ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3532/2011

Ședința publică de la 9 noiembrie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 4957/11/2007, reclamanta SC A. SA Bacău i-a chemat în judecată pe pârâții: T.B.G., SC T.T. SRL, SC I.O. SRL pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la încetarea actelor de concurență neloaială; obligarea pârâților la plata daunelor în cuantum de 113.667,85 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele suferite, ca urmare a actelor de concurență neloială și obligarea la cheltuieli de judecată. În susținerea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că pârâtul T.B.G. , folosindu-se de calitatea de salariat cu funcția de director comercial și de acționar la SC A. SA, a înființat două societăți SC T.T.

SRL și SC I.O. SRL care au vândut (după plecarea sa din firmă) produse petroliere la o parte din clienții SC A. SA, astfel încât, a produs prejudicii SC A. SA în cuantum de 113.667,85 RON, prin fapte de concurentă neloială, circumscrise dispozițiilor art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, completată și modificată prin Legea nr. 298/2001. Prin sentința civilă nr. 55 din 4 februarie din 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău – secția comercială și contencios administrativ s-a admis în parte acțiunea și au fost obligați pârâții la încetarea actelor de concurență neloială și la despăgubiri civile în sumă de 17.149,93 lei, precum și la cheltuieli de judecată în sumă de 34,15 lei. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, concluzionând, că: Pârâtul T.B.G.

a deținut funcția de director comercial până la 26 februarie 2007 și în timpul cât a fost director comercial la SC A. SA a înființat societatea pârâtă cu obiect de activitate asemănător cu al reclamantei, respectiv aprovizionare și desfacere produse petroliere, iar în luna ianuarie 2007 a început activitatea de comerț cu produse petroliere prin cele două societăți. Expertiza contabilă depusă în cauză a precizat că în perioada 1 februarie – 31 octombrie 2007 SC T.T. SRL și SC I.O. SRL au făcut vânzări de produse din portofoliul SC A. SA sau SC A.I.

SRL, iar veniturile realizate în dauna societății reclamante în perioada 1 februarie 2007 – 31 octombrie 2007 se estimează la suma de 17.149,93 lei provenită din diferența de preț la produsele vândute minus impozitul pe profit 6.544,97 lei și venituri încasate de la furnizori în perioada 1 februarie - 31 octombrie 2007, din care se scad sconturile acordate salariaților la desfacerea cu amănuntul și impozitul pe profit calculat asupra beneficiului provenit din sconturi în sumă de 10.604,96 lei. Față de considerentele reținute și în temeiul art. 998 - 999 C. civ., acțiunea reclamatei a fost admisă în parte, obligând pârâții la încetarea de concurență neloială și la despăgubiri civile în sumă de 17.149,93 lei.

Prin decizia nr. 40 de la 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Bacău - secția comercială, contencios administrativ si fiscal a admis apelul declarat de apelantul-pârât T.B.G., în nume propriu și în calitate de administrator al SC T. SRL și SC I.O. SRL și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea. Î n temeiul art. 274 C. proc. civ. a obligat-o pe intimata-reclamantă la 2.785 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Având în vedere prevederile legale prevăzute de art. 1, art. 1 1 , art. 2, art. 3, art. 4 și art. 9 din Legea nr. 11/1991 și considerentele de drept aferente, raportate la probatoriul administrat în cauză și la susținerile părților, instanța a apreciat că apelul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează: Concurența neloială, ca practică contrară uzanțelor comerciale cinstite, este o obligație aplicabilă numai comercianților, care poate atrage sancțiuni specifice ca încetarea activităților neloiale și care nu se poate confunda cu practicile neloiale ale angajaților unui comerciant și care atrag. în principiu, numai atragerea răspunderii contravenționale și eventual civile a acestuia față de comerciantul păgubit, diferența de natură juridică a celor două instituții rezultând clar din cuprinsul Legii nr. 11/1991.

Deși ambele forme de activitate ilicită, concurența neloială și săvârșirea contravențiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 11/1991 pot atrage și răspunderea civilă a comerciantului, respectiv a persoanei fizice ori a acesteia împreună cu persoana juridică în folosul căreia se săvârșește contravenția, totuși cele două forme de activități ilicite au un regim distinct de sancționare și de atragere a răspunderii, cu consecința că pentru fiecare în parte trebuie a fi îndeplinite condițiile (diferite) prevăzute de lege cu privire la fapta săvârșită, la persoana chemată să răspundă, la regimul juridic diferit reflectat și în ce privește instanța competentă să cerceteze aceste fapte și să constate existența concurenței neloiale ori a săvârșirii contravențiilor prevăzute în cadrul legislativ arătat.

Nu pot fi însă combinate cele două forme de răspundere pentru a rezulta o a treia formă de sancționare, care să împrumute, spre exemplu, fapta săvârșită de un angajat și prevăzută ca și contravenție la art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, pentru a fi considerată un act de concurență neloială al persoanei juridice la care sau pe care o conduce acest angajat pentru ca aceasta din urmă să fie sancționată pentru acte de concurență neloială, pentru că în această situație s-ar ajunge ca judecătorul să legifereze, în locul legiuitorului constituant, fapt inadmisibil.

Rezultă deci că faptele de concurență neloială trebuie apreciate numai prin prisma activităților comercianților priviți ca atare și care încalcă practicile cinstite comerciale, adică prin prisma condițiilor prevăzute în art. 1-3 din Legea nr. 11/1991, urmând ca activitățile ilicite săvârșite de un angajat al comerciantului ocrotit de lege împotriva faptelor acestuia să fie analizate exclusiv prin prisma art. 4-6 din Legea nr. 11/1996, chiar dacă pentru ambele categorii de fapte ilicite se poate atrage răspunderea patrimonială a celor care le săvârșesc. În speța de față se observă că cererea de chemare în judecată (și întâmpinarea din prezentul apel) se sprijină pe faptul sancționării contravenționale a petentului T.B.G.

pentru fapta de deturnare a doi clienți ai SC A. SA (reclamanta) către SC T. T. SRL, la a cărei conducere statutară se afla. Față de cele arătate mai sus, reținerea cu putere de lucru judecat a săvârșirii acestei contravenții în sarcina petentului-pârât prin rămânerea irevocabilă a recursului formulat de acesta împotriva sentinței prin care i-a fost respinsă plângerea împotriva procesului-verbal de contravenție (din dosarul de fond), nu poate fi considerată a avea nici un efect sub aspectul săvârșirii vreunui act de concurență neloială a SC T.T. SRL, contravenția neprivind această societate comercială, contravenția constatată împotriva pârâtului T.B.G. fiind prevăzută în alt text de lege decât cel care arată exemplificativ în ce poate consta un act de concurență neloială.

Pe cale de consecință, orice încetare a practicilor de concurență neloială împotriva persoanei juridice comerciant SC T.T. SRL nu se poate sprijini, fără dovedirea de către reclamantă a faptelor de pretinsă concurență neloială săvârșite de aceasta în desfășurarea activității sale comerciale, pe rămânerea în puterea lucrului judecat a sentinței prin care s-a respins plângerea contravențională a petentului T.G., această putere de lucru judecat neoperând față de societatea comercială arătată, nefiind identitate de cauză (art. 4 în cazul contravenției, art. 1 1 în cazul concurenței neloiale) și nici de persoane, contravenția privind persoana fizică a petentului, iar nu societatea comercială pe care o conducea.

Cu alte cuvinte, răspunderea pentru săvârșirea de către petent a faptei prevăzută de art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991 nu poate atrage decât eventuala răspundere civilă a acestuia față de reclamantă, însă numai dacă se dovedește că aceasta din urmă a fost păgubită de către petent prin contravenția săvârșită, însă nu poate fundamenta și alte sancțiuni care să fie reținute în sarcina SC T.T. SRL fără a se face dovada că aceasta ar fi săvârșit fapte de concurență neloială (prevăzute exemplificativ în art. 1 1 din Legea nr. 11/1991) și numai pe baza hotărârii irevocabile prin care s-a respins plângerea petentului împotriva procesului-verbal de contravenție, o asemenea abordare fiind greșită.

Se observă că reclamanta confundă actele de concurență neloială (aplicabilă numai comercianților) cu săvârșirea de către petentul-pârât a unor contravenții prevăzute de Legea nr. 11/1991 (din dosarul de fond) unde consideră că concurența neloială este definită în art. 4 din Legea nr. 11/1991.

În ce privește răspunderea pârâtului pentru săvârșirea faptei de deturnare a clientelei SC A. SA se poate observa că s-a făcut dovada că respectivii clienți presupuși deturnați au continuat legăturile comerciale cu reclamanta-intimată, iar din cifra de afaceri a reclamantei nu rezultă că aceasta ar fi avut scăderi de vânzări ori profit în perioada scurtă de timp (mai puțin de o lună de zile 6 februarie 2007, dată la care înființează prima societate comercială cu aceeași activitate ca și a reclamantei și 26 februarie 2007) în care pârâtul petent a făcut parte din administrația reclamantei, astfel că nu există nici o bază reală pe care să se fundamenteze existența unui prejudiciu produs de această faptă și care să se răsfrângă asupra patrimoniului reclamantei.

O concurență sănătoasă este un principiu după care se orientează orice economie de piață, astfel că libertatea de a înființa activități economice concurente este esențială pentru funcționarea unei astfel de economii, iar această libertate poate fi îngrădită numai în cazuri excepționale, atunci când activitatea concurentă se face în detrimentul altui comerciant prin metode, prin practici și metode care sunt arătate exemplificativ în art. 1 1 din Legea nr. 11/1991; or, în speță nu poate fi vorba nicidecum de prezența unor asemenea practici din partea societăți comerciale conduse de pârâtul T.G., din moment ce nu s-a făcut dovada utilizării vreunui secret ce aparținea reclamantei și de care acesta ar fi luat cunoștință în timpul exercitării funcției de director comercial al reclamantei-intimate.

Cunoștințele dobândite de petent în legătură cu comerțul de produse petroliere nu poate fi încadrat nici de plano în categoria secretului profesional, neputându-se interpreta că orice cunoștință a petentului din acest domeniu de activitate reprezintă un secret al reclamantei la care a fost angajat, pentru că în această ipoteză dreptul de a înființa societăți comerciale și de a participa la activitatea economică a unor persoane ar fi pentru întotdeauna îngrădit, din moment ce le-ar fi interzis să se folosească de cunoștințele din domeniul pentru care s-au pregătit ori în care au dobândit experiență pe motivul că odată angajat al unei societăți comerciale cu același profil de activitate aceste persoane nu vor mai putea desfășura niciodată în viitor activități similare pe aceeași piață.

Evident că o asemenea interpretare încalcă grav drepturile constituționale la muncă, la asociere și la liberă inițiativă, împiedicând libera concurență și funcționarea eficientă a economiei de piață, cu efecte nefaste asupra prețurilor și bunăstării generale. Nu pot fi acceptate deci ca practici neloiale practicarea unor prețuri mai scăzute decât cele practicate de către reclamantă, pentru că în acest fel se încurajează în fapt politica economică de monopol și menținerea artificială și nesănătoasă a unui nivel ridicat al prețurilor sub pretextul că societățile concurente ar folosi cunoștințele unor persoane care anterior au fost angajați ai unor alte societăți cu obiect similar de activitate, deși aceste cunoștințe nu pot reprezenta secrete profesionale și nici nu ar fi dovedite existența unor practici contrare uzanțelor comerciale cinstite și care ar afecta poziția concurenței pe piață, în sensul celor prevăzute în art. 1 1 din Legea nr. 11/1991.

Excepțiile de la exercitarea drepturilor fundamentale privind libera inițiativă și libera concurență, constând în faptele ce pot constitui acte de concurență neloială, sunt de strictă interpretare și aplicare, întrucât regula o constituie desfășurarea de activități economice permise de legislația în vigoare, indiferent de numărul participanților pe piață într-un anumit domeniu. Realitatea financiară rezultată din dovezile contabile privind activitatea reclamantei în perioada 6 februarie 2007 – 26 februarie 2007 (perioadă în care era operantă obligația contractuală de fidelitate a pârâtului-apelant) arată că aceasta nu a suferit nicio afectare a poziției sale pe piață, iar contravenția săvârșită de petentul T.G.

nu poate constitui o bază legală pentru sancționarea SC T.T. SRL, cele două activități ilicite având ipoteze și sancțiuni specifice.

Nici răspunderea civilă a pârâtului-contravenient nu poate opera, din moment ce fapta de deturnare celor doi clienți nu a atras o pagubă dovedită în patrimoniul reclamantei, iar pentru câștigul realizat de societățile înființate de petentul-apelant din activitatea desfășurată cu cei doi clienți nu s-a dovedit o altă cauză decât aceea a practicării unui preț mai scăzut al produselor decât cel practicat de către reclamantă la aceleași produse, acest nivel al prețului reprezentând un fapt licit permis și chiar încurajat de economia de piață; de fapt, se poate trage concluzia că reclamanta dorește să rămână în continuare un distribuitor important și care să rămână la un nivel de profit ce ar putea fi pus în pericol de practicarea unor prețuri mai scăzute de către cei care știu adevăratele costuri ale produselor petroliere și care se mulțumesc cu un profit mai mic, pretenție care nu poate avea decât caracter ilicit și contrar regulilor economiei de piață.

În acest context, motivarea instanței de fond, în sensul că tot profitul realizat de SC T.T. SRL și SC I.O. SRL reprezintă daune în detrimentul reclamantei pe întreaga perioadă cuprinsă între 1 februarie 2007 și 31 octombrie 2007, deși de la data de 26 februarie 2007 nu mai exista nici o obligație de fidelitate de natură comercială față de reclamantă în sarcina pârâtului T.G. și nici nu s-a făcut dovada utilizării ulterioare de către acesta a vreunui secret comercial păstrat în condiții rezonabile de către reclamantă reprezintă, cel puțin pentru perioada 26 februarie 2007 – 1 octombrie 2007, o sancționare a pârâților pentru efectuarea în condiții legale a unei activități ce nu constituie un monopol de stat, afectând grav dreptul pârâților la proprietate, liberă inițiativă și principiul liberei concurențe.

Din motivarea instanței de fond nu se înțelege de ce actele de concurență neloială pentru care s-au acordat daune s-au oprit la data de 1 octombrie 2007 și nici nu se desprinde vreo limită în timp în care aceste acte ar putea deveni legitime, putându-se trage concluzia că instanța de fond a considerat că nici o societate înființată de pârâtul T.G. nu ar putea avea un obiect de activitate similar cu cel al reclamantei, din moment ce acesta a deținut trecut în calitatea de director comercial al acesteia. Interdicția prevăzută la art. 153 15 din Legea nr. 31/1990 nu este aplicabilă în speță, întrucât aceasta operează numai pentru calitatea de director, administrator sau asociat în societățile cu răspundere nelimitată, situație inexistentă în speță, din moment ce ambele societăți comerciale înființate de acesta sunt societăți cu răspundere limitată.

Pentru aceste motive, soluția instanței de fond, dată fără analizarea perioadei în care opera interdicția de natură contractuală și fără analiza îndeplinirii condițiilor în care se pot dovedi actele de concurență neloială, mulțumindu-se să constate existența acestor fapte pe baza unei hotărâri judecătorești ce privea o altă activitate ilicită prevăzută distinct de aceeași lege, se constituie într-o greșită aplicare a legii, motive pentru care sentința a fost modificată în tot în sensul respingerii cererii formulate de reclamantă ca nefondată. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta SC A. SA, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 1 , pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bacău, în vederea rejudecării.

Recurenta formulează astfel următoarele critici: 1. Instanța de apel, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură, prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Ori, prin cererea de apel, T.B.G. nu a invocat o diferență între persoana sa și societățile apelante. Cercetând motivele de apel depuse la dosarul cauzei se constată că apelanții, prin motive comune, au invocat următoarele: Faptul că acțiunea principală nu are obiect; Faptul că a fost încălcat dreptul la apărare; F aptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptului ilicit cauzator de prejudicii, respectiv vinovăția, fapta, legătura de cauzalitate și prejudiciul.

Instanța de apel nu a analizat nici unul dintre aceste motive, ci a creat o diferență care nu există între fapta de concurență neloială săvârșită de angajatul unei societăți comerciale și fapta ilicită de concurență neloială săvârșită de o altă societate. În opinia instanței de apel răspunderea consacrată de către Legea nr. 11/1991 este strict contravențională și este aplicabilă numai unei persoane fizice. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra nici unuia dintre motivele de apel sintetizate mai sus, motivarea sa privind cu totul alte aspecte, eu încălcarea principiului „tantum devolutum quantum apellatum”. II. Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sau ce nu s-a cerut Instanța de apel nu s-a pronunțat față de societățile T.T.

și I. Toate considerentele reținute în motivarea hotărârii se referă strict la persoana lui T.B.G. Pentru a ajunge la această concluzie instanța a pornit de la premisa eronată potrivit căreia, prin procesul verbal de contravenție din 10 octombrie 2007 ar fi fost sancționat numai persoana fizică T.B.G., ca angajat al SC A. SA. Ori, lecturând procesul verbal de contravenție, se poate constata că sus numitul a fost sancționat în calitate de asociat și administrator al SC T.T. SRL pentru aceea că a deturnat doi clienți ai SC A. SA. Fapta este prevăzută ca atare în Legea nr. 11/1991 art. 4 lit. g). Aceeași lege definește atât concurența neloială, cât și subiecții concurenței neloiale. Legea se referă la „comercianți”.

Privind din această perspectivă, distincția pe care a făcut-o instanța de apel între angajatul SC A. SA, T.B.G. și aceeași persoană în calitate de administrator al societăților apelante nu se justifică. Recurenta susține că a chemat în judecată pe apelanți în temeiul Legii nr. 11/1991, solicitând angajarea răspunderii lor civile. De altfel, apărarea potrivit căreia procesul verbal de contravenție privește numai pe T.B.G. nu și societățile apelante nu s-a făcut nici prin vreunul dintre motivele de apel și nici prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la fond. Consideră că, din acest punct de vedere, instanța de apel s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut. III. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii Nu s-a susținut niciodată, de recurentă cel puțin, că apelanții nu ar fi avut dreptul sau posibilitatea de a efectua comerț cu produse petroliere.

Problema de drept dedusă judecății constă în aceea că apelanții au efectuat comerț cu produse petroliere deturnând clienții săi. Această posibilitate nu a putut exista decât în condițiile în care T.B.G. a fost salariatul său începând cu data de 1 decembrie 1999 și până la data de 20 februarie 2007. Instanța de apel motivează, pe larg, în sensul că este necesară o concurență sănătoasă și că faptul că apelanții s-au mulțumit cu un câștig mai mic, nu denotă o concurență neloială. Nu s-a explicat însă de ce acest comerț s-a făcut numai cu clienții cunoscuți de către T.B.G. în timpul cât a fost salariatul său. Din raportul de expertiză contabilă depus la dosarul cauzei reiese faptul că o dată sancționați pentru fapta comisă, apelanții au fost incapabili de a desfășura acest comerț și cu alți clienți.

Ea nu a reclamat faptul că apelanții au desfășurat comerț cu produse petroliere, ci faptul că au desfășurat acest comerț cu clienții săi, deturnând clientela comercială ce îi aparținea. Este străină de natura pricinii motivarea potrivit căreia nu s-a făcut dovada că T.B.G. ar fi cunoscut vreun secret ce aparținea reclamantei în vremea cât a fost director. Este evident că, în calitatea sa, T.B.G. a cunoscut două elemente esențiale ale comerțului: clienții și adaosul comercial. Este străină de natura pricinii motivarea potrivit căreia interdicția prevăzută la art. 153 15 din Legea nr. 31/1990 nu are aplicare în cauză întrucât cele două societăți apelante sunt societăți cu răspundere limitată. Interdicția mai sus prevăzută operează în ceea ce îi privește pe T.B.G.

în calitatea sa de director la SC A. SA și nu de administrator la SC T. sau I. Se remarcă că SC T.T. SRL a fost înființată mai înainte de încetarea calității de director la SC A. SA a numitului T.B.G. Recursul nu este fondat. Din examinarea criticilor exprimate în recurs, în raport de actele dosarului, precum și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele: În ce privește primul motiv de recurs, potrivit căruia se susține că instanța de apel, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., motivarea deciziei privind cu totul alte aspecte, cu încălcarea principiului „tantum devolutum quantum apellatum”, - se reține că nu este întemeiat.

Critica formulată de recurentă prin formularea acestui prim motiv de recurs se referă la împrejurarea că instanța de apel nu a observat că, prin cererea de apel, T.B.G. nu a invocat o diferență între persoana sa și societățile apelante și nu a analizat motivele de apel depuse la dosarul cauzei de către apelanți, ci a creat o diferență care nu există între fapta de concurență neloială săvârșită de angajatul unei societăți comerciale și fapta ilicită de concurență neloială săvârșită de o altă societate, încălcând limitele cererii de apel, în ce privește verificarea stabilirii situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Critica nu este întemeiată, deoarece se constată că instanța de apel s-a pronunțat în limitele cererii de apel și, printr-o motivare complexă și structurată, a prezentat faptele de concurență neloială sancționate de lege, arătând și cine sunt subiecții răspunderii instituite de legea specială.

Totodată, a aplicat judicios norma de drept la raportul juridic dedus judecății și dând o interpretare corectă dispozițiilor art. 1, art. 1 1 , art. 2, art. 3, art. 4 și art. 9 din Legea nr. 11/1999, în raport de probatoriul administrat în cauză și de susținerile părților, a apreciat întemeiat că, în speță, nu sunt întrunite condițiile unei concurențe neloiale, iar pârâții nu au săvârșit fapte de concurență neloială, aducând în sprijinul acestei aprecieri mai multe argumente.

S-a menționat astfel că nu trebuie confundată concurența neloială cu practicile neloiale ale angajaților unui comerciant, diferența de natură juridică a celor două instituții rezultând clar din cuprinsul Legii nr. 11/1991, în sensul că deși ambele forme de activitate ilicită, concurență neloială și săvârșirea contravențiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 11/1991 pot atrage și răspunderea civilă a comerciantului, respectiv a persoanei fizice ori a acesteia împreună cu persoana juridică în folosul căreia se săvârșește contravenția, totuși cele două forme de activități ilicite au un regim distinct de sancționare și de atragere a răspunderii cu consecința că, pentru fiecare în parte, se impune a fi îndeplinite condițiile (diferite) prevăzute de lege.

De asemenea, nu pot fi combinate cele două forme de răspundere pentru a rezulta o a treia formă de sancționare, pentru că într-o astfel de situație s-ar ajunge ca judecătorul să legifereze, ceea ce este inadmisibil, așa încât faptele de concurență neloială nu pot fi apreciate decât prin prisma activităților comercianților priviți ca atare și care încalcă practicile cinstite comerciale, adică prin prisma condițiilor prevăzute în art. 1-3 din Legea nr. 11/1991. În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, conform căruia se susține că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sau ce nu s-a cerut, pentru că toate considerentele reținute se referă strict la persoana lui T.B.G., iar distincția făcută de instanța de apel între angajatul SC A. SA, T.B.G.

și aceeași persoană în calitate de administrator al societăților apelante nu se justifică, – se constată că și acest motiv de recurs este neîntemeiat. Se constată astfel că s-a reținut corect că reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe faptul sancționării contravenționale a pârâtului T.B.G. pentru fapta de deturnare a doi clienți ai SC A. SA către SC T.T. SRL al cărui administrator acesta era, or, reținerea cu putere de lucru judecat a acestei contravenții în sarcina pârâtului nu poate avea niciun efect sub aspectul săvârșirii vreunui act de concurență neloială a SC T.T. SRL, atât timp cât contravenția constatată împotriva pârâtului este prevăzută de un alt text de lege decât cel care arată exemplificativ în ce poate consta un act de concurență neloială, iar contravenția nu privește menționata societate.

Drept urmare, pentru a solicita instanței încetarea unor practici de concurență neloială săvârșite de persoana juridică comerciant SC T.T. SRL, se impune dovedirea de către reclamantă a faptelor de pretinsă concurență neloială săvârșite de către aceasta. În fine, prin formularea celui de-al treilea motiv de recurs se susține că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, întrucât în esență nu s-a explicat de ce comerțul cu produse petroliere s-a făcut numai cu clienții cunoscuți de către T.B.G., cât timp a fost salariatul său, deturnându-i clientela comercială ce îi aparținea și nu s-a observat, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, că odată sancționați pentru fapta comisă, apelanții au fost incapabili de a desfășura acest comerț și cu alți clienți.

Or, contrar susținerilor recurentei, se constată că în considerentele deciziei recurate s-a reținut că s-a făcut dovada că presupușii clienți deturnați au continuat legăturile comerciale cu reclamanta și, de asemenea, că din cifra de afaceri nu rezultă că reclamanta ar fi avut scăderi de vânzări în perioada supusă discuției, așa încât s-a concluzionat corect că nu există nicio bază reală pe care să se fundamenteze existența prejudiciului pretins produs prin această faptă și care să se răsfrângă asupra patrimoniului reclamantei. Reținerea instanței de apel conform căreia nu s-a făcut dovada că T.B.G. ar fi cunoscut vreun secret ce aparținea reclamantei în timpul cât a fost director nu este străină de natura pricinii, instanța apreciind judicios că, în speță, cunoștințele dobândite de pârât nu pot fi încadrate în categoria secretului profesional.

Nici referirea la interdicția prevăzută de art. 153 din Legea nr. 31/1990 nu poate fi reținută ca fiind străină pricinii în sensul menționat de recurentă, deoarece a fost făcută ca o precizare că nu este aplicabilă în speță și oricum ea nu afectează în vreun fel soluția pronunțată în cauză. Se constată astfel că și acest motiv de recurs este neîntemeiat, întrucât hotărârea curții de apel este amplu motivată, răspunde tuturor criticilor exprimate în apel și cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea judecătorilor, neexistând nicio justificare pentru desființarea acestei hotărâri sub acest aspect. În consecință , reținându-se că recurenta reclamantă SC A. SA Bacău nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. să conducă la casarea sau modificarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută ca fiind legală și se va respinge recursul pe care reclamanta l-a formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA Bacău împotriva deciziei nr. 40 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Bacău - secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2011.