ÎCCJ, decizie (scj.ro #86873)

Contract de asigurare. Excluderea unor riscuri de la asigurare. Consecințe în raport cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 136/1995

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

contract de asigurare

risc asigurat

clauză de excludere

Legea nr. 136/1995, art. 20, art. 22

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri și de răspundere civilă, asiguratorul nu datorează indemnizație, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat sau beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate.

Aceste prevederi legale - care au ca premisă existența unui risc asigurat - nu sunt aplicabile în cazul producerii unui risc pe care părțile, prin voința lor, l-au exclus de la asigurare, în această situație nemaifiind necesară dovedirea intenției asiguratului în producerea riscului, pentru a se justifica refuzul asiguratorului de plată a indemnizației de asigurare, întrucât simpla incidență a cazului exclus atrage neacordarea despăgubirii.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 787 din 28 februarie 2014

Notă

: Potrivit art. 192 pct. 1 din Legea nr. 71/2011, modificată, articolele 9 – 47 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, au fost abrogate la data de 1 octombrie 2011.

Judecata în primă instanță. Sentința Tribunalului Comercial Cluj

Prin sentința comercială nr. 2323/12.04.2011, Tribunalul Comercial Cluj a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.R. SRL împotriva pârâtei SC O.V.I.G. SA, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.509.262,98 lei, cu titlu de despăgubiri și a respins cererea prin care pârâta a chemat în garanție pe SC R.I.E. SRL.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin polița de asigurare facultativă de incendiu și alte riscuri seria F nr. 703471 din data de 24.11.2006 încheiată la societatea pârâtă, reclamanta a asigurat imobilul situat în Cluj-Napoca, (...) al cărei proprietar este.

A mai constatat că la data de 09.01.2007, la parterul imobilului asigurat a izbucnit un incendiu, care s-a extins și la etajul 1 al clădirii.

În acest context, instanța de fond a notat că la momentul producerii incendiului, angajați ai SC R.I.E. SRL efectuau lucrări de dezafectare la parterul imobilului, prin tăiere cu flacără oxiacetilenică, fără să dețină permis de lucru cu foc, fără să îndepărteze materialele combustibile și fără să fie dotați cu mijloace de combatere a incendiilor la locurile de tăiere.

Tribunalul a luat act că în procesul-verbal de intervenție nr. 003 din data de 10.01.2007, reprezentanții pârâtei care s-au deplasat la fața locului au identificat ca sursă probabilă de aprindere jarul, iar ca mijloc ce putea să producă aprinderea și, astfel, ca împrejurare determinantă – țigara. Ulterior, procesul-verbal respectiv a fost completat cu raportul de constatare tehnică nr. 371063/16.01.2007, care a identificat sursa de aprindere ca fiind de natură termică (țigară sau topituri metalice), ca mijloc de aprindere – țigara aruncată la întâmplare sau folosirea unui aparat de tăiere cu flacără oxiacetilenică, iar ca împrejurare determinantă – nerespectarea regulilor PSI privind fumatul sau sudura.

De asemenea, prima instanță a notat că în dosarul nr. xx9/211/2007 Judecătoria Cluj-Napoca a încuviințat o cerere de asigurare de dovezi, procedură în cadrul căreia a fost efectuată o expertiză, în care s-a făcut referire la un contract prin care fostul proprietar al spațiului (SC C. SA) a vândut SC R.I.E. SRL deșeuri metalice feroase, iar reclamanta – care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului la 14.09.2006 prin cumpărarea sa de la SC C. SA – i-a permis acestei din urmă societăți să dezmembreze ansamblurile metalice din spațiu. Cu toate acestea, parterul imobilului era păzit la data de referință de o societate de pază ce fusese contractată de către SC C. SA. De aceea, în urma analizării întregului material probator, tribunalul a apreciat că SC C. SA s-a comportat ca și cum ar fi rămas proprietar al imobilului, permițând angajaților SC R.I.E. SRL să lucreze cu foc deschis, astfel încât a considerat că fapta acestei societăți, care a determinat producerea cazului asigurat, nu îi poate fi imputată reclamantei, care de altfel nici nu a fost anunțată de efectuarea lucrărilor de dezafectare a spațiului de către fostul proprietar.

În concluzie, prima instanță a reținut lipsa culpei reclamantei în producerea incendiului din data de 09.01.2007 – pe care l-a considerat risc acoperit de asigurare –, așa încât a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească despăgubirile în cuantum de 1.509.262,98 lei.

A respins, însă, cererea de chemare în garanție, apreciind că SC R.I.E. SRL nu se află în culpă, aceasta necunoscând că proprietatea imobilului s-a transmis către reclamantă, cât timp SC C. SA s-a comportat ca și cum ar fi fost în continuare proprietar. A mai notat și că probele nu relevă asumarea de către chemata în garanție a vreunei obligații de a lua măsuri pentru respectarea cerințelor legale privind autorizațiile de lucru cu foc deschis.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, SC O.V.I.G. SA a declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 28/15.02.2013; în consecință, hotărârea atacată a fost schimbată în parte, în sensul respingerii acțiunii reclamantei; dispozițiile sentinței privind respingerea cererii de chemare în garanție au fost însă menținute, iar reclamanta a fost obligată să achite pârâtei suma de 23.647,49 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că probele au relevat modalitatea în care a avut loc incendiul, acesta fiind cauzat de efectuarea unor operațiuni de tăiere cu un aparat care a implicat focul deschis, care a emis metal incandescent ce a căzut pe deșeuri inflamabile depozitate în incintă.

În aceste condiții, curtea de apel a apreciat că este incidentă clauza de excludere cuprinsă la pct. 4.4.1.iv din contractul de asigurare, potrivit cu care

nu se acordă despăgubiri pentru prejudicii produse sau favorizate de folosirea focului deschis, inclusiv a unei surse de lumină cu flacără deschisă (chiar apărată de sticlă sau sită) în încăperi în care sunt depozitate sau manipulate produse ușor combustibile (furaje, in, cânepă, bumbac, etc.) ori produse inflamabile sau ușor inflamabile (țiței, benzină, alte derivate petroliere)

.

În continuare, instanța de prim control judiciar a constatat că atât timp cât libertatea alegerii partenerului contractual nu este îngrădită, reclamanta nu poate invoca faptul că asigurarea este un contract de adeziune pentru a obține, chiar și pe cale incidentală, anularea clauzei clare de excludere.

De asemenea, a înlăturat apărarea intimatei-reclamante legată de lipsa culpei sale în producerea incendiului, reținând că ipoteza agreată de părți sub forma clauzei de excludere se aplică atât în cazul faptei proprii a asiguratului, cât și în cazul faptei unui terț.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, apelul a fost admis, iar sentința primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate; în raport de această soluție, a fost menținută dispoziția de respingere a cererii de chemare în garanție.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC A.R. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul respingerii apelului ca nefondat.

În motivare, recurenta a expus pe larg situația de fapt și apoi a arătat că instanța de apel, interpretând greșit clauzele poliței de asigurare, a schimbat înțelesul vădit lămurit al acestora, dar și că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și eronata aplicare a dispozițiilor Legii nr. 136/1995; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a afirmat că, potrivit art. 969 C.civ., contractul are forță obligatorie între părți numai în măsura în care nu încalcă dispozițiile legale și bunele moravuri, așa cum indică art. 5 C.civ.

Astfel, a susținut că întregul contract de asigurare și, în particular, cazurile de excludere pe care le reglementează se completează și trebuie interpretate prin raportare la Legea nr. 136/1995.

În această ordine de idei, recurenta a subliniat prevederile art. 20 din această lege, care statuează că, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri și de răspundere civilă, asiguratorul nu datorează indemnizație dacă riscul asigurat a fost produs

cu intenție

de către asigurat sau beneficiar sau de către un membru din conducerea persoanei juridice, care lucrează în această calitate.

Raportând la aceste dispoziții legale ipotezele de excludere cuprinse în art. IV din Condițiile specifice ale poliței de asigurare, recurenta a afirmat că, pentru a fi incident cazul de excludere, asiguratorul trebuie să probeze că riscul asigurat a fost produs cu intenție.

În aceste condiții, a susținut că, deși existența în speță a motivului de excludere este reală, asiguratorul-intimat nu este în drept să refuze plata indemnizației atât timp cât nu a dovedit că riscul ar fi fost produs cu intenție de către asigurat.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta a arătat că probele administrate au relevat cauza incendiului: operațiunile de tăiere cu foc deschis fără respectarea regulilor și măsurilor de prevenire și de stingere a incendiilor de către angajații SC R.I.E. SRL, sub conducerea SC C. SA; în acest context, recurenta a afirmat că nu și-a manifestat acceptul pentru desfășurarea unui astfel de tip de activități, despre realizarea cărora, de altfel, nici nu a fost înștiințată. Astfel, recurenta a prezentat în ansamblu materialul probator administrat în fața instanțelor de fond și a susținut că prin decizia atacată au fost încălcate prevederile art. 969 C.civ., atât timp cât curtea de apel a aplicat principiile răspunderii civile delictuale, deși acțiunea fusese fondată pe răspunderea contractuală. De aceea, a apreciat că fapta unui terț nu este de natură să excludă plata indemnizației, cu atât mai mult cu cât art. 22 din Legea nr. 136/1995, preluat și în art. 14 din Condițiile Generale ale asigurării, recunosc subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului contra terților răspunzători de producerea pagubei.

Astfel, recurenta a susținut că nu este partea răspunzătoare pentru izbucnirea incendiului – acestea fiind fie SC C. SA, fie SC R.I.E. SRL.

De asemenea, a mai afirmat că nu i se poate reproșa faptul că nu ar fi depus toate diligențele pentru prevenirea riscului asigurat, atât timp cât incendiul nu are la bază vreun fapt al recurentei, dar și că asiguratorul a acceptat încheierea poliței de asigurare cu aproximativ o lună înainte de producerea incendiului, în urma efectuării inspecției de risc, care a avut ca efect evaluarea stării fizice a imobilului.

Recurenta a mai făcut referiri la modalitatea în care la parterul clădirii au fost depozitate deșeurile de burete care au favorizat propagarea focului, dar a subliniat că probele nu relevă intenția sa în producerea incendiului, motiv pentru care a apreciat că intimata-pârâtă este ținută să-i plătească indemnizația de asigurare.

La data de 12.02.2014, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ., hotărârea poate fi modificată atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau când decizia este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Cu referire la primul motiv de recurs dintre cele evocate mai sus, se cuvine subliniat că legiuitorul nu îngăduie ca simpla interpretare greșită a actului juridic dedus judecății să constituie un temei al modificării hotărârii atacate; în realitate, doar schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, realizată ca urmare a unei greșite interpretări, se poate circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ.

În acest context, Înalta Curte notează că autoarea căii de atac nu a invocat schimbarea naturii actului juridic dedus judecății și nici nu a arătat care era înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al contractului, care a fost schimbat de instanța de apel.

În realitate, criticile recurentei sunt îndreptate împotriva interpretării cazurilor de excludere convenite în art. IV din Condițiile Specifice ale asigurării fără corelare cu prevederile art. 20 din Legea nr. 136/1995.

Aceste susțineri nu pot fi însă circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., ci doar celui indicat la pct. 9 al aceluiași articol, în limitele în care acesta sancționează hotărârile care sunt pronunțate cu încălcarea legii.

De aceea, constatând că primul motiv de recurs este nefondat și încadrând, în temeiul art. 306 alin. (3) C.proc.civ., aceste critici motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.  9 C.proc.civ., Înalta Curte, procedând la examinarea lor, le constată lipsite de fundament juridic, având în vedere considerentele ce succed.

În art. 4.1.iv din Condițiile Specifice ale asigurării, părțile au agreat că asiguratorul nu va acorda despăgubiri pentru prejudicii produse sau favorizate de folosirea focului deschis, inclusiv a unei surse de lumină cu flacără deschisă (chiar apărată de sticlă sau sită) în încăperi în care sunt depozitate sau manipulate produse ușor combustibile ori inflamabile sau ușor inflamabile.

Recurenta recunoaște producerea, la data de 09.01.2007, a unui incendiu care putea fi încadrat în acest caz de excludere, dar apreciază că ipoteza convenită de părți în clauza citată anterior încalcă prevederile art.  20 din Legea nr. 136/1995 și trebuie, așadar, interpretată doar în limitele permise de textul legal.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri și de răspundere civilă, asiguratorul nu datorează indemnizație, dacă

riscul asigurat

a fost produs cu intenție de către asigurat sau beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate.

De aceea, recurenta a susținut că, deși existența în speță a motivului de excludere este reală, asiguratorul-intimat nu este în drept să refuze plata indemnizației atât timp cât nu a dovedit că riscul ar fi fost produs cu intenție de către asigurat.

Însă, Înalta Curte constată că recurenta se află într-o gravă eroare asupra conținutului textului legal pe care își întemeiază criticile.

În speță, dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 nu sunt aplicabile, deoarece ele au ca premisă tocmai existența unui

risc asigurat

– caz în care asiguratorul este exonerat de obligația de plată a indemnizației, atunci când constată existența vinovăției, sub forma intenției, a asiguratului sau a celorlalte persoane indicate în text –, pe când în art. 4.1.iv din Condițiile Specifice ale asigurării, părțile au agreat asupra ipotezelor în care riscul nu era asigurat, ci dimpotrivă, era

exclus de la asigurare

.

În astfel de situații, nu se mai pune problema dovedirii intenției asiguratului pentru a se justifica refuzul plății indemnizației de asigurare, întrucât simpla incidență a cazului exclus atrage neacordarea despăgubirii.

În aceste condiții, instanța de apel a făcut o legală aplicare a art. 4.1.iv din Condițiile Specifice ale asigurării, interpretarea acestei clauze neputând fi, în considerarea argumentelor expuse mai sus, cea pe care o propune recurenta.

Toate celelalte susțineri ale autoarei căii de atac, vizând modalitatea în care instanța de apel a interpretat materialul probator, prin prisma lipsa culpei societății recurente în producerea incendiului, sunt în acest context, al incidenței clauzei de excludere, nu doar lipsite de relevanță, dar ele scapă examinării instanței de recurs, care este limitată la a cerceta hotărârea atacată doar din perspectiva criticilor de nelegalitate.

De aceea, Înalta Curte a reținut că, prin voința lor exprimată în art. 4.1.iv din Condițiile Specifice ale asigurării, părțile au delimitat riscurile acoperite de asigurare de cele excluse și, în condițiile în care este de necontestat că incendiul din data de 09.01.2007 se încadrează în categoria celor excluse, a apreciat ca fiind legală decizia instanței de apel, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.