ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2403/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 970/C din 22 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC C.T. SRL Pitești împotriva pârâtei S.N.Î.F. SA București. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat un Contract de închiriere din 12 ianuarie 1993, modificat la 2 februarie 2005, în sensul că pârâta îi închiriază reclamantei un activ de 1.200 mp, până la data aplicării Legii nr. 346/2004, dată la care se va cumpăra. Ulterior, pârâta a fost supusă executării silite, ca urmare a neîndeplinirii unor obligații fiscale, operând transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu printr-o manifestare de voință a proprietarului, ci, din inițiativa organului de executare, iar la momentul înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, raporturile locative erau încetate.

Prima instanță a reținut, deci, că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, dar nici celei delictuale, deoarece, în procedura executării silite, debitoarei nu îi revine nicio obligație de a înștiința terțe persoane. Dimpotrivă, s-a reținut culpa reclamantei care nu a intervenit în procedură prin comunicarea dreptului său și nu a înscris în registrul de publicitate imobiliară contractul de închiriere, cu o durată mai mare de 3 ani, conform art. 19 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 7/1996. Au fost înlăturate susținerile reclamantei privind caracterul fraudulos al licitației pentru omisiunea din procesul-verbal de sechestru a inventarului interior al atelierului, deoarece acesta nu a făcut obiectul executării silite, însă, cu toate acestea, bunurile respective au fost inventariate și depozitate de adjudecatar în două locații, de unde reclamanta avea posibilitatea să le ridice.

Din acest punct de vedere, cererea reclamantei prin care a solicitat contravaloarea bunurilor mobile de la pârâtă, în baza răspunderii contractuale/delictuale, cât timp ele există în materialitatea lor, iar reclamanta a fost notificată de adjudecatar să le ridice, a fost apreciată ca neîntemeiată. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins prin Decizia nr. 150 din 29 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova. În considerentele deciziei, instanța de apel reține caracterul nefondat al criticilor apelantei cu privire la neanalizarea de către prima instanță a probelor și deci, respingerea cererii privind acordarea de despăgubiri reprezentând producția neterminată și valoarea profitului nerealizat, pe motivul lipsei culpei pârâtei, ca element comun celor două tipuri de răspundere civilă: contractuală și delictuală.

Totodată se reține culpa reclamantei, care nu a notat în registrele de publicitate imobiliară locațiunea de peste 3 ani, pentru opozabilitate față de terți, precum și faptul că locațiunea poate fi considerată una fără termen determinat, deoarece, referirile din ultimul Act adițional din 2 februarie 2005 la Legea nr. 364/2004 nu au legătură cu actul, iar dacă intenția părților a fost cu referire la Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, s-a reținut că această lege era deja în vigoare la data încheierii actului adițional 2/2005. În privința răspunderii pentru lipsa bunurilor, curtea a reținut că nu pârâta a fost deținătoarea lor, ci adjudecatara SC S.B.A.

SA, care le-a preluat în custodie și le-a valorificat ca fier vechi. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., care a fost ulterior însușit de administratorul judiciar desemnat în procedura de insolvență deschisă împotriva societății reclamante. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susține că instanța de apel nu a motivat înlăturarea dovezilor administrate cu privire la refuzul permanent al pârâtei de a pune la dispoziția reclamantei spațiul închiriat. Recurenta susține că pârâta nu și-a respectat obligațiile contractuale, nu a adus la cunoștință situația sa fiscală și faptul că se afla în procedură de executare silită, ceea ce i-a creat reclamantei un prejudiciu, conform expertizei, evaluat la 1.215.696 RON.

Sunt invocate prevederile art. 1420 alin. (3) C. civ., conform cărora pârâta avea obligația de a asigura folosința normală a spațiului închiriat, răspunzând pentru perturbarea acestuia, din culpa sa, datorită unor terți sau datorită viciului lucrului. De asemenea, recurenta aduce critici și sub aspectul neanalizării și nereținerii culpei pârâtei, ca element al răspunderii delictuale, aceasta fiind răspunzătoare potrivit art. 998 C. civ. Se apreciază, totodată, că și celelalte elemente ale răspunderii civile au fost dovedite, dar neanalizate în apel, respectiv al prejudiciului, determinat prin expertiză și constând în producția neîncepută și utilajele reclamantei care au fost depozitate în altă parte fără știința sa.

De asemenea, recurentul susține și existența legăturii de cauzalitate între prejudiciu și fapta culpabilă a pârâtei, care nu a adus la cunoștința reclamantei situația sa fiscală și faptul că se afla în procedura de executare silită. Prin scriptul intitulat "note scrise" înregistrat la 29 martie 2011, intimata S.N.Î.F. SA a solicitat respingerea recursului, arătând că motivele nu se încadrează în cele prevăzute de lege. Recursul nu este fondat. Între părți s-a încheiat Contractul de locațiune din 12 ianuarie 1993, modificat prin acte adiționale succesive, ultimul din 9 februarie 2005, în baza căruia s-a stipulat că totalul suprafeței de 1.200 mp, care reprezintă activul, obiect al contractului, se închiriază până la data aplicării Legii nr. 346/2004, dată la care se va cumpăra.

În mod corect s-a reținut că, la data acestui acord de voință, legea în discuție era în vigoare, reclamantul fiind deci, în măsură, să își exercite dreptul de preemțiune conferit de aceasta. Criticile privind existența culpei pârâtei care să atragă răspunderea contractuală sau delictuală a locatorului sunt, de asemenea, nefondate, față de împrejurarea că acesta a fost supus procedurii execuționale a unor creanțe fiscale în cadrul căreia imobilul a fost executat silit, iar dovada unei atare culpe nu s-a produs. Inițiativa acestei proceduri nu i-a aparținut pârâtei, care, avea calitatea de debitor supus unei proceduri execuționale speciale, în baza art. 133 - 171 C. proc. fisc., inițiată de A.N.A.F.

și în cadrul căreia a operat transferul dreptului de proprietate către terțul adjudecatar SC S.B.A. SA. Corect s-a reținut că, la data începerii procedurii execuționale, imobilul nu era grevat de sarcini, fapt constatat odată cu emiterea somației de plată și înscrierea acesteia în registrul de publicitate imobiliară. Lipsa voinței proprietarului de a vinde imobilul nu îi antrenează acestuia nici răspunderea contractuală pe temeiul pactului de preferință, dar nici răspunderea delictuală, pe considerentul că, în procedura executării silite debitorului nu îi revine obligația înștiințării terților. Această obligație revine organelor de executare, în legătură cu drepturile reale înscrise asupra imobilului urmărit, cu sarcinile ce îl grevează, precum și cu titularii acestor drepturi.

Pârâta nu este, de asemenea, culpabilă pentru prejudiciul invocat de reclamantă concretizat în contravaloarea bunurilor care s-au aflat în spațiu la momentul declanșării procedurii execuționale, întrucât nu s-au aflat în posesia acesteia, reclamanta fiind notificată de către adjudecatar în legătură cu posibilitatea ridicării acestora. Prin urmare, nu există legătura de cauzalitate între fapta pârâtei și prejudiciul încercat de reclamantă.

Instanțele de fond au reținut în mod legal că, în speță, nu este antrenată răspunderea contractuală a pârâtei, nefiind dovedită încălcarea de către aceasta a vreunei obligații contractuale concrete rezultată din încheierea contractului de locațiune, și nici răspunderea civilă delictuală, întrucât, prin raportare la situația de fapt și de drept analizată, nu sunt întrunite cumulativ elementele acestui tip de răspundere, în cadrul căreia, printr-o faptă ilicită a pârâtei să fie încălcată o obligație legală care să aducă vătămare dreptului reclamantei. În baza acestor considerente, nefiind fondat, întrucât instanța de apel a pronunțat o soluție legală, răspunzând, potrivit celor mai sus reținute, tuturor criticilor aduse sentinței primei instanțe prin cererea de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. se va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.T. SRL Pitești prin administrator judiciar C.I.I. E.S.I. împotriva Deciziei nr. 150 din 29 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2011.