozit pe venit pentru persoanele

nerezidente și 7.959.005 lei, penalități de 10%, precum și celelalte obligații

reținute prin actul de control, reținând, în esență, că s-a dovedit în cauză că

persoana care își are reședința în celălalt stat  contractant este impusă

în acest „celălalt stat”, fiind aplicabile  dispozițiile art.11 alin.1

din  Convenție, iar nu cele ale art.11 alin.2 din Convenție. Aceasta,

întrucât s-a prezentat certificatul de rezidență fiscală care atestă că

drepturile încasate de la „S.” SA au fost impozitate în Germania, iar aplicarea

art.11 alin.2 ar constitui o dublă impunere, contrară Convenției.

Totodată, s-a reținut că nu se poate aprecia ca fiind corect și legal punctul

de vedere al pârâtei privind impozitarea redevenței, categoria în care intră și

drepturile de licență, întrucât art.19 din Convenție la care se face referire

stabilește doar modul în care se face impozitarea, iar nu faptul că drepturile

de licență s-ar impozita pe teritoriul României.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mehedinți în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Printr-un prim motiv de recurs s-a susținut că instanța de fond, în mod eronat,

a reținut că măsura impusă prin actele atacate referitoare la impozitarea

veniturilor provenite din drepturile de licență plătite societății germane „G.

L.” prin aplicarea dispozițiilor art.11 alin.2 din Decretul nr.625/1973

(Convenția dintre România și Germania privind evitarea dublei impuneri asupra

veniturilor și averii) contravine dispoziției art.11 alin.1 din același decret,

greșeala decurgând dintr-o interpretare eronată a actelor normative aplicabile

cauzei. În acest sens s-a susținut că veniturile respective se încadrează în

noțiunea de redevență, fiind deci aplicabile dispozițiile art.11 alin. 2

coroborat cu art.19 din Convenție, precum și cu pct.6 din Protocolul Anexă la

Convenție, iar certificatul de rezidență, prezentat de firma germană, nu

conduce la inaplicabilitatea acestor texte, cum, în opinia recurentei, greșit a

reținut instanța de fond.

Sentința atacată este criticată și pentru faptul că prin aceasta instanța de

fond s-a pronunțat asupra unor aspecte cu care nu a fost investită, acordând

mai mult decât s-a cerut, respectiv a anulat și pct.2 din Decizia nr.196/2002,

deși prin acțiune s-a solicitat doar anularea pct.1 din decizie.

Recursul este fondat.

Conform art.11 alin.1 din Decretul nr.625/1973 privind ratificarea Convenției

dintre România și Germania  privind evitarea dublei impuneri asupra

veniturilor și averii, drepturile de licență care provin dintr-un stat

contractant și sunt plătite unei persoane care își are reședința în celălalt

stat contractant pot fi impuse numai în acest celălalt stat contractant.

Faptul că acest text consacră regula, o recunoaște chiar și recurenta-pârâtă,

doar că aceasta susține că „nu este o regulă ce are caracter general”, în sens

de suveranitate fiscală, tocmai datorită dispozițiilor art.11 alin.2 din

aceeași Convenție, potrivit căreia aceste drepturi de licență pot fi însă

impuse și în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislația

acelui stat, impozitul neputând depăși însă 10% din suma reprezentând

drepturile de licență.

Desigur, regula prevăzută de art.11 alin.1 din Convenție permite și aplicarea

art.11 alin.2 în anumite situații, ceea ce nu este însă de natură a schimba

caracterul dispozițiilor art.11 alin.1, ci doar de a crea posibilitatea

impunerii la sursă, în situația în care nu este respectată regula.

Așadar, se constată că a da o altă interpretare dispozițiilor privind

repartizarea dreptului de impunere între statele contractante nu este în sensul

voinței exprimate de acestea.

În plus, se constată că și Protocolul încheiat cu prilejul semnării Convenției

privind aplicarea acesteia, referitor la art.19  exprimă cu certitudine

voința celor doi contractanți în sensul corect reținut de instanța de fond.

Aceasta cu atât mai mult cu cât drepturile de licență sunt definite de art.11

alin.3 și următoarele din Convenție, neputând fi confundate cu alte drepturi.

În cauză, se constată că intimata-reclamantă a prezentat toate probele

(certificate de rezidență fiscală) privind achitarea impozitului în Germania,

fiind deci, aplicabile  dispozițiile art.11 alin.1, iar nu cele ale art.11

alin.2 din Convenție, astfel cum corect a reținut și instanța de fond.

Prin urmare, primul motiv de recurs formulat în cauză se constată a fi

nefondat.

Cu privire la cel de-al doilea motiv se reține, pe de o parte, că într-adevăr,

intimata-reclamantă a solicitat anularea doar a pct.1 din decizia nr.196/2002

situație reținută de altfel și de instanța de fond în considerentele sentinței

atacate.

Pe de altă parte, se constată însă că instanța de fond, prin sentința atacată,

a dispus anularea actului de control și a deciziei nr.196/2002 și cu privire la

sumele de 79.590.046 lei impozit pe venit pentru persoanele nerezidente și

7.959.005 lei penalități de 10% precum și celelalte obligații reținute prin

actul de control, ceea ce excede cererii intimatei-reclamante.

În consecință, recursul a fost admis.