ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2380/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2380/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 331A din 24 martie

2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile

declarate de apelantul reclamant Z.C. și de apelantul pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 300 din 04 martie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a desființat în

parte sentința cu privire la capătul de cerere având ca obiect daunele morale

și a trimis cauza pentru rejudecarea acestui capăt de cerere la aceeași

instanță și a menținut soluția primei instanțe pe capetele de cerere având ca

obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative și

despăgubirile materiale

.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea formulată,

reclamantul Z.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.550.000 RON, reprezentând daune

materiale și morale, în temeiul art. 346 alin. (4) C. proc. pen., ca urmare

a nesoluționarii laturii civile din procesele penale intentate de reclamant.

Reclamantul a depus la

dosar o precizare a acțiunii prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata

sumei de 1.550.000 RON (echivalentul a 500.000 euro) daune morale și a solicitat

cheltuieli judiciare în cuantum de 5.000 euro (15.000 RON).Ulterior, reclamantul

a mai depus la dosar o cerere precizatoare, prin care solicita și obligarea pârâtului

la plata sumei de 15.000 euro, ca urmare a îndepărtării sale din învățământ, neputându-și

exercita profesia de inginer și profesor în perioada 15 ianuarie 1987 - 01

septembrie 1990.

În ședința publică din

data de 11 noiembrie 2009, reclamantul a precizat verbal, în ședință, că solicită

judecarea cererii sale având ca temei juridic atât dispozițiile Legii nr. 187/1999

cât și ale Legii nr. 221/2009. La data de 27 noiembrie 2009, reclamantul a

depus o precizare scrisă la dosar, arătând că își întemeiază cererea și pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

La data de 10

decembrie 2009, reclamantul a precizat acțiunea, în sensul că solicită și suma de

8.314.000 RON, reprezentând daune materiale, ca urmare a pierderilor salariale din

cauza desfacerii contractului de muncă, ceea ce a determinat și pierderi la pensie.

Prin sentința civilă

nr. 300 din 04 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamant, s-a constatat că reclamantul

a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, a fost obligat

pârâtul la 20.000 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit, s-a respins cererea reclamantului pentru acordarea

despăgubirilor materiale ca neîntemeiată și s-a respins cererea reclamantului de

obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Din analiza dosarului

informativ al reclamantului, aflat în arhiva Consiliului Național pentru Studierea

Arhivelor Securității, analiză făcută pe larg în cuprinsul hotărârii, Tribunalul

a apreciat că reclamantul a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic în sensul art. 4 alin. (2), cu aplicarea art. 1 alin. (3) din Legea nr.

221/2009, raportate la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Reclamantul Z.C. și-a

exprimat de mai multe ori în public protestul împotriva ordinii sociale, cultului

personalității, ceea ce a atras luarea împotriva sa a măsurii deschiderii unui dosar

informativ de către Securitatea Județului Olt, ascultându-i-se telefoanele, folosindu-se

mijloace tehnice pentru a fi ascultat la domiciliu și la locul de muncă. În multe

dintre rapoartele și notele informative apare caracterizarea sa ca „element dușmănos”

care se opune regimului.

Având în vedere aceste

elemente din dosarul informativ, Tribunalul a apreciat că se poate naște prezumția

simplă că reclamantul a fost îndepărtat din învățământ din cauza atitudinii sale

față de regimul comunist. În acest sens, în dosarul informativ există numeroase

note informative de la colegii de serviciu, precum și de la elevi.

În ceea ce privește obligarea

pârâtului la plata daunelor morale și materiale, Tribunalul a constatat incidența

disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009, retinând că acesta are dreptul la repararea

prejudiciului moral suferit. Cât privește criteriile de stabilire al cuantumului

despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamant, Tribunalul

a avut în vedere că prin măsura administrativă ce a avut caracter politic, luată

împotriva acestuia, i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele

dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările drepturilor

personale nepatrimoniale la libertatea cuvântului, la viața privată, cu consecința

unor inconveniente psihice, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei

care influențează relațiile sociale - onoare, reputație. Drept urmare, în stabilirea

întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite psihic,

importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse de reclamant a fost

găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții

suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 20.000 de euro echivalent

în lei la data plății.

În ceea ce privește prejudiciul

material, Tribunalul a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat reținând că

reclamantul nu a făcut nicio dovadă a acestuia.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel atât reclamantul Z.C., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, în analiza cărora s-au reținut, în esență, următoarele.

Prin Decizia nr. 1358/2010

Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă, în

acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit art. 11

alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile și hotărârile

Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Față de precizările de

mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate

neconstituționale, în acord cu Constituția, în cadrul termenului arătat, Curtea

a constatat, cu referire și la dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului, că lit. a) din art. 5, care constituia temeiul de drept al introducerii

acțiunii, nu mai există, deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform

celor arătate mai sus.

Considerentele expuse

mai sus, care vizează nelegalitatea hotărârii pronunțate în raport cu cererea întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 221/2001, conduc la concluzia schimbării sentinței apelate

sub aspectul soluției privitoare la acordarea daunelor morale, față de dispozițiile

art. 296 C. proc. civ.

Însă, având în vedere

că acțiunea a fost introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi, reclamantul

invocând inițial dispozițiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen., iar prima instanță

nu a analizat cererea și prin prisma acestor dispoziții legale, ceea ce echivalează

cu necercetarea fondului cererii sub acest aspect, devin incidente disp. art. 297

alin. (1) C. proc. civ. care impun desființarea hotărârii atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare, cu mențiunea că rejudecarea va viza numai examinarea capătului

de cerere privind acordarea daunelor morale din perspectiva dispozițiilor art. 346

alin. (4) C. proc. pen., invocate de reclamant.

Desființarea va fi făcută

numai în parte, respectiv cu privire la capătul de cerere privind acordarea de daune

morale, având în vedere că soluția privind constatarea caracterului politic al măsurii

administrative nu a făcut obiectul apelului, intrând în puterea lucrului judecat,

iar în ceea ce privește soluția privind respingerea cererii de acordare a despăgubirilor

materiale, aceasta se menține, în mod corect reținând prima instanță că reclamantul

nu a făcut dovada prejudiciului material suferit. Cum potrivit art. 1169 C.

civ. cel ce face o propunere în fata judecații trebuie să o dovedească, și

întrucât reclamantul nu a făcut dovada daunelor materiale solicitate, soluția primei

instanțe sub acest aspect este temeinică și legală.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul Z.C., criticând-o pentru următoarele motive:

daunele morale, nu s-a ținut cont de Decizia nr. 1354/2010 dată tot de Curtea Constituțională.

și dispozițiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen. care se referă la ipoteza în care

instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă.

daunele materiale, arată că i s-a desfăcut contractul de muncă și a fost îndepărtat

din învățământ. În acest sens, se află la dosar declarații de martori și înscrisuri

care le dovedesc, contrar celor reținute de ambele instanțe. Solicită să i se dea

și cheltuielile pe care le-a făcut în anul 2001 pentru a obține informații de la

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității cu privire la întocmirea

de dosare de securitate.

cu prezentarea la termenele de judecată, lucru dovedit cu actele din dosarele respective.

În toate dosarele din

cauza penală, toate cheltuielile judiciare s-au pus în sarcina, ca parte vătămată,

deși art. 192 C. proc. pen. dispune în acest sens atunci când se face aplicarea

art. 10 lit. a) și nu cum a fost în cauzele sale.

Analizând decizia în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea

celor ce succed:

soluția dată asupra cererii privind daunele morale, în temeiul Legii nr. 221/2009,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a Deciziilor Curții Constituționale

reținute.

Astfel, prin decizia în

interesul Legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011 s-a

statuat că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv

la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.,

în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4)

al aceluiași art., Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României.

De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Împrejurarea că Deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în

ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs

de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere

că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării

jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor Deciziilor Curții Constituționale,

care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi

juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru

a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât

aceasta a fost voința părților).

Art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un Tribunal

competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public

și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter

civil ce îi aparțin.

Instanța europeană a arătat,

într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 parag. 1 sub aspect

civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație

cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție;

2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct

și determinant cu privire la existența dreptului.

De asemenea, instanța

europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor

art. 6 parag. 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază

conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene

a Drepturilor Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea

în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 parag. 1 „nu se aplică

unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament

legal în legislația statului contractant în cauză".

Or, problema analizată

în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație,

în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și pe

de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de „bun" din perspectiva

căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context trebuie

analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale

s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau

dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică,

menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord

a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, având

a se pronunța asupra unei situații similare (decizia în Cauza Slavov și alții împotriva

Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune

că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după

intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea

constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (parag.

87). „De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile

lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată.

De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor

lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor,

și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (parag.

62).

În conținutul aceleiași

decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea

legii s-a datorat controlului de constituționalitate: „Ar putea părea incoerent

să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin

mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază

ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs

extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control

constituțional al textelor de lege".

De asemenea, Curtea de

la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul

intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui

reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din

legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).

Rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului,

de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel

care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura

supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat

că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este

posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată

în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura

de control jurisdicțional „nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților

în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină

astfel".

Așadar, două ar fi rațiunile

care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale

afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea

lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.

Raportat la aceste considerente,

care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după

cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv

a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.

În ceea ce privește legitimitatea

demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe

care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios

transpare din motivarea Deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații

de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului,

al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal

și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului

nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa

dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a

acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens

contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea

ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative,

să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o

normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci

și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici Normele convenționale

europene nu i le legitimează.

Noțiunea de „bunuri",

potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale",

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv

al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind,

în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor

și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este

„o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale

ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate".

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative,

această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol"

(Cauza Caracas împotriva României, publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, cererea nr. 36.782/1997,

hotărârea din 14 decembrie 2006, parag. 29), și anume că reclamantele s-ar putea

prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor

legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Nu este vorba așadar,

în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată

un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza

Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției Deciziei

Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are

o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată

printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

împotriva României, parag. 137).

O asemenea jurisprudență

nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării Deciziilor Curții

Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura

în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul

reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista

o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă,"

iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma

legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea

organului jurisdicțional.

În concluzie, se poate

afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai

în măsura în care la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Aprecierea în acest sens

este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 C. proc.

civ., asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de

executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea

părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de

îndată, la punerea în executare silită).

Deși dreptul stabilit

prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul

căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare

de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate

asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.

Dreptul

la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art.

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate

de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie,

nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul”

măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care garantează

celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea Deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării

acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la

un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia

deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma

dreptul la despăgubiri morale.

În același timp trebuie

observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor

motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră

soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării Deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri

de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege

lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor Deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării"

constă în pronunțarea Deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

În același timp nu poate

fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de

art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau

orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație".

Este vorba așadar de garantarea

dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute

persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată

însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă

a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior,

nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate considerentele

expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate,

reprezentat de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența

instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele Deciziilor

nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Pe de altă parte, Deciziile

Curții Constituționale exced controlului de legalitate în fața acestei

instanțe, iar situația evocată de către reclamant nu se circumscrie dispozițiilor

art. 5 din Convenție.

Aplicând decizia în interesul

legii la situația în speță și cum reclamantul nu deținea o hotărâre definitivă

prin care să i se fi recunoscut dreptul la despăgubiri morale la data publicării

Deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.

decizia de apel, motivul pentru care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare

vizează cererea reclamantului recurent întemeiată pe dispozițiile art. 346

alin. (4) C. proc. pen.

Cum această cerere nu

a fost analizată de prima instanță, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului,

s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

materiale, solicitate din perspectiva art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

instanța de apel a reținut ca situație de fapt, ce nu mai poate fi reapreciată de

instanța de recurs din perspectiva art. 304 C. proc. civ., că acestea nu au fost

dovedite. Critica formulată vizează reaprecierea probelor, nepermisă în fața instanței

de recurs.

La această situație de

fapt s-a făcut o corectă aplicarea dispozițiilor legale incidente, menținându-se

soluția de respingere a cererii privind daunele materiale.

urmează să fie avută în vedere la rejudecarea cauzei, în limitele dispuse, aceasta

privind cheltuieli efectuate în dosarele penale.

În considerarea acestor

argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să

facă aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul Z.C. împotriva deciziei civile nr. 331A din 24

martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 martie 2012.