ÎCCJ, decizie (scj.ro #87027)

Reclamantul și-a motivat acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare în care are calitatea de vânzător, invocând neexecutarea plății diferenței de preț în cuantum de 177.640 Euro de către pârâții cumpărători din prețul de 180.640 Euro convenit pentru înstrăinarea terenului în suprafață de 4.516 mp situat în extravilanul orașului P., reclamantul afirmând că nu a încasat „

Instanța de fond, analizând actele și lucrările de la dosar, prin sentința menționată, a stabilit că din conținutul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică rezultă că plata prețului a fost convenită de părți ca plătibilă în parte, suma de 3.000 Euro la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare ce a avut ca obiect promisiunea de vânzare a aceluiași bun, iar diferența de preț în sumă de 177.640 euro, la data încheierii contractului, vânzătorul declarând după ce i s-au pus în vedere dispozițiile art. 215 alin. (3) și art. 292 C. pen. că a încasat prețul. Reclamantul declarând prin actul notarial că prețul contractului a fost plătit, s-a reținut că mențiunile pe care le cuprinde contractul fac dovada deplină de valabilitate până la înscrierea în fals, administrând cu toate acestea și proba cu interogatorii și martori din a căror apreciere a rezultat de asemenea plata prețului, soția reclamantului asistând la numărarea banilor anterior semnării contractului.

Întrucât apelantul a decedat pe parcursul soluționării cererii sale, judecata apelului a fost continuată cu moștenitorii acestuia: C.F., C.C. și G.C.

Instanța de apel a reținut că apelantul prin motivele de apel a invocat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa discernământului, motiv pe care instanța de fond nu l-a analizat deoarece prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat constatarea nulității contractului, ci rezoluțiunea lui, așa încât, în aplicarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., a reținut ca unică cauză a cererii reclamantului desființarea contractului prin rezoluțiune pentru neplata prețului.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut ca fiind corectă constatarea instanței de fond în sensul că înscrisul autentic face dovada deplină până la înscrierea în fals dar a observat că numai constatările personale ale notarului public fac dovada până la înscrierea în fals, declarațiile părților din înscrisul notarial fac dovada până la proba contrară, notarul luând numai act de aceste declarații, iar declarația reclamantului vânzător consemnată de notarul public în sensul că a primit prețul vânzării se încadrează în această ultimă situație.

Reținând că apelanții și-au propus să dovedească faptul contrar celui menționat în act, și anume că prețul nu a fost achitat, instanța de apel, după repunerea cauzei pe rol, prin încheierea din 28.09.2012, a încuviințat pentru apelant proba cu martori și interogatoriu, respingând excepția inadmisibilității administrării probelor invocată de intimații-pârâți, probe pe care le-a administrat și din a căror apreciere a stabilit că suma de 3.000 de euro nu a fost achitată la data încheierii antecontractului, 14.06.2006, ci ulterior, la data de 27.09.2006, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, că, de fapt, aceasta este singura sumă certă de bani primită de vânzător din prețul imobilului stabilit la suma de 180.640 de euro. Instanța de apel a reținut că faptul pretins de reclamantul vânzător de neîndeplinire a obligației de plată a prețului este demonstrat, mai ales că pârâtul cumpărător nu a putut dovedi sub o formă legală dislocarea sumei de 177.640 euro și predarea ei vânzătorilor, fiind și greu de crezut că pârâtul derula afaceri imobiliare cu bani cash, având în vedere și imposibilitatea practică de a număra și achita efectiv o sumă atât de mare de bani și care creează prezumția relativă de neplată a prețului; că prezumția reținută se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză a căror analiză, în parte sau „laolaltă”, dovedesc că pârâtul nu a plătit reclamantului restul de preț pentru imobilul vândut, rest de preț în sumă de 177.640 de euro. Înlăturând apărarea pârâtului, apreciată ca fără temei în contextul probator administrat, că prețul a fost achitat, instanța de apel a admis apelul, a schimbat în tot sentința și, în baza art. 1021 C. civ., a pronunțat rezoluțiunea contractului.

Prin decizia nr. 259/20.09.2013, instanța de apel a decis completarea din oficiu a deciziei nr. 197/31.05.2013 cu dispoziția constând în obligarea intimaților la plata sumei de 4.796 de lei reprezentând taxa de timbru, către stat, de care apelantul a fost scutit, apreciind sub aspectul titularului sesizării că instanța nu poate fi exclusă, enumerarea textului fiind exemplificativă sub aspectul persoanelor care pot utiliza procedura de completare.

Recurenții au criticat, de asemenea, odată cu hotărârile menționate și toate încheierile de ședință din apel, cu precădere încheierea din 19 iunie 2012 raportată la încheierea din 12.06.2012 când, susțin recurenții, după rămânerea în pronunțare, nemotivat, după luarea în pronunțare și depunerea de concluzii scrise, dosarul a fost repus pe rol, precum și încheierea din 28.09.2012 când, cu încălcarea prevederilor art. 1191, 1173 și urm. C. civ., instanța de apel a admis suplimentarea unor probatorii ce nu au fost solicitate până la închiderea dezbaterilor de niciuna din părți, nici de către reclamanți, înlăturând apărările/excepțiile intimaților-pârâți.

Vânzătorul a participat anterior vânzării la etapele premergătoare, s-a prezentat la sediul B.N.P. pentru încasarea diferenței de preț și semnarea actului autentic împreună cu soția sa, a primit prețul integral prin adăugarea la avans și și-a exprimat în mod solemn/autentic dorința de a vinde, ocazie cu care li s-a citit actul ambilor soți și li s-au explicat toate consecințele și implicațiile acestui contract perfect valabil, menționându-se că prețul vânzării este de 180.640 de euro din care la data încheierii antecontractului vânzătorul C.M. a primit 3.000 euro de la N.G., iar la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare a primit de la cumpărătorii N.N. și N.G. restul de preț de 177.640 euro.

Recurenții au mai invocat încălcarea principiului adevărului prin audierea în calitate de martoră a numitei I.E. care a avut calitatea de parte în dosar, depunând și întâmpinare la dosar.

Decizia nr. 259 din 20 septembrie 2013 de completare a deciziei nr. 197 A din 31 mai 2013 este criticată sub motivul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că în mod nelegal s-a dispus completarea din oficiu, deși numai părțile pot cere completarea hotărârii conform art. 281

Este bine cunoscut că instanța de fond se învestește cu cererea de chemare în judecată sub aspectul obiectului și a situației de fapt pe care reclamantul o susține și o descrie, la care, după caz, în lipsă, poate aplica temeiul de drept corespunzător.

Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

Se constată sub acest aspect că în mod corect instanța de apel față de invocarea prin motivele de apel a nulității contractului pentru lipsa discernământului a observat în aplicarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. că prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare, ci rezoluțiunea lui și că reclamantul nu și-a modificat cererea sa pe parcursul procesului în condiții procedurale.

Într-adevăr, reclamantul a învestit instanța de fond cu o

Actul autentic a cărui rezoluțiune a solicitat-o a fost încheiat la 27 septembrie 2006, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 13 februarie 2009, la o distanță de aproape 3 ani, iar în susținerea motivului de rezoluțiune, anume neplata restului de preț de către cumpărători, reclamantul afirmă:

Conform art. 1173 C. civ., actul autentic are deplină credință împotriva oricăror persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată, el se bucură de prezumția de autenticitate care conduce la inversarea sarcinii probei, persoana care invocă înscrisul autentic neavând a face nicio dovadă, sarcina de a dovedi falsitatea înscrisului, și aceasta numai prin procedura înscrierii în fals, revenind celui care-l contestă.

În categoria constatărilor cu caracter personal aparținând notarului public care se bucură de cea mai deplină putere doveditoare, atât între părțile contractante cât și față de terți, dată fiind garanția de certitudine de care beneficiază notarul public ca agent instrumentator în exercitarea funcției sale publice, și care nu pot fi combătute decât prin înscrierea în fals, se includ: semnăturile părților și ale altor persoane participante, semnătura agentului instrumentator, mențiunile cu privire la prezența părților, constatarea identității lor, data întocmirii înscrisului, locul întocmirii, declarațiile părților că mențiunile pe care înscrisul le cuprinde corespund voinței lor pe care o exprimă.

Raportat la contractul a cărui rezoluțiune se solicită, intră în categoria constatărilor notarului -

Declarația reclamantului din cuprinsul actului cu privire la preț constând în cuantum și primirea lui în modalitatea completării sumei încasate cu titlu de avans cu diferența necesară întregirii lui intrând și ea în categoria constatărilor notarului, în sensul că o atare declarație s-a făcut în fața sa și că exprimă voința reclamantului, se bucură de aceeași prezumție de autenticitate. Conținutul acesteia este următorul:

Întrucât această declarație a reclamantului privește chiar obiectul contractului de vânzare-cumpărare sub aspectul recunoașterii executării de către cumpărători a obligației lor principale: plata prețului, sinceritatea și exactitatea ei face dovadă până la proba contrarie, având aceeași putere doveditoare cu a mențiunilor dintr-un înscris sub semnătură privată, conform art. 1174 C. civ. care dispune:

Acțiunea de față are ca obiect exclusiv rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul invocând în admiterea ei tocmai neexecutarea de către pârâți a obligației de plată a diferenței de preț, de 177.640 euro la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, 27.09.2006, afirmând prin acțiune că a încasat avansul de 3.000 de euro la data autentificării antecontractului de vânzare-cumpărare: 14 iulie 2006, obligația de plată a prețului fiind circumscrisă obiectului contractului de vânzare-cumpărare.

În ce privește realitatea/sinceritatea declarației de confirmare a executării obligației de plată a prețului, mențiunea pe care o conține actul autentic are valoarea unui înscris sub semnătură privată și cum între părțile semnatare ale actului înscrisul sub semnătură privată are la rândul său valoare de act autentic, semnătura nefiind contestată, conform art. 1176 C. civ., reclamantul căruia îi aparține recunoașterea, pe de o parte, nu ar putea opune cocontractantului lipsa lui de sinceritate, stabilirea adevărului bazându-se în primul rând pe buna-credință procesuală a părților.

Pe de altă parte, chiar dacă reclamantul ar putea produce dovezi în contra propriei sale recunoașteri subscrise, dovada cu martori este inadmisibilă conform art. 1191 alin. (1) C. civ., deoarece valoarea creanței prețului menționată din actul juridic în speță este peste limita de 250 lei, situație în care este inadmisibilă și proba prin prezumții care nu sunt stabilite prin lege, relative, conform art. 1203 C. civ.:

Oricum, fiind în situația unui înscris preconstituit și semnat de către părți, potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ.

Ca atare, instanța de apel în mod nelegal a încuviințat proba cu martori și a administrat-o și tot nelegal a dat eficiență unor prezumții simple, relative, în contra și peste ceea ce cuprinde actul sub semnătură privată/autentică a cărui semnătură nu este contestată și greșit a concluzionat că acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare poate fi admisă în baza acestor probe, obligația de plată a prețului, în speță, fiind o obligație civilă supusă sub toate aspectele, inclusiv probator, numai dispozițiilor Codului civil, iar nu o obligație comercială, caz în care s-ar fi supus sub aspect probator, în primul rând prevederilor Codului comercial în vigoare la acea epocă.

Proba cu martori a fost încuviințată prin încheierea din 28.09.2012, după repunerea pe rol a apelului prin încheierea din 19.06.2012 în acest scop, al discutării administrării probelor, subsecvent rămânerii în pronunțare pe fond, conform încheierii din 12.06.2012, când instanța de apel a respins excepția/apărarea inadmisibilității administrării acestor probe invocată de către intimații-pârâți, atitudine procesuală care exclude orice prezumție privind o eventuală convenție a părților asupra probelor în sensul art. 1169 alin. (3) C. civ. care dispune:

Nelegalitatea măsurilor procesuale dispuse și finalizate cu acordarea de eficiență juridică probelor cu martori și prezumții este evidentă pentru argumentele expuse, supra 28-30, instanța de apel făcând o greșită aplicare atât a prevederilor art. 1171, 1173 și 1174 C. civ., cât și a prevederilor art. 1169 și 1203 C. civ., dincolo de faptul că concluzia subsecventă aprecierii lor contrazice ceea ce reclamantul a afirmat în motivarea acțiunii, în sensul că

Ca atare, Înalta Curte constată că decizia asupra apelului, astfel cum a fost completată din oficiu, cuprinde motive contradictorii, în situația în speță proba contrară pe care o rețin considerentele deciziei se identifică juridic cu înscrisul sub semnătură privată, nu cu începutul de dovadă scrisă care să justifice în  completare încuviințarea probei cu martori pe care instanța de apel a administrat-o; constată că aceasta a făcut o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății ca urmare a greșitei aplicări a dispozițiilor legale menționate supra 33, că astfel, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recursurile sunt fondate și că în mod nelegal instanța de apel a admis apelul reclamantului în persoana moștenitorilor săi cu consecința admiterii acțiunii și a dispunerii rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare în speță.

Drept urmare, Înalta Curte a admis recursurile împotriva deciziei nr. 197/A din 31 mai 2013 și, pe cale de consecință, și a deciziei de completare din oficiu nr. 259/A din 20 septembrie 2013, criticile împotriva acesteia din urmă raportat la obiectul dispoziției de completare, anume cu obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată rămânând astfel fără suport, caduce; a modificat decizia după cum a fost completată și a respins apelul declarat împotriva sentinței, constatând ca rămas fără interes recursul declarat împotriva încheierilor premergătoare deciziei modificate și ca legală sentința instanței de fond, cu observarea că proba cu martori administrată și de această instanță în argumentarea unei motivări alternative a fost inutilă.

În baza art. 274 C. proc. civ. au fost obligați intimații-reclamanți la plata sumei de 6.062 lei cheltuieli de judecată către recurentul-pârât N.G., reprezentând taxele de timbru achitate în recurs.