ÎCCJ, decizie (scj.ro #83342)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83342) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contractul de asigurare. Condiții de asigurare. Riscul

asigurat  Despăgubiri

Cuprinds pe materii:

Drept

comercial.Contracte comerciale.Partea specială.Contractul de

asigurare

Index

alfabetic:

-asigurare

de bunuri și de răspundere civilă

-asigurătoe

-asigurat

-beneficiarul

asigurării

-contract

de asigurare

-persoana

juridică

-prepus

-risc

asigurat

art.20

alin.(1) și (2) din Legea nr.136/1995 privind asigurările și

reasigurările completată cu Legea nr.172/2006 și modificată

prin OUG nr.61/2005

Potrivit

art.20 alin.(1) și alin.(2) din Legea nr.136/1995, în cazurile stabilite

prin contractul de asigurare, în asiguările de bunuri și de

răspundere civilă, asigurătorul nu datorează

indemnizația, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de

către asigurat sau de către beneficiar ori de către un membru

din  conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în

această calitate.

Aceste

dispoziții se aplică , dacă părțile convin, și în

cazul în care riscul asigurat a fot produs de către prepușii

asiguratului sau ai beneficiarului, sau de persoane fizice majore care, în mod

statornic, locuiesc și gospodăresc împreună cu asiguratul sau

beneficiarul.

(Secția

comercială, decizia nr. 535 din 2 februarie 2007)

Reclamanta

SC B. SRL a chemat în judecată  SC O.AGI  ROMÂNIA SA și a solicitat

să fie obligată la plata sumei de 57.901,89 euro, contravaloarea

mărfii, care a fost furată pe timpul transportului dintr-un camion al

companiei, marfă asigurată, conform poliței de  asigurare

și condițiilor pentru despăgubire, acceptate, prin semnarea

poliței, de către  pârâtă.

Tribunalul

Timiș, Secția comercială, prin sentința  nr.231 din 14

martie 2006, a respins  excepția  lipsei calității procesuale

active a reclamantei  și a prematurității și, în fond, a

respins acțiunea. Prima instanță  a reținut  că între

părți s-a încheiat un contract de asigurare care  îi conferă

reclamantei  calitate procesuală. S-a  reținut că a fost

realizată concilierea prealabilă iar, pe fond, că pretențiile

sunt neîntemeiate, întrucât a operat clauza  prevăzută în art.29

lit.b) din contract,  potrivit căreia asigurătorul nu răspunde

dacă asiguratul,  prin prepusul său, nu a luat toate măsurile

rezonabile pentru prevenirea  producerii evenimentului  asigurat.

Sentința

fondului a fost apelată de reclamantă, iar Curtea de Apel

Timișoara, prin decizia civilă nr.141/A din 8 iunie 2006, a respins

ca nefondat apelul,  apreciind că, în cauză, a operat clauza

prevăzută în art.29 lit.b) din condițiile de asigurare,

datorită  neglijenței  grave a prepusului  asiguratului, întrucât,

acesta din urmă nu a luat toate măsurile pentru prevenirea producerii

evenimentului asigurat. Instanța de apel a mai reținut că

reclamanta  nu s-a subrogat în drepturile  păgubitei SC  M. SRL,

proprietara bunurilor, prin achitarea vreunei despăgubiri, în

condițiile în care reclamanta era doar  cărăușul

mărfii.

Împotriva

deciziei nr.141/A din 8 iunie 2006, reclamanta a declarat recurs.

Recurenta

a invocat motivele prevăzute  în art.304 pct.7,8 și 9 C. proc. civ.,

în temeiul cărora, a solicitat admiterea recursului și în fond,

admiterea acțiunii.

În

argumentarea motivelor de recurs, a susținut că, din momentul

producerii riscului asigurat, s-a născut și dreptul său de a

cere indemnizația de  asigurare,  stipulată în contractul de

asigurare.

A criticat

faptul că soluțiile  celor două instanțe s-au bazat pe

clauza  de excludere, că , s-a  reținut, fără suport

probator, că societatea nu a luat măsurile  rezonabile pentru a

preîntâmpina  producerea riscului asigurat. Potrivit recurentei,

instanțele au confirmat  reaua-credință a pârâtei, care avea

obligația de plată a indemnizației de asigurare din momentul în

care  s-a produs riscul. Recurenta a considerat că nu poate fi vorba de o

conduită a șoferului care a dus la producerea riscului asigurat, în

condițiile în care  a oprit  într-o parcare amenajată special în

acest scop, iar autocamionul era asigurat cu lacăte și sigilii. A mai

considerat că instanțele nu au verificat  dacă măsurile

luate anterior  furtului erau în măsură să prevină

producerea  riscului  asigurat și că, atât  instanța  de fond

cât și cea de apel, au avut în vedere conduita șoferului după

producerea riscului asigurat nu și conduita dinaintea furtului.

În ceea

ce privește  calitatea procesuală, recurenta  a invocat  art.973 C.civ.

și a arătat că parte în contractul de  asigurare este SC B. SRL

iar nu proprietara mărfii care este terț, că răspunderea

contractuală este a intimatei față de societatea

transportatoare.

Recursul

este fondat.

Potrivit

art.304 pct.7 C.proc.civ., hotărârea nu trebuie să cuprindă

motive contradictorii sau străine pricinii iar, potrivit art.304 pct.8 C.

proc. civ., prin soluția pronunțată trebuie să se

interpreteze corect actul dedus judecății. Față de aceste

dispoziții, prima chestiune privește înlăturarea obligației

de plată, ce îi revenea  asigurătorului după producerea riscului

asigurat și care a fost pusă în sarcina asiguratului, datorită

faptei prepusului. Din această perspectivă a analizei criticilor, este

de reținut, în aplicarea art.969 C.civ., că cea mai importantă

obligație care îi revine asigurătorului, după producerea

evenimentului asigurat, este plata indemnizației de asigurare.

Această obligație a fost refuzată de asigurător, care a

invocat clauza prevăzută în art.29 lit.h) din contract. S-a

considerat, atât de asigurător cât și de  instanță, că

operează clauza amintită, deoarece părțile se află în

prezența unui risc subiectiv, pentru motivul că furtul poate fi

imputat asiguratului, prin prepusul său. Din acest punct de vedere,

instanța de apel s-a oprit asupra  neglijenței grave a prepusului

asiguratului, pentru că, nu s-au luat măsuri rezonabile pentru

înlăturarea producerii riscului asigurat. Dincolo de  faptul că prin

polița de asigurare nu s-au definit „măsurile rezonabile”, că

instanța a făcut această analiză numai pe baza

declarației șoferului, trebuie observat, că nu existau

suficiente elemente pentru a aprecia culpa sub forma neglijenței. Este

adevărat că Legea nr.136/1995 nu conține nici o dispoziție

cu privire la  înlăturarea obligației de plată a

asigurării, în caz de culpă, ca formă a vinovăției,

lăsând părților deplină libertate în acest sens.  În lipsa

unor clauze care să  înlăture orice dubiu cu privire la  implicarea

prin neglijență la producerea riscului asigurat, îi revenea instanței

obligația să stabilească legătura dintre fapta asiguratului

(prin prepusul său) și producerea cazului asigurat. Conduita

prepusului, neglijența gravă, la care s-a  referit instanța,

trebuia să rezulte, fără echivoc,  prin raportare la actele încheiate

de organele în drept, sesizate în legătură  cu producerea  furtului,

precum și la  înțelesul „măsurilor rezonabile”, stipulate în

clauza de excludere. Clauza de exonerare totală a asigurătorului de

la plata indemnizației ar  putea fi considerată abuzivă, în

condițiile în care, legiuitorul, prin art.20 alin. (2) din Legea  nr.136

/1995, a înlăturat de la beneficiul asigurării  numai pe cei care au

produs cu intenție cazul asigurat. Fără a nega libertatea

contractuală și faptul că asiguratul și-a  asumat

obligația, ca în raporturile sale cu asigurătorul, să suporte

consecințele negative ale  conduitei prepusului, căruia i s-a

încredințat marfa pentru transport, instanța de apel, când a procedat

la analiza  neglijenței prepusului, nu s-a  raportat  la măsurile

luate anterior producerii riscului asigurat, ci exclusiv  la momente

ulterioare, deși acestea  trebuiau privite în context.

Nu s-a

făcut o analiză asupra măsurilor luate de recurentă, în

calitate de cărăuș, pentru securitatea mărfii și

prevenirea  producerii furtului, pentru a se stabili dacă diligența

depusă era suficientă pentru evitarea riscului.

Această

analiză se impunea, față de clauza din art.29 (h), din

condițiile de asigurare, care îi cereau asiguratului luarea unor

măsuri rezonabile nu și de  prudență și

diligență maximă, pentru că  un risc ce se putea evita nu

poate fi preluat în asigurare, sau altfel spus, nu este  asigurabil.

Starea de

fapt în producerea riscului trebuia  coroborată cu  clauza privind

excluderea de la garanție. Pentru că „garanția pentru furt” a

fost condiționată de „măsurile rezonabile”, care îi incumbă

asiguratului, prin prepusul său, sarcina probei îi revine

asigurătorului, câtă vreme, prin polița de asigurare nu au fost

definite „măsurile rezonabile” cât mai exact, pentru ca asiguratul să

fie exclus de la plata indemnizației. O astfel de clauză de

excludere, stipulată în „condițiile speciale” de asigurare,

primează față de clauzele generale, iar  interpretarea ei se

face în caz  de neclaritate sau ambiguitate, contra celui care le-a stipulat,

respectiv  împotriva asigurătorului.

În

alți termeni, asigurătorul preia riscul în forma prevăzută

în clauzele  din condițiile speciale iar interpretarea acestora nu se

poate face restrictiv , în favoarea  sa.

În acest

context, excluderea de

la plată

nu poate fi

calificată ca fiind directă, de vreme ce nu s-a stipulat într-o

manieră explicită ce înseamnă măsurile  rezonabile care cad

în sarcina  asiguratului.

Din

actele dosarului rezultă că situația de fapt nu a fost

lămurită pentru a  decide că asigurătorul se află în

situația  prevăzută de art.29 lit.h din condițiile

speciale. Dacă la fond, s-a reținut că nu s-au făcut

dovezi  pentru plata indemnizației cuvenită asiguratului, în apel,

s-a reținut, pe  de o parte, că aceasta nu se cuvine (apelantei) iar,

pe de altă parte, că acțiunea este prematur introdusă,

întrucât nu s-a dovedit  că proprietarul mărfii

încredințată  pentru transport a fost  despăgubit.

Aprecierea

instanței este contradictorie și se impune  a fi lămurită

în raport  cu clauzele contractului de asigurare, în care primează

clauzele speciale. Trebuie observat că art.1, de care se prevalează

asigurătorul, are alt conținut și nu condiționează

plata de existența unui  prejudiciu produs în patrimoniul unui terț,

față de raportul de asigurare. Pentru determinarea corectă a

raporturilor juridice dintre părți, se impune prezentarea

contractului de asigurare lizibil și o analiză a clauzelor acestuia,

ținând seama de elementele obiective și subiective de natură

să identifice  producerea riscului. Nu în ultimul  rând, se va analiza,

față de clauza specială, dacă circumstanțele noi care

au apărut pe parcursul  executării contractului  sunt de natură

să modifice  riscul inițial avut în vedere la  încheierea

contractului.

Contractul

de asigurare trebuie să se caracterizeze prin

bună-credință, așa  încât  nu este suficient să se

afirme că operează clauza de excludere, fără a se examina

contextul producerii furtului nu  doar de pe poziția asigurătorului.

În mod

greșit, s-a reținut de către instanța de apel că

reclamanta nu a făcut dovada achitării unui prejudiciu față

de beneficiarul mărfii transportate și subrogarea în drepturile

acestuia îi conferă  dreptul la  despăgubiri, în condițiile în

care raporturile juridice s-au stabilit prin  contractul de asigurare între

transportator și asigurător. În acest context, faptul că între

proprietarul  mărfii și cărăuș  operează

convenția CMR și că există posibilitatea exonerării de

răspundere a cărăușului,  nedemonstrată în cauză,

nu-l  îndreptățește pe asigurator să nu-și respecte

obligațiile asumate prin convenția  directă încheiată cu

asiguratul.  Așa cum s-a arătat, textul art.1 din „Condiții”  nu

a fost redat corect, în conformitate cu xerocopia (ilizibilă)  depusă

la dosar și nu poate constitui  suport  pentru  concluziile

instanței.

Având în vedere că  situația de fapt nu a

fost corect  stabilită, iar aspectele  reținute sunt  contradictorii

și incomplete,  față de probele administrate, și, întrucât,

Înalta Curte examinează numai legalitatea  soluției în raport cu o

situație de fapt  corect stabilită, potrivit art.304 pct7 și 8,

recursul s-a admis iar  cauza  a fost trimisă pentru rejudecare la

aceeași curte de apel.