ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3532/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3532/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 9 noiembrie 2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 4957/11/2007, reclamanta SC A. SA Bacău i-a chemat

în judecată pe pârâții: T.B.G., SC T.T. SRL, SC I.O. SRL pentru ca, prin

hotărârea ce se va

pronunța, să se dispună

obligarea acestora la încetarea actelor de concurență neloaială; obligarea

pârâților la plata daunelor în cuantum de 113.667,85 RON, reprezentând

despăgubiri pentru daunele suferite, ca urmare a

actelor de concurență neloială și obligarea

la cheltuieli de judecată.

În susținerea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență,

că pârâtul T.B.G.

, folosindu-se de calitatea de salariat cu funcția de

director comercial și de acționar la SC

A.

SA, a înființat două societăți SC T.T. SRL și SC I.O.

SRL care au vândut (după plecarea sa din firmă) produse petroliere la o parte

din clienții SC A. SA,

astfel încât, a produs prejudicii SC A. SA în cuantum de

113.667,85 RON, prin fapte de concurentă neloială, circumscrise dispozițiilor art.

4

lit.

g)

din

Legea nr. 11/1991, completată și modificată prin Legea nr. 298/2001.

Prin

sentința civilă nr. 55 din 4 februarie din 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău

– secția comercială și contencios administrativ s-a

admis în parte

acțiunea și au fost obligați pârâții la încetarea actelor de concurență

neloială și la despăgubiri

civile

în sumă

de 17.149,93 lei, precum și la cheltuieli de judecată în sumă de 34,15

lei.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, concluzionând, că:

Pârâtul T.B.G. a

deținut funcția de director comercial

până la 26 februarie 2007 și în timpul cât a

fost director comercial la SC A. SA a înființat societatea pârâtă cu obiect de

activitate asemănător cu al reclamantei, respectiv aprovizionare și desfacere

produse petroliere, iar în luna ianuarie 2007 a început activitatea de comerț

cu produse petroliere prin cele două societăți.

Expertiza

contabilă depusă în cauză a precizat că în perioada 1 februarie – 31 octombrie

2007 SC T.T. SRL și SC I.O. SRL au făcut vânzări de produse din portofoliul SC A.

SA sau SC A.I. SRL, iar veniturile realizate în dauna societății reclamante în

perioada 1 februarie 2007 – 31 octombrie 2007 se estimează la suma de 17.149,93

lei provenită din diferența de preț la produsele vândute minus impozitul pe

profit 6.544,97 lei și venituri încasate de la furnizori în perioada 1 februarie

- 31 octombrie 2007, din care se scad sconturile acordate salariaților la

desfacerea cu amănuntul și impozitul pe profit calculat asupra beneficiului

provenit din sconturi în sumă de 10.604,96 lei.

Față

de considerentele reținute și în temeiul art. 998 - 999 C. civ., acțiunea

reclamatei a fost admisă în parte, obligând pârâții la încetarea de concurență

neloială și la despăgubiri civile în sumă de 17.149,93 lei.

Prin

decizia nr. 40 de la 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Bacău - secția comercială,

contencios administrativ si fiscal

a admis

apelul declarat de apelantul-pârât T.B.G., în

nume propriu și în calitate de administrator al SC T. SRL și SC I.O. SRL și a

schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea.

Î

n temeiul art. 274 C.

proc. civ. a obligat-o pe intimata-reclamantă la 2.785 lei cheltuieli de

judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Având

în vedere prevederile legale prevăzute de

art.

1,

art. 1

1

, art. 2, art. 3, art. 4 și art. 9 din Legea nr. 11/1991

și considerentele de drept aferente, raportate la probatoriul administrat în

cauză și la susținerile părților, instanța a apreciat că apelul este fondat, în

limitele

și pentru considerentele ce

urmează:

Concurența

neloială, ca practică contrară uzanțelor comerciale cinstite, este o obligație

aplicabilă

numai comercianților, care poate

atrage sancțiuni specifice ca încetarea activităților neloiale și care nu se

poate confunda cu practicile neloiale ale angajaților unui comerciant și care

atrag. în principiu, numai atragerea răspunderii contravenționale și eventual

civile a acestuia față de comerciantul păgubit, diferența de natură juridică a

celor două instituții rezultând clar din cuprinsul Legii nr. 11/1991.

Deși

ambele forme de activitate ilicită, concurența neloială și săvârșirea

contravențiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr.

11/1991

pot atrage și răspunderea civilă a comerciantului,

respectiv a persoanei fizice ori a acesteia împreună cu persoana juridică în

folosul căreia se săvârșește contravenția, totuși cele două forme de activități

ilicite

au un regim distinct de

sancționare și de atragere a răspunderii, cu consecința că pentru fiecare în

parte trebuie a fi

îndeplinite

condițiile

(diferite) prevăzute de lege cu

privire la fapta săvârșită, la persoana chemată să răspundă, la regimul juridic

diferit reflectat și în ce privește instanța competentă să cerceteze aceste

fapte și să constate existența concurenței neloiale ori a săvârșirii contravențiilor

prevăzute în cadrul legislativ arătat.

Nu

pot fi însă combinate cele două forme de răspundere pentru a rezulta o a treia

formă de sancționare, care să împrumute, spre exemplu, fapta săvârșită de un

angajat și prevăzută ca și contravenție la art. 4 lit. g) din Legea nr.

11/1991,

pentru a fi considerată un act de

concurență neloială al persoanei juridice la care sau pe care o conduce acest

angajat pentru ca aceasta din urmă să fie sancționată pentru acte de concurență

neloială, pentru că în această situație s-ar ajunge ca judecătorul să

legifereze, în locul legiuitorului constituant, fapt inadmisibil.

Rezultă

deci că faptele de concurență neloială trebuie apreciate numai prin prisma

activităților

comercianților priviți ca

atare și care încalcă practicile

cinstite

comerciale, adică prin prisma condițiilor prevăzute în art. 1-3 din Legea nr. 11/1991,

urmând ca activitățile ilicite săvârșite de un angajat al comerciantului

ocrotit de lege împotriva faptelor acestuia să fie analizate exclusiv prin prisma

art. 4-6 din Legea nr. 11/1996, chiar dacă pentru ambele categorii de fapte

ilicite

se poate atrage răspunderea

patrimonială a celor care le săvârșesc.

În

speța de față se observă că cererea de chemare în judecată (și întâmpinarea din

prezentul apel) se sprijină pe faptul sancționării contravenționale a

petentului T.B.G. pentru fapta de deturnare a doi clienți ai SC A. SA

(reclamanta) către SC T. T. SRL, la a cărei conducere statutară se afla.

Față

de cele arătate mai sus, reținerea cu putere de lucru judecat a săvârșirii

acestei contravenții în sarcina petentului-pârât prin rămânerea irevocabilă a

recursului formulat de acesta împotriva sentinței prin care i-a fost respinsă

plângerea împotriva procesului-verbal de contravenție (din dosarul de fond), nu

poate fi considerată a avea nici un efect sub aspectul săvârșirii vreunui act

de concurență neloială a SC T.T. SRL, contravenția neprivind această societate

comercială, contravenția constatată împotriva pârâtului T.B.G. fiind prevăzută

în alt text de lege decât cel care arată exemplificativ în ce poate consta un

act de concurență neloială.

Pe

cale de consecință, orice încetare a practicilor de concurență neloială

împotriva persoanei juridice comerciant SC T.T. SRL nu se poate sprijini, fără

dovedirea de către reclamantă a faptelor de pretinsă concurență neloială

săvârșite de aceasta în desfășurarea activității sale comerciale, pe rămânerea

în puterea lucrului judecat a sentinței prin care s-a respins plângerea

contravențională a petentului T.G., această putere de lucru judecat neoperând

față de societatea comercială arătată, nefiind identitate de cauză (art. 4 în

cazul contravenției, art. 1

1

în cazul concurenței neloiale) și nici

de persoane, contravenția privind persoana fizică a petentului, iar nu societatea

comercială pe care o conducea.

Cu

alte cuvinte, răspunderea pentru săvârșirea de către petent a faptei prevăzută

de art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991 nu poate atrage decât eventuala

răspundere civilă a acestuia față de reclamantă, însă numai dacă se dovedește

că aceasta

din

urmă a fost păgubită

de către petent prin contravenția săvârșită, însă nu poate fundamenta și alte

sancțiuni care să fie reținute în sarcina SC T.T. SRL fără a se face dovada că

aceasta ar fi săvârșit fapte de concurență neloială (prevăzute exemplificativ

în art. 1

1

din Legea nr.

11/1991)

și numai pe baza hotărârii irevocabile prin care s-a respins plângerea

petentului împotriva procesului-verbal de contravenție, o asemenea abordare

fiind greșită.

Se observă că reclamanta confundă actele

de concurență neloială (aplicabilă numai comercianților) cu săvârșirea de către

petentul-pârât a unor contravenții prevăzute de Legea nr. 11/1991 (din dosarul

de fond) unde consideră că concurența neloială este definită în art. 4 din

Legea nr. 11/1991.

În ce

privește răspunderea pârâtului pentru săvârșirea faptei de deturnare a

clientelei SC A. SA se poate observa că s-a făcut dovada că respectivii clienți

presupuși deturnați au continuat legăturile comerciale cu reclamanta-intimată,

iar din cifra de afaceri a reclamantei nu rezultă că aceasta ar fi avut scăderi

de vânzări ori profit în perioada scurtă de timp (mai puțin de o lună de zile 6

februarie 2007, dată la care înființează prima societate comercială cu aceeași

activitate ca și a reclamantei și 26 februarie 2007) în care pârâtul petent a

făcut parte din administrația reclamantei, astfel că nu există nici o bază

reală pe care să se fundamenteze existența unui prejudiciu produs de această

faptă și care să se răsfrângă asupra patrimoniului reclamantei.

O

concurență sănătoasă este un principiu după care se orientează orice economie

de piață, astfel că libertatea de a înființa activități economice concurente

este esențială pentru funcționarea unei astfel de economii, iar această

libertate poate fi îngrădită numai în cazuri excepționale, atunci când

activitatea concurentă se face în detrimentul altui comerciant prin metode,

prin practici și metode care sunt arătate exemplificativ în art. 1

1

din Legea nr. 11/1991; or, în speță nu poate fi vorba nicidecum de prezența

unor asemenea practici din partea societăți comerciale conduse de pârâtul T.G.,

din moment ce nu s-a făcut dovada utilizării vreunui secret ce aparținea

reclamantei și de care acesta ar fi luat cunoștință în timpul exercitării

funcției de director comercial al reclamantei-intimate.

Cunoștințele

dobândite de petent în legătură cu comerțul de produse petroliere nu poate fi

încadrat nici de plano în categoria secretului profesional, neputându-se

interpreta că orice cunoștință a petentului din acest domeniu de activitate

reprezintă un secret al reclamantei la care a fost angajat, pentru că în

această ipoteză dreptul de a înființa societăți comerciale și de a participa la

activitatea economică a unor persoane ar fi pentru întotdeauna îngrădit, din moment

ce le-ar fi interzis să se folosească de cunoștințele din domeniul pentru care

s-au pregătit ori în care au dobândit experiență pe motivul că odată angajat al

unei societăți comerciale cu același profil de activitate aceste persoane nu

vor mai putea desfășura niciodată în viitor activități similare pe aceeași

piață.

Evident

că o asemenea interpretare încalcă grav drepturile constituționale la muncă, la

asociere și la liberă inițiativă, împiedicând libera concurență și funcționarea

eficientă a economiei de piață, cu efecte nefaste asupra prețurilor și

bunăstării generale.

Nu pot fi

acceptate deci ca practici neloiale practicarea unor prețuri mai scăzute decât

cele practicate de către reclamantă, pentru că în acest fel se încurajează în

fapt politica economică de monopol și menținerea artificială și nesănătoasă a

unui nivel ridicat al prețurilor sub pretextul că societățile concurente ar

folosi cunoștințele unor persoane care anterior au fost angajați ai unor alte

societăți cu obiect similar de activitate, deși aceste cunoștințe nu pot

reprezenta secrete profesionale și nici nu ar fi dovedite existența unor

practici contrare uzanțelor comerciale cinstite și care ar afecta poziția

concurenței pe piață, în sensul celor prevăzute în art. 1

1

din Legea

nr. 11/1991.

Excepțiile

de la exercitarea drepturilor fundamentale privind libera inițiativă și libera

concurență, constând în faptele ce pot constitui acte de concurență neloială,

sunt de strictă interpretare și aplicare, întrucât regula o constituie

desfășurarea de activități economice permise de legislația în vigoare,

indiferent de numărul participanților pe piață într-un anumit domeniu.

Realitatea

financiară rezultată din dovezile contabile privind activitatea reclamantei în

perioada 6 februarie 2007 – 26 februarie 2007 (perioadă în care era operantă

obligația contractuală de fidelitate a pârâtului-apelant) arată că aceasta nu a

suferit nicio afectare a poziției sale pe piață, iar contravenția săvârșită de

petentul T.G. nu poate constitui o bază legală pentru sancționarea SC T.T. SRL,

cele două activități ilicite având ipoteze și sancțiuni specifice.

Nici

răspunderea civilă a pârâtului-contravenient nu poate opera, din moment ce

fapta de deturnare celor doi clienți nu a atras o pagubă dovedită în

patrimoniul reclamantei, iar pentru câștigul realizat de societățile înființate

de petentul-apelant din activitatea desfășurată cu cei doi clienți nu s-a

dovedit o altă cauză decât aceea a practicării unui preț mai scăzut al

produselor decât cel practicat de către reclamantă la aceleași produse, acest

nivel al prețului reprezentând un fapt licit permis și chiar încurajat de

economia de piață; de fapt, se poate trage concluzia că reclamanta dorește să

rămână în continuare un distribuitor important și care să rămână la un nivel de

profit ce ar putea fi pus în pericol de practicarea unor prețuri mai scăzute de

către cei care știu adevăratele costuri ale produselor petroliere și care se

mulțumesc cu un profit mai mic, pretenție care nu poate avea decât caracter

ilicit și contrar regulilor economiei de piață.

În acest

context, motivarea instanței de fond, în sensul că tot profitul realizat de SC

T.T. SRL și SC I.O. SRL reprezintă daune în detrimentul reclamantei pe întreaga

perioadă cuprinsă între 1 februarie 2007 și 31 octombrie 2007, deși de la data

de 26 februarie 2007 nu mai exista nici o obligație de fidelitate de natură

comercială față de reclamantă în sarcina pârâtului T.G. și nici nu s-a făcut

dovada utilizării ulterioare de către acesta a vreunui secret comercial păstrat

în condiții rezonabile de către reclamantă reprezintă, cel puțin pentru

perioada 26 februarie 2007 – 1 octombrie 2007, o sancționare a pârâților pentru

efectuarea în condiții legale a unei activități ce nu constituie un monopol de

stat, afectând grav dreptul pârâților la proprietate, liberă inițiativă și

principiul liberei concurențe.

Din

motivarea instanței de fond nu se înțelege de ce actele de concurență neloială

pentru care s-au acordat daune s-au oprit la data de 1 octombrie 2007 și nici

nu se desprinde vreo limită în timp în care aceste acte ar putea deveni

legitime, putându-se trage concluzia că instanța de fond a considerat că nici o

societate înființată de pârâtul T.G. nu ar putea avea un obiect de activitate

similar cu cel al reclamantei, din moment ce acesta a deținut trecut în

calitatea de director comercial al acesteia.

Interdicția

prevăzută la art. 153

15

din Legea nr. 31/1990 nu este aplicabilă în

speță, întrucât aceasta operează numai pentru calitatea de director,

administrator sau asociat în societățile cu răspundere nelimitată, situație

inexistentă în speță, din moment ce ambele societăți comerciale înființate de

acesta sunt societăți cu răspundere limitată.

Pentru

aceste motive, soluția instanței de fond, dată fără analizarea perioadei în care

opera interdicția de natură contractuală și fără analiza îndeplinirii

condițiilor în care se pot dovedi actele de concurență neloială, mulțumindu-se

să constate existența acestor fapte pe baza unei hotărâri judecătorești ce

privea o altă activitate ilicită prevăzută distinct de aceeași lege, se

constituie într-o greșită aplicare a legii, motive pentru care sentința a fost

modificată în tot în sensul respingerii cererii formulate de reclamantă ca

nefondată.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs reclamanta SC A. SA, întemeindu-se pe

dispozițiile art. 304

1

, pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ. și solicitând

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la Curtea

de Apel Bacău, în vederea rejudecării.

Recurenta formulează

astfel următoarele critici:

prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură, prevăzute de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ.

Potrivit art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Ori, prin cererea de

apel, T.B.G. nu a invocat o diferență între persoana sa și societățile

apelante. Cercetând motivele de apel depuse la dosarul cauzei se constată că

apelanții, prin motive comune, au invocat următoarele:

Faptul că acțiunea

principală nu are obiect;

Faptul că a fost

încălcat dreptul la apărare;

F

aptul că nu sunt

întrunite elementele constitutive ale faptului ilicit cauzator de prejudicii,

respectiv vinovăția, fapta, legătura de cauzalitate și prejudiciul.

Instanța de apel nu a

analizat nici unul dintre aceste motive, ci a creat o diferență care nu există

între fapta de concurență neloială săvârșită de angajatul unei societăți

comerciale și fapta

ilicită

de

concurență neloială săvârșită de o altă societate.

În opinia instanței

de apel răspunderea consacrată de către Legea nr. 11/1991 este

strict

contravențională și este aplicabilă

numai unei persoane fizice.

Instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra nici unuia dintre motivele de apel sintetizate mai sus,

motivarea sa privind cu totul alte aspecte, eu încălcarea principiului „tantum

devolutum quantum apellatum”.

II. Instanța a

acordat mai mult decât s-a cerut sau ce nu s-a cerut

Instanța de apel nu

s-a pronunțat față de societățile T.T. și I. Toate considerentele

reținute

în motivarea hotărârii se referă

strict la persoana lui T.B.G.

Pentru a ajunge la

această concluzie instanța a pornit de la premisa eronată potrivit căreia, prin

procesul verbal de contravenție din 10 octombrie 2007 ar fi fost sancționat

numai persoana fizică T.B.G., ca angajat al SC A. SA.

Ori, lecturând

procesul verbal de contravenție, se poate constata că sus numitul a fost

sancționat în calitate de asociat și administrator al SC T.T. SRL pentru aceea

că a deturnat doi clienți ai SC A. SA.

Fapta este prevăzută

ca atare în Legea nr. 11/1991 art. 4

lit.

g).

Aceeași lege definește atât concurența neloială, cât și subiecții concurenței

neloiale. Legea se referă la „comercianți”. Privind din această perspectivă,

distincția pe care a făcut-o instanța de apel între angajatul SC A. SA, T.B.G.

și aceeași persoană în

calitate

de

administrator al societăților apelante nu se justifică. Recurenta susține că a

chemat în judecată pe apelanți în temeiul Legii nr. 11/1991, solicitând angajarea

răspunderii lor

civile.

De

altfel, apărarea potrivit căreia procesul verbal de contravenție privește numai

pe T.B.G. nu și societățile apelante nu s-a făcut nici prin vreunul dintre

motivele de apel și nici prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la fond.

Consideră că, din acest punct de vedere, instanța de apel s-a pronunțat asupra

unui lucru care nu s-a cerut.

III.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii ori

străine de natura pricinii

Nu

s-a susținut niciodată, de recurentă cel puțin, că apelanții nu ar fi avut

dreptul sau posibilitatea de a efectua comerț cu produse petroliere. Problema

de drept dedusă judecății constă în aceea că apelanții au efectuat comerț cu

produse petroliere deturnând

clienții

săi. Această posibilitate nu a putut exista decât în condițiile în care T.B.G.

a fost salariatul său începând cu data de

1

decembrie 1999

și până la data de 20 februarie 2007.

Instanța

de apel motivează, pe larg, în sensul că este necesară o concurență sănătoasă

și că faptul că apelanții s-au mulțumit cu un câștig mai mic, nu denotă o

concurență neloială. Nu s-a explicat însă de ce acest comerț s-a făcut numai cu

clienții cunoscuți de către T.B.G. în timpul cât a fost salariatul său.

Din

raportul de expertiză contabilă depus la dosarul cauzei reiese faptul că o dată

sancționați pentru fapta comisă, apelanții au fost incapabili de a desfășura

acest comerț și cu alți clienți.

Ea

nu a reclamat faptul că apelanții au desfășurat comerț cu produse petroliere, ci

faptul că au desfășurat acest comerț cu

clienții

săi, deturnând clientela comercială ce îi aparținea.

Este

străină de natura pricinii motivarea potrivit căreia nu s-a făcut dovada că T.B.G.

ar fi cunoscut vreun secret ce aparținea reclamantei în vremea cât a fost

director. Este evident că, în calitatea sa, T.B.G. a cunoscut două elemente

esențiale ale comerțului:

clienții

și

adaosul comercial.

Este

străină de natura pricinii motivarea potrivit căreia interdicția prevăzută la art.

153

15

din Legea nr. 31/1990 nu are aplicare în cauză întrucât cele

două societăți apelante sunt societăți cu răspundere limitată. Interdicția mai

sus prevăzută operează în ceea ce îi privește pe T.B.G. în calitatea sa de

director la SC A. SA și nu de administrator la SC T. sau I. Se remarcă că SC T.T.

SRL a fost înființată mai înainte de încetarea

calității

de director la SC A. SA a numitului T.B.G.

Recursul nu este

fondat.

Din examinarea criticilor exprimate în

recurs, în raport de actele dosarului, precum și de dispozițiile legale

aplicabile în cauză, se constată următoarele:

În ce privește primul motiv de recurs,

potrivit căruia se susține că instanța de apel, prin hotărârea dată, a încălcat

formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv

dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., motivarea deciziei privind cu

totul alte aspecte, cu încălcarea principiului „tantum devolutum quantum

apellatum”, - se reține că nu este întemeiat.

Critica formulată de

recurentă prin formularea acestui prim motiv de recurs se referă la

împrejurarea că instanța de apel nu a observat că, prin cererea de apel,

T.B.G. nu a invocat o diferență între persoana sa și societățile apelante și nu

a analizat motivele de apel depuse la dosarul cauzei de către apelanți, ci a

creat o diferență care nu există între fapta de concurență neloială săvârșită

de angajatul unei societăți comerciale și fapta ilicită de concurență neloială

săvârșită de o altă societate, încălcând limitele cererii de apel, în ce

privește verificarea stabilirii situației de fapt și aplicarea legii de către

prima instanță.

Critica nu este

întemeiată, deoarece se constată că instanța de apel s-a pronunțat în limitele

cererii de apel și, printr-o motivare complexă și structurată, a prezentat

faptele de concurență neloială sancționate de lege, arătând și cine sunt

subiecții răspunderii instituite de legea specială. Totodată, a aplicat

judicios norma de drept la raportul juridic dedus judecății și dând o

interpretare corectă dispozițiilor art. 1, art. 1

1

, art. 2, art. 3, art.

4 și art. 9 din Legea nr. 11/1999, în raport de probatoriul administrat în

cauză și de susținerile părților, a apreciat întemeiat că, în speță, nu sunt

întrunite condițiile unei concurențe neloiale, iar pârâții nu au săvârșit fapte

de concurență neloială, aducând în sprijinul acestei aprecieri mai multe

argumente.

S-a menționat astfel

că nu trebuie confundată concurența neloială cu practicile neloiale ale

angajaților unui comerciant, diferența de natură juridică a celor două

instituții rezultând clar din cuprinsul Legii nr. 11/1991, în sensul că deși

ambele forme de activitate ilicită, concurență neloială și săvârșirea

contravențiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 11/1991 pot atrage și

răspunderea civilă a comerciantului, respectiv a persoanei fizice ori a

acesteia împreună cu persoana juridică în folosul căreia se săvârșește

contravenția, totuși cele două forme de activități ilicite au un regim distinct

de sancționare și de atragere a răspunderii cu consecința că, pentru fiecare în

parte, se impune a fi îndeplinite condițiile (diferite) prevăzute de lege.

De asemenea, nu pot

fi combinate cele două forme de răspundere pentru a rezulta o a treia formă de

sancționare, pentru că într-o astfel de situație s-ar ajunge ca judecătorul să

legifereze, ceea ce este inadmisibil, așa încât faptele de concurență neloială

nu pot fi apreciate decât prin prisma activităților comercianților priviți ca

atare și care încalcă practicile cinstite comerciale, adică prin prisma

condițiilor prevăzute în art. 1-3 din Legea nr. 11/1991.

În ce privește cel

de-al doilea motiv de recurs, conform căruia se susține că instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut sau ce nu s-a cerut, pentru că toate considerentele

reținute se referă strict la persoana lui

T.B.G., iar distincția

făcută de instanța de apel între angajatul SC A. SA, T.B.G. și aceeași persoană

în calitate de administrator al societăților apelante nu se justifică, – se

constată că și acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Se

constată astfel că s-a reținut corect că reclamanta și-a fundamentat acțiunea

pe faptul sancționării contravenționale a pârâtului T.B.G. pentru fapta de

deturnare a doi clienți ai SC A. SA către

SC T.T. SRL al cărui administrator acesta

era, or, reținerea cu putere de lucru judecat a acestei contravenții în sarcina

pârâtului nu poate avea niciun efect sub aspectul săvârșirii vreunui act de

concurență neloială a SC T.T. SRL, atât timp cât contravenția constatată

împotriva pârâtului este prevăzută de un alt text de lege decât cel care arată

exemplificativ în ce poate consta un act de concurență neloială, iar

contravenția nu privește menționata societate. Drept urmare, pentru a solicita

instanței încetarea unor practici de concurență neloială săvârșite de persoana

juridică comerciant SC T.T. SRL, se impune dovedirea de către reclamantă a

faptelor de pretinsă concurență neloială săvârșite de către aceasta.

În fine, prin

formularea celui de-al treilea motiv de recurs se susține că hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii, întrucât în esență nu s-a explicat de ce comerțul

cu produse petroliere s-a făcut numai cu clienții cunoscuți de către

T.B.G.,

cât timp a fost salariatul său, deturnându-i clientela comercială ce îi

aparținea și nu s-a observat, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, că

odată sancționați pentru fapta comisă, apelanții au fost incapabili de a

desfășura acest comerț și cu alți clienți.

Or,

contrar susținerilor recurentei, se constată că în considerentele deciziei recurate

s-a reținut că s-a făcut dovada că presupușii clienți deturnați au continuat

legăturile comerciale cu reclamanta și, de asemenea, că din cifra de afaceri nu

rezultă că reclamanta ar fi avut scăderi de vânzări în perioada supusă

discuției, așa încât s-a concluzionat corect că nu există nicio bază reală pe

care să se fundamenteze existența prejudiciului pretins produs prin această

faptă și care să se răsfrângă asupra patrimoniului reclamantei.

Reținerea

instanței de apel conform căreia nu s-a făcut dovada că T.B.G. ar fi cunoscut

vreun secret ce aparținea reclamantei în timpul cât a fost director nu este

străină de natura pricinii, instanța apreciind judicios că, în speță,

cunoștințele dobândite de pârât nu pot fi încadrate în categoria secretului

profesional.

Nici referirea la

interdicția prevăzută de art. 153 din Legea nr. 31/1990 nu poate fi reținută ca

fiind străină pricinii în sensul menționat de recurentă, deoarece a fost făcută

ca o precizare că nu este aplicabilă în speță și oricum ea nu afectează în

vreun fel soluția pronunțată în cauză.

Se constată astfel că

și acest motiv de recurs este neîntemeiat, întrucât hotărârea curții de apel

este amplu motivată, răspunde tuturor criticilor exprimate în apel și cuprinde

motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea

judecătorilor, neexistând nicio justificare pentru desființarea acestei

hotărâri sub acest aspect.

În consecință

, reținându-se că

recurenta reclamantă

SC A. SA

Bacău nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat,

care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9

C. proc. civ. să conducă la casarea sau modificarea deciziei curții de apel,

aceasta va fi menținută ca fiind legală și se va respinge recursul pe care

reclamanta l-a formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA Bacău împotriva deciziei nr.

40 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Bacău - secția comercială, contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 noiembrie 2011.