ÎCCJ, decizie (scj.ro #119924)

Contract de asigurare. Refuzul asigurătorului de plată a despăgubirii. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în despăgubire

contract de asigurare

risc asigurat

Noul Cod civil, art. 1269, art. 1270

Clauza dintr-un contract de asigurare prin care părțile au prevăzut faptul că asiguratul are obligația să reclame evenimentul cel mai târziu în termen de 5 zile de la data producerii riscului asigurat, asigurătorul având dreptul să refuze plata despăgubirii dacă din cauza nerespectării acestor prevederi nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea și întinderea pagubei, nu exonerează asigurătorul de obligația de plată a despăgubirilor, fiind nelegală soluția instanțelor inferioare de respingere a acțiunii în despăgubire formulată de asigurat, în condițiile în care asigurătorul nu a dovedit că nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea și întinderea pagubei, sarcina probei revenindu-i acestuia.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3962 din 11 decembrie 2014

Prin sentința civilă nr. 376 din 8.07.2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman, Secția civilă

, instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă și ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC D.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.R. – A.V.I.G. SA și intervenient în nume propriu BRD G.S.G. – Sucursala Turnu Măgurele, pentru neîndeplinirea procedurii de înștiințare prevăzută de art. 13.1.2 și 13.1.3. din contractul de asigurare seria CA nr.0063323 din 17.11.2011.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta, în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ. a declarat

apel

.

Curtea, verificând legalitatea și temeinicia lucrărilor dosarului de fond potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele motive:

La data de 17.11.2011 între pârâtă, în calitate de asigurător, și reclamantă, în calitate de asigurat, s-a încheiat contractul de asigurare seria CA nr. 0063323 pentru cultura de rapiță de pe o suprafață de 270 ha.

Conform art. 11.3 din contract (Cap. XI) apelanta-reclamantă în calitate de asigurat avea obligația de a înștiința în scris sucursala asigurătorului care a emis asigurarea, cel mai târziu în 5 zile de la data producerii riscului asigurat, cu privire la cazurile de pagube.

În art. 13.1 (cap. XIII) părțile au prevăzut procedura de constatare și evaluare a pagubelor și stabilirea despăgubirilor.

Astfel, în art. 13.1.1. s-a prevăzut: „

Constatarea producerii evenimentelor asigurate, evaluarea pagubelor și stabilirea despăgubirilor se fac de către reprezentanții sau împuterniciți ai Asiguratorului, ca urmare a avizării producerii daunei în prezența Asiguratului sau a împuternicitului acestuia”.

Deci, potrivit clauzei 11.3 din contract, în cazul producerii evenimentului asigurat, pentru declanșarea procedurii de evaluare a pagubelor și stabilirea despăgubirilor, apelantei-reclamante, în calitate de asigurat îi revenea obligația înștiințării în scris, în termen de cel  mult 5 zile, de la data respectivă, a asigurătorului-pârât despre producerea evenimentului.

În cauza de față, deși apelantul-reclamant nu conferă acestei clauze contractuale forța juridică obligatorie prevăzută de art. 1270 alin. (1) N.C.C., Curtea a considerat că demararea procedurii prevăzută de art. 13.1.1. din convenția nu se putea face în lipsa înștiințării scrise a asigurătorului, în termenul convenit.

Analizată din această perspectivă, clauza nr. 11.3 nu exonerează intimata de obligația de plată a despăgubirilor, așa cum greșit consideră apelanta, ci impune în sarcina asiguratului obligația înștiințării în scris, într-un anumit termen a asigurătorului despre producerea unui eveniment dintr-un contract de asigurare, în care acesta din urmă figura ca parte contractantă.

De altfel, este și logică cronologia desfășurării evenimentelor, mai întâi înștiințarea în scris a asigurătorului și apoi constituirea dosarului de daună.

Cum din înscrisurile existente în dosarul de fond, respectiv înștiințările din datele de 4.04.2012, 11.04.2012 și 14.04.2012, nu rezultă cu certitudine faptul că acestea au fost comunicate intimatei-pârâte conform clauzei 11.3, curtea a considerat temeinică și legală soluția instanței de fond.

În acest context, de vreme ce clauzele contractuale menționate (art. 11.3, 13.1.2., 13.1.3.) au  fost  încălcate  de  apelant, iar acesta nu a reușit să dovedească prin probe concludente și pertinente certitudinea comunicării, respectiv a confirmării de primire de către intimata-pârâtă a celor trei înștiințări, curtea, considerând că apelantul nu a respectat procedura obligatorie convenită prin semnarea contractului de asigurare, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

În consecință,

Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, prin decizia nr. 510/2013 din 9 decembrie 2013, a

respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă SC D.I. SRL.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs

reclamanta SC D.I. SRL, prin care a solicitat în principal admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei recurată în sensul admiterii apelului, și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În preambulul cererii de recurs, recurenta a prezentat istoricul cauzei, care nu va fi reluat în sinteză de către instanță.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, instanța de apel nu a motivat și nu a analizat unul dintre cele trei motive de apel invocate, respectiv necercetarea de către instanța de fond a fondului cauzei.

Din acest punct de vedere, s-a susținut că prin cererea de apel s-a invocat faptul că instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului raportului juridic dedus judecății, întrucât nu a analizat dacă au fost sau nu îndeplinite condițiile de fond pentru acordarea despăgubirilor prevăzute în contractul de asigurare, deși au fost încuviințate și administrate probe  pe fondul cauzei, probe care au fost apreciate ca fiind utile soluționării cauzei.

Tot prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a susținut existența motivelor contradictorii și străine de natura pricinii cu privire la clauza art. 11.3 din contract, reținând că aceasta reprezintă temeiul pentru respingerea cererii de despăgubire.

Al doilea motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost argumentat cu trimitere la interpretarea greșită a prevederilor contractului încheiat între părți. Astfel, clauzele din contract care au constituit temeiul respingerii cererii reclamantei nu reprezintă clauze care exonerează de răspundere asigurătorul.

Prevederea de la art. 13.6 din contract este singura care se aplică situației de față, potrivit căreia asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirii dacă asiguratul nu a înștiințat în termenul stabilit distrugerea culturii agricole, deși a avut posibilitatea să o facă, dacă din acest motiv nu s-au putut determina cauza, împrejurările și întinderea pagubei. Acesta nu reprezintă un caz de excludere, ci un caz particular în care asigurătorul are dreptul să refuze plata.

Recurenta a susținut că instanțele de fond s-au limitat la a analiza consecințele lipsei înștiințării asiguratorului în termenul prevăzut în contract, fără a avea în vedere dispozițiile art. 13.6 din contract sus evocate. Din modalitatea de redactare a articolului rezultă că părțile au avut în vedere că întinderea și cauza pagubei pot fi determinate prin orice alte mijloace, procedura de constatare fiind prevăzută de art. 13.1 din contract. În condițiile existenței expertizei extrajudiciare, întinderea și cauza pagubei puteau fi determinate.

A mai arătat recurenta că nu se poate susține că a lipsit înștiințarea asigurătorului, atât timp cât acesta a instrumentat dosarul de daună, invocând chestiuni de fond, și nu nerespectarea procedurii privind înștiințarea asigurătorului.

În ce privește administrarea probei cu înscrisuri la instanța de fond, recurenta a susținut că a efectuat dovezi suficiente în ce privește înștiințarea scrisă din data de 11 aprilie 2014, care a fost transmisă prin fax.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că nu există nicio dispoziție legală sau contractuală care să justifice respingerea cererii de despăgubire, din acest punct de vedere hotărârea fiind pronunțată fără temei legal.

Intimata-pârâtă SC A.R.A.V.I.G. SA a formulat

întâmpinare

, prin care a solicitat, în principal respingerea recursului ca inadmisibil, iar în susbsidiar ca neîntemeiat.

Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele :

De asemenea, în raport de acest motiv de nelegalitate, recurenta a susținut existența motivelor contradictorii în considerentele hotărârii, în ce privește interpretarea clauzei prevăzută la art. 11.3 din contractul de asigurare.

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și a criticilor subsumate acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că decizia instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în vederea pronunțării, astfel cum prevăd dispozițiile art. 261 alin. (1) și (5) C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte urmează a examina aceste critici, raportat la art. 1270 C. civ., potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante și, ca atare, judecătorii sunt obligați să le aplice așa cum au fost concepute și redactate de participanții la încheierea convenției. Rezultă din actele dosarului că intimata a refuzat să execute voluntar contractul, opunându-i creditoarei clauze ale convenției care în opinia sa îi dau dreptul să nu acorde despăgubiri.

Recurenta a pus în discuție aplicarea Cap. XIII art. 13.6 din contract, iar intimata i-a opus  Cap. XI, art. 11.3, considerând că este îndreptățită să nu acorde despăgubirile solicitate de reclamanta-recurentă.

Din dispozițiile cap. XI rezultă că asiguratul are obligația să reclame evenimentul cel mai târziu în termen de 5 zile de la data producerii riscului asigurat. Sub cuvânt că aceste  dispoziții nu au fost respectate, s-a reținut de către instanțele devolutive că deși această clauză nu exonerează de răspundere, sancțiunea pentru nerespectarea acestei obligații dă dreptul asigurătorului să refuze plata primei de asigurare.

Instanțele anterioare au acceptat această susținere fără să observe dispozițiile Cap. XIII art. 13.6, care stabilesc că asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirii

dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea și întinderea  pagubei

.

Așadar, instanțele aveau de observat că asigurătorul nu poate opune un refuz de plată a despăgubirii decât în situația în care s-ar fi dovedit că nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea și întinderea pagubei, sarcina probei revenindu-i acestuia. În alte cuvinte, ignorând aceste prevederi ale clauzei din Cap. XIII art. 13.6  instanțele anterioare au stabilit o situație de fapt neconformă cu voința manifestată în convenție, soluțiile fiind rezultatul faptului că nu s-au concentrat pe identificarea

intenției comune

a părților la momentul încheierii contractului.

Dintr-un alt punct de vedere, în interpretarea contractului de asigurare, instanțele devolutive au reținut că asiguratul nu a reușit să dovedească prin probe concludente și pertinente certitudinea comunicării de primire de către intimata-pârâtă a celor trei înștiințări privind producerea riscului asigurat.

Această modalitate de interpretare în favoarea asigurătorului nu constituie o regulă care se aplică fără să se țină seama de clauzele supuse interpretării. Prin urmare,

in dubio pro reo

este semnificația prevederilor art. 1269 C. civ., care impune ca regulă de interpretare a contractelor atunci când se caută intenția comună a părților.

Prin urmare, interpretarea poate fi făcută și împotriva asigurătorului.

Revenind la speța de față, se constată că prin adresa de răspuns la concilierea prealabilă, intimata-pârâtă afirmă în mod expres că ,,

cultura de rapiță…la acea dată era deja distrusă în proporție de 80% conform avizării din data de 4 aprilie 2012”. De asemenea, lipsa de certitudine cu privire la transmiterea înștiințărilor din datele de 4 aprilie 2012, 11 aprilie 2012 și 14 aprilie 2012, profită asiguratului – în speță reclamanta – întrucât intimata-pârâtă neefectuând proba contrară cu referire la adresa emisă de Romtelecom, din care rezultă realizarea unei legături telefonice la sediul asigurătorului.

Conchizând, clauza prevăzută la capitolul XI art. 11.3 nu poate funcționa decât în condițiile art. 13.6 din capitolul XIII, care trebuie dovedite de asigurător, iar în aplicarea clauzei respective trebuie avută în vedere buna-credință la încheierea contractului și executarea lui.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare cu recomandarea de a administra probe noi care să stabilească cu exactitate situația de fapt în funcție de intenția părților, concretizată în clauzele contractuale mai sus menționate.

În temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ., instanța va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.