Decizia nr. 1766/2014 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Acțiune în rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare

Prin sentința nr. 1878 din 28 octombrie 2011, Tribunalul București, Secția a V-a civilă, învestit prin declinare de către Judecătoria Sector 1 București prin sentința civilă nr. 7205/29.05.2009 care a admis excepția de necompetență materială invocată de instanță și de pârâți prin întâmpinare, raportat la natura civilă a cauzei și valoarea obiectului litigiului care depășește 500.000 lei, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul C.M. având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2254 din 27 septembrie 2006 încheiat în formă autentică, în contradictoriu cu pârâții N.N., N.M., N.G., N.C. și I.E., subsecvent admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.E. prin încheierea din 10 februarie 2010.

Reclamantul și-a motivat acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare în care are calitatea de vânzător, invocând neexecutarea plății diferenței de preț în cuantum de 177.640 Euro de către pârâții cumpărători din prețul de 180.640 Euro convenit pentru înstrăinarea terenului în suprafață de 4.516 mp situat în extravilanul orașului P., reclamantul afirmând că nu a încasat „ ca echivalent valoric al terenului respectiv nici o altă sumă în afară de 3.000 Euro, ce mi s-a plătit cu prilejul încheierii antecontractului autentificat sub nr. 1754 din 14 iulie 2006 de B.N.P. D.G.” . Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1020 și 1021 C. civ.

Instanța de fond, analizând actele și lucrările de la dosar, prin sentința menționată, a stabilit că din conținutul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică rezultă că plata prețului a fost convenită de părți ca plătibilă în parte, suma de 3.000 Euro la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare ce a avut ca obiect promisiunea de vânzare a aceluiași bun, iar diferența de preț în sumă de 177.640 euro, la data încheierii contractului, vânzătorul declarând după ce i s-au pus în vedere dispozițiile art. 215 alin. (3) și art. 292 C. pen. că a încasat prețul. Reclamantul declarând prin actul notarial că prețul contractului a fost plătit, s-a reținut că mențiunile pe care le cuprinde contractul fac dovada deplină de valabilitate până la înscrierea în fals, administrând cu toate acestea și proba cu interogatorii și martori din a căror apreciere a rezultat de asemenea plata prețului, soția reclamantului asistând la numărarea banilor anterior semnării contractului.

Reclamantul a declarat apel împotriva sentinței a cărei schimbare în tot o solicită pentru netemeinicie și nelegalitate criticând greșita apreciere a probelor a căror refacere și completare o cere și încălcarea prevederilor art. 129 pct. 4 și 5 C. proc. civ.

Întrucât apelantul a decedat pe parcursul soluționării cererii sale, judecata apelului a fost continuată cu moștenitorii acestuia: C.F., C.C. și G.C.

Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă , analizând sentința în raport de criticile formulate și probele administrate în această fază procesuală, prin decizia nr. 197 A din 31 mai 2013, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în tot sentința atacată, a admis acțiunea și a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2254 din 27 septembrie 2006 autentificat la BNP D.G.

Instanța de apel a reținut că apelantul prin motivele de apel a invocat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa discernământului, motiv pe care instanța de fond nu l-a analizat deoarece prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat constatarea nulității contractului, ci rezoluțiunea lui, așa încât, în aplicarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., a reținut ca unică cauză a cererii reclamantului desființarea contractului prin rezoluțiune pentru neplata prețului.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut ca fiind corectă constatarea instanței de fond în sensul că înscrisul autentic face dovada deplină până la înscrierea în fals dar a observat că numai constatările personale ale notarului public fac dovada până la înscrierea în fals, declarațiile părților din înscrisul notarial fac dovada până la proba contrară, notarul luând numai act de aceste declarații, iar declarația reclamantului vânzător consemnată de notarul public în sensul că a primit prețul vânzării se încadrează în această ultimă situație.

Reținând că apelanții și-au propus să dovedească faptul contrar celui menționat în act, și anume că prețul nu a fost achitat, instanța de apel, după repunerea cauzei pe rol, prin încheierea din 28.09.2012, a încuviințat pentru apelant proba cu martori și interogatoriu, respingând excepția inadmisibilității administrării probelor invocată de intimații-pârâți, probe pe care le-a administrat și din a căror apreciere a stabilit că suma de 3.000 de euro nu a fost achitată la data încheierii antecontractului, 14.06.2006, ci ulterior, la data de 27.09.2006, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, că, de fapt, aceasta este singura sumă certă de bani primită de vânzător din prețul imobilului stabilit la suma de 180.640 de euro. Instanța de apel a reținut că faptul pretins de reclamantul vânzător de neîndeplinire a obligației de plată a prețului este demonstrat, mai ales că pârâtul cumpărător nu a putut dovedi sub o formă legală dislocarea sumei de 177.640 euro și predarea ei vânzătorilor, fiind și greu de crezut că pârâtul derula afaceri imobiliare cu bani cash, având în vedere și imposibilitatea practică de a număra și achita efectiv o sumă atât de mare de bani și care creează prezumția relativă de neplată a prețului; că prezumția reținută se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză a căror analiză, în parte sau „laolaltă”, dovedesc că pârâtul nu a plătit reclamantului restul de preț pentru imobilul vândut, rest de preț în sumă de 177.640 de euro. Înlăturând apărarea pârâtului, apreciată ca fără temei în contextul probator administrat, că prețul a fost achitat, instanța de apel a admis apelul, a schimbat în tot sentința și, în baza art. 1021 C. civ., a pronunțat rezoluțiunea contractului.

Prin decizia nr. 259/20.09.2013, instanța de apel a decis completarea din oficiu a deciziei nr. 197/31.05.2013 cu dispoziția constând în obligarea intimaților la plata sumei de 4.796 de lei reprezentând taxa de timbru, către stat, de care apelantul a fost scutit, apreciind sub aspectul titularului sesizării că instanța nu poate fi exclusă, enumerarea textului fiind exemplificativă sub aspectul persoanelor care pot utiliza procedura de completare. 11 . Împotriva deciziei de admitere a apelului reclamantului au declarat recurs pârâții, solicitând prin cererile de recurs formulate admiterea recursurilor cu consecința respingerii acțiunii în rezoluțiune, cereri care vor fi examinate unitar având în vedere situația lor procesuală de coparticipare pasivă. Criticile formulate au ca obiect decizia asupra apelului reclamanților, nr. 197/A/ din 31 mai 2013, cât și decizia de completare a acesteia, nr. 259 A din 20 septembrie 2013, și sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 1191 alin. (1), (2), (3) C. civ., care reglementează inadmisibilitatea dovezii cu martori în contra unui înscris autentic și la art. 1173 și urm. C. civ.

Recurenții au criticat, de asemenea, odată cu hotărârile menționate și toate încheierile de ședință din apel, cu precădere încheierea din 19 iunie 2012 raportată la încheierea din 12.06.2012 când, susțin recurenții, după rămânerea în pronunțare, nemotivat, după luarea în pronunțare și depunerea de concluzii scrise, dosarul a fost repus pe rol, precum și încheierea din 28.09.2012 când, cu încălcarea prevederilor art. 1191, 1173 și urm. C. civ., instanța de apel a admis suplimentarea unor probatorii ce nu au fost solicitate până la închiderea dezbaterilor de niciuna din părți, nici de către reclamanți, înlăturând apărările/excepțiile intimaților-pârâți. Nelegal, susțin recurenții, instanța de apel a respins excepția inadmisibilității probei cu martori cerută suplimentar de reclamant, excepție invocată de toți intimații-pârâți în temeiul art. 1191 alin. (2) C. civ., contractul autentic încheiat la 27.09.2012 de vânzare-cumpărare bucurându-se de deplină legalitate.

Vânzătorul a participat anterior vânzării la etapele premergătoare, s-a prezentat la sediul B.N.P. pentru încasarea diferenței de preț și semnarea actului autentic împreună cu soția sa, a primit prețul integral prin adăugarea la avans și și-a exprimat în mod solemn/autentic dorința de a vinde, ocazie cu care li s-a citit actul ambilor soți și li s-au explicat toate consecințele și implicațiile acestui contract perfect valabil, menționându-se că prețul vânzării este de 180.640 de euro din care la data încheierii antecontractului vânzătorul C.M. a primit 3.000 euro de la N.G., iar la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare a primit de la cumpărătorii N.N. și N.G. restul de preț de 177.640 euro.

Recurenții au mai invocat încălcarea principiului adevărului prin audierea în calitate de martoră a numitei I.E. care a avut calitatea de parte în dosar, depunând și întâmpinare la dosar.

Decizia nr. 259 din 20 septembrie 2013 de completare a deciziei nr. 197 A din 31 mai 2013 este criticată sub motivul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că în mod nelegal s-a dispus completarea din oficiu, deși numai părțile pot cere completarea hotărârii conform art. 281 2 C. proc. civ., cu obligarea intimaților-pârâți la plata sumei de 4.796 lei taxă judiciară de timbru, taxă de care a fost scutit apelantul-reclamant în baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Recursurile sunt fondate pentru considerentele care urmează:

Este bine cunoscut că instanța de fond se învestește cu cererea de chemare în judecată sub aspectul obiectului și a situației de fapt pe care reclamantul o susține și o descrie, la care, după caz, în lipsă, poate aplica temeiul de drept corespunzător.

Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ. , judecătorul cauzei este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, iar conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Se constată sub acest aspect că în mod corect instanța de apel față de invocarea prin motivele de apel a nulității contractului pentru lipsa discernământului a observat în aplicarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. că prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare, ci rezoluțiunea lui și că reclamantul nu și-a modificat cererea sa pe parcursul procesului în condiții procedurale.

Într-adevăr, reclamantul a învestit instanța de fond cu o acțiune în rezoluțiune , acest obiect fiind neechivoc exprimat, ca și temeiul de drept al acestuia: art. 1020-1021 C. civ. , acțiune pe care reclamantul a semnat-o personal, iar ulterior învestirii instanței acesta a fost asistat/reprezentat de avocat ales în toate fazele procesuale, conform împuternicirilor avocațiale de la dosar.

Actul autentic a cărui rezoluțiune a solicitat-o a fost încheiat la 27 septembrie 2006, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 13 februarie 2009, la o distanță de aproape 3 ani, iar în susținerea motivului de rezoluțiune, anume neplata restului de preț de către cumpărători, reclamantul afirmă: „De totală bună credință am semnat în fața notarului public contractul de vânzare-cumpărare , considerând că posterior acestui fapt, la domiciliul meu, pârâții se vor prezenta cu suma de 177.640 euro ce reprezintă diferența din prețul vânzării ”. Și continuă: „Recunosc că m-am adresat cu plângere penală și împotriva notarului pentru că nu mi-am adus aminte nicio clipă împrejurarea în care am semnat în fața acestui notar vânzarea și încasarea prețului ”.

Conform art. 1173 C. civ., actul autentic are deplină credință împotriva oricăror persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată, el se bucură de prezumția de autenticitate care conduce la inversarea sarcinii probei, persoana care invocă înscrisul autentic neavând a face nicio dovadă, sarcina de a dovedi falsitatea înscrisului, și aceasta numai prin procedura înscrierii în fals, revenind celui care-l contestă.

În categoria constatărilor cu caracter personal aparținând notarului public care se bucură de cea mai deplină putere doveditoare, atât între părțile contractante cât și față de terți, dată fiind garanția de certitudine de care beneficiază notarul public ca agent instrumentator în exercitarea funcției sale publice, și care nu pot fi combătute decât prin înscrierea în fals, se includ: semnăturile părților și ale altor persoane participante, semnătura agentului instrumentator, mențiunile cu privire la prezența părților, constatarea identității lor, data întocmirii înscrisului, locul întocmirii, declarațiile părților că mențiunile pe care înscrisul le cuprinde corespund voinței lor pe care o exprimă.

Raportat la contractul a cărui rezoluțiune se solicită, intră în categoria constatărilor notarului - ex propriis sensibus - tocmai împrejurările cu privire la care reclamantul a avut îndoieli că s-ar fi întâmplat mai sus citate, anume: data întocmirii înscrisului, declarația sa că mențiunea cu privire la preț exprimă voința sa, mențiunea cu privire la anterioritatea antecontractului la încheierea căruia a primit avansul, cuantumul prețului și modalitatea de plată.

Declarația reclamantului din cuprinsul actului cu privire la preț constând în cuantum și primirea lui în modalitatea completării sumei încasate cu titlu de avans cu diferența necesară întregirii lui intrând și ea în categoria constatărilor notarului, în sensul că o atare declarație s-a făcut în fața sa și că exprimă voința reclamantului, se bucură de aceeași prezumție de autenticitate. Conținutul acesteia este următorul: „Prețul vânzării este de 180.640 EUR (una sută optzeci de mii șase sute patruzeci), echivalentul a 639.610,11 lei, calculat în vederea taxării la cursul BNR de astăzi, din care la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 1754/2006 de BNP G.D. din București am primit de la N.G. un avans de 3.000 EUR, iar astăzi, data autentificării, am primit de la cumpărători restul de preț de 177.640 EUR. ” /…/ „ Noi, părțile, declarăm că înainte de semnarea prezentului înscris am citit personal cuprinsul acestuia, constatând că el corespunde voinței și condițiilor stabilite de noi de comun acord, drept pentru care semnăm mai jos .”

Întrucât această declarație a reclamantului privește chiar obiectul contractului de vânzare-cumpărare sub aspectul recunoașterii executării de către cumpărători a obligației lor principale: plata prețului, sinceritatea și exactitatea ei face dovadă până la proba contrarie, având aceeași putere doveditoare cu a mențiunilor dintr-un înscris sub semnătură privată, conform art. 1174 C. civ. care dispune: ”Actul cel autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părți despre drepturile și obligațiile ce constată, precum și despre ceea ce este menționat în act, peste obiectul principal al convenției, când menționarea are un raport oarecare cu acest obiect” 26. Acțiunea de față are ca obiect exclusiv rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul invocând în admiterea ei tocmai neexecutarea de către pârâți a obligației de plată a diferenței de preț, de 177.640 euro la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, 27.09.2006, afirmând prin acțiune că a încasat avansul de 3.000 de euro la data autentificării antecontractului de vânzare-cumpărare: 14 iulie 2006, obligația de plată a prețului fiind circumscrisă obiectului contractului de vânzare-cumpărare.

În ce privește realitatea/sinceritatea declarației de confirmare a executării obligației de plată a prețului, mențiunea pe care o conține actul autentic are valoarea unui înscris sub semnătură privată și cum între părțile semnatare ale actului înscrisul sub semnătură privată are la rândul său valoare de act autentic, semnătura nefiind contestată, conform art. 1176 C. civ., reclamantul căruia îi aparține recunoașterea, pe de o parte, nu ar putea opune cocontractantului lipsa lui de sinceritate, stabilirea adevărului bazându-se în primul rând pe buna-credință procesuală a părților.

Pe de altă parte, chiar dacă reclamantul ar putea produce dovezi în contra propriei sale recunoașteri subscrise, dovada cu martori este inadmisibilă conform art. 1191 alin. (1) C. civ., deoarece valoarea creanței prețului menționată din actul juridic în speță este peste limita de 250 lei, situație în care este inadmisibilă și proba prin prezumții care nu sunt stabilite prin lege, relative, conform art. 1203 C. civ.: prezumțiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisă și dovada prin martori, nefiind în situația de excepție pe care textul o reglementează în raport de obiectul acțiunii: rezoluțiune iar nu anulare.

Oricum, fiind în situația unui înscris preconstituit și semnat de către părți, potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. „Nu se va primi niciodată o dovadă cu martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire a o sumă sau valoare ce nu depășește 250 lei.”

Ca atare, instanța de apel în mod nelegal a încuviințat proba cu martori și a administrat-o și tot nelegal a dat eficiență unor prezumții simple, relative, în contra și peste ceea ce cuprinde actul sub semnătură privată/autentică a cărui semnătură nu este contestată și greșit a concluzionat că acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare poate fi admisă în baza acestor probe, obligația de plată a prețului, în speță, fiind o obligație civilă supusă sub toate aspectele, inclusiv probator, numai dispozițiilor Codului civil, iar nu o obligație comercială, caz în care s-ar fi supus sub aspect probator, în primul rând prevederilor Codului comercial în vigoare la acea epocă.

Proba cu martori a fost încuviințată prin încheierea din 28.09.2012, după repunerea pe rol a apelului prin încheierea din 19.06.2012 în acest scop, al discutării administrării probelor, subsecvent rămânerii în pronunțare pe fond, conform încheierii din 12.06.2012, când instanța de apel a respins excepția/apărarea inadmisibilității administrării acestor probe invocată de către intimații-pârâți, atitudine procesuală care exclude orice prezumție privind o eventuală convenție a părților asupra probelor în sensul art. 1169 alin. (3) C. civ. care dispune: „Părțile însă pot conveni ca și în cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta privește drepturi de care ele pot să dispună.”

Nelegalitatea măsurilor procesuale dispuse și finalizate cu acordarea de eficiență juridică probelor cu martori și prezumții este evidentă pentru argumentele expuse, supra 28-30, instanța de apel făcând o greșită aplicare atât a prevederilor art. 1171, 1173 și 1174 C. civ., cât și a prevederilor art. 1169 și 1203 C. civ., dincolo de faptul că concluzia subsecventă aprecierii lor contrazice ceea ce reclamantul a afirmat în motivarea acțiunii, în sensul că i s-a plătit avansul de 3.000 de euro cu prilejul încheierii antecontractului autentificat sub nr. 1754 din 14 iulie 2006 de B.N.P. D.G. , nu cu ocazia și la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cum reține decizia atacată.

Ca atare, Înalta Curte constată că decizia asupra apelului, astfel cum a fost completată din oficiu, cuprinde motive contradictorii, în situația în speță proba contrară pe care o rețin considerentele deciziei se identifică juridic cu înscrisul sub semnătură privată, nu cu începutul de dovadă scrisă care să justifice în completare încuviințarea probei cu martori pe care instanța de apel a administrat-o; constată că aceasta a făcut o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății ca urmare a greșitei aplicări a dispozițiilor legale menționate supra 33, că astfel, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recursurile sunt fondate și că în mod nelegal instanța de apel a admis apelul reclamantului în persoana moștenitorilor săi cu consecința admiterii acțiunii și a dispunerii rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare în speță.

Drept urmare, Înalta Curte a admis recursurile împotriva deciziei nr. 197/A din 31 mai 2013 și, pe cale de consecință, și a deciziei de completare din oficiu nr. 259/A din 20 septembrie 2013, criticile împotriva acesteia din urmă raportat la obiectul dispoziției de completare, anume cu obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată rămânând astfel fără suport, caduce; a modificat decizia după cum a fost completată și a respins apelul declarat împotriva sentinței, constatând ca rămas fără interes recursul declarat împotriva încheierilor premergătoare deciziei modificate și ca legală sentința instanței de fond, cu observarea că proba cu martori administrată și de această instanță în argumentarea unei motivări alternative a fost inutilă.

În baza art. 274 C. proc. civ. au fost obligați intimații-reclamanți la plata sumei de 6.062 lei cheltuieli de judecată către recurentul-pârât N.G., reprezentând taxele de timbru achitate în recurs.