ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2403/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 970/C din 22 octombrie 2009

pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș s-a respins acțiunea formulată de

reclamanta SC C.T. SRL Pitești împotriva pârâtei S.N.Î.F. SA București.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat un Contract de închiriere

din 12 ianuarie 1993, modificat la 2 februarie 2005, în sensul că pârâta îi

închiriază reclamantei un activ de 1.200 mp, până la data aplicării Legii nr.

346/2004, dată la care se va cumpăra. Ulterior, pârâta a fost supusă executării

silite, ca urmare a neîndeplinirii unor obligații fiscale, operând transferul

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu printr-o manifestare

de voință a proprietarului, ci, din inițiativa organului de executare, iar la

momentul înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, raporturile

locative erau încetate.

Prima instanță a reținut, deci, că

nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, dar nici celei

delictuale, deoarece, în procedura executării silite, debitoarei nu îi revine

nicio obligație de a înștiința terțe persoane.

Dimpotrivă, s-a reținut culpa

reclamantei care nu a intervenit în procedură prin comunicarea dreptului său și

nu a înscris în registrul de publicitate imobiliară contractul de închiriere,

cu o durată mai mare de 3 ani, conform art. 19 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

7/1996.

Au fost înlăturate susținerile

reclamantei privind caracterul fraudulos al licitației pentru omisiunea din

procesul-verbal de sechestru a inventarului interior al atelierului, deoarece

acesta nu a făcut obiectul executării silite, însă, cu toate acestea, bunurile

respective au fost inventariate și depozitate de adjudecatar în două locații,

de unde reclamanta avea posibilitatea să le ridice. Din acest punct de vedere,

cererea reclamantei prin care a solicitat contravaloarea bunurilor mobile de la

pârâtă, în baza răspunderii contractuale/delictuale, cât timp ele există în

materialitatea lor, iar reclamanta a fost notificată de adjudecatar să le

ridice, a fost apreciată ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost respins prin Decizia nr. 150 din 29 iunie

2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

În considerentele deciziei, instanța

de apel reține caracterul nefondat al criticilor apelantei cu privire la

neanalizarea de către prima instanță a probelor și deci, respingerea cererii

privind acordarea de despăgubiri reprezentând producția neterminată și valoarea

profitului nerealizat, pe motivul lipsei culpei pârâtei, ca element comun celor

două tipuri de răspundere civilă: contractuală și delictuală.

Totodată se reține culpa

reclamantei, care nu a notat în registrele de publicitate imobiliară locațiunea

de peste 3 ani, pentru opozabilitate față de terți, precum și faptul că locațiunea

poate fi considerată una fără termen determinat, deoarece, referirile din

ultimul Act adițional din 2 februarie 2005 la Legea nr. 364/2004 nu au legătură

cu actul, iar dacă intenția părților a fost cu referire la Legea nr. 346/2004

privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și

mijlocii, s-a reținut că această lege era deja în vigoare la data încheierii

actului adițional 2/2005.

În privința răspunderii pentru lipsa

bunurilor, curtea a reținut că nu pârâta a fost deținătoarea lor, ci

adjudecatara SC S.B.A. SA, care le-a preluat în custodie și le-a valorificat ca

fier vechi.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., care a fost ulterior însușit de administratorul judiciar desemnat în

procedura de insolvență deschisă împotriva societății reclamante.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamanta susține că instanța de apel nu a motivat înlăturarea dovezilor

administrate cu privire la refuzul permanent al pârâtei de a pune la dispoziția

reclamantei spațiul închiriat.

Recurenta susține că pârâta nu și-a

respectat obligațiile contractuale, nu a adus la cunoștință situația sa fiscală

și faptul că se afla în procedură de executare silită, ceea ce i-a creat reclamantei

un prejudiciu, conform expertizei, evaluat la 1.215.696 RON.

Sunt invocate prevederile art. 1420

alin. (3) C. civ., conform cărora pârâta avea obligația de a asigura folosința

normală a spațiului închiriat, răspunzând pentru perturbarea acestuia, din

culpa sa, datorită unor terți sau datorită viciului lucrului.

De asemenea, recurenta aduce critici

și sub aspectul neanalizării și nereținerii culpei pârâtei, ca element al

răspunderii delictuale, aceasta fiind răspunzătoare potrivit art. 998 C. civ.

Se apreciază, totodată, că și

celelalte elemente ale răspunderii civile au fost dovedite, dar neanalizate în

apel, respectiv al prejudiciului, determinat prin expertiză și constând în

producția neîncepută și utilajele reclamantei care au fost depozitate în altă

parte fără știința sa. De asemenea, recurentul susține și existența legăturii

de cauzalitate între prejudiciu și fapta culpabilă a pârâtei, care nu a adus la

cunoștința reclamantei situația sa fiscală și faptul că se afla în procedura de

executare silită.

Prin scriptul intitulat "note

scrise" înregistrat la 29 martie 2011, intimata S.N.Î.F. SA a solicitat

respingerea recursului, arătând că motivele nu se încadrează în cele prevăzute

de lege.

Recursul nu este fondat.

Între părți s-a încheiat Contractul

de locațiune din 12 ianuarie 1993, modificat prin acte adiționale succesive,

ultimul din 9 februarie 2005, în baza căruia s-a stipulat că totalul suprafeței

de 1.200 mp, care reprezintă activul, obiect al contractului, se închiriază

până la data aplicării Legii nr. 346/2004, dată la care se va cumpăra.

În mod corect s-a reținut că, la

data acestui acord de voință, legea în discuție era în vigoare, reclamantul

fiind deci, în măsură, să își exercite dreptul de preemțiune conferit de

aceasta.

Criticile privind existența culpei

pârâtei care să atragă răspunderea contractuală sau delictuală a locatorului

sunt, de asemenea, nefondate, față de împrejurarea că acesta a fost supus

procedurii execuționale a unor creanțe fiscale în cadrul căreia imobilul a fost

executat silit, iar dovada unei atare culpe nu s-a produs. Inițiativa acestei

proceduri nu i-a aparținut pârâtei, care, avea calitatea de debitor supus unei

proceduri execuționale speciale, în baza art. 133 - 171 C. proc. fisc.,

inițiată de A.N.A.F. și în cadrul căreia a operat transferul dreptului de

proprietate către terțul adjudecatar SC S.B.A. SA.

Corect s-a reținut că, la data

începerii procedurii execuționale, imobilul nu era grevat de sarcini, fapt

constatat odată cu emiterea somației de plată și înscrierea acesteia în

registrul de publicitate imobiliară.

Lipsa voinței proprietarului de a

vinde imobilul nu îi antrenează acestuia nici răspunderea contractuală pe

temeiul pactului de preferință, dar nici răspunderea delictuală, pe

considerentul că, în procedura executării silite debitorului nu îi revine

obligația înștiințării terților.

Această obligație revine organelor

de executare, în legătură cu drepturile reale înscrise asupra imobilului

urmărit, cu sarcinile ce îl grevează, precum și cu titularii acestor drepturi.

Pârâta nu este, de asemenea,

culpabilă pentru prejudiciul invocat de reclamantă concretizat în

contravaloarea bunurilor care s-au aflat în spațiu la momentul declanșării

procedurii execuționale, întrucât nu s-au aflat în posesia acesteia, reclamanta

fiind notificată de către adjudecatar în legătură cu posibilitatea ridicării

acestora.

Prin urmare, nu există legătura de

cauzalitate între fapta pârâtei și prejudiciul încercat de reclamantă.

Instanțele de fond au reținut în mod

legal că, în speță, nu este antrenată răspunderea contractuală a pârâtei,

nefiind dovedită încălcarea de către aceasta a vreunei obligații contractuale

concrete rezultată din încheierea contractului de locațiune, și nici

răspunderea civilă delictuală, întrucât, prin raportare la situația de fapt și

de drept analizată, nu sunt întrunite cumulativ elementele acestui tip de

răspundere, în cadrul căreia, printr-o faptă ilicită a pârâtei să fie încălcată

o obligație legală care să aducă vătămare dreptului reclamantei.

În baza acestor considerente,

nefiind fondat, întrucât instanța de apel a pronunțat o soluție legală,

răspunzând, potrivit celor mai sus reținute, tuturor criticilor aduse sentinței

primei instanțe prin cererea de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC C.T. SRL Pitești prin administrator judiciar C.I.I.

E.S.I. împotriva Deciziei nr. 150 din 29 iunie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel Craiova, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 iunie 2011.