ÎCCJ, decizie (scj.ro #83342)

Contractul de asigurare. Condiții de asigurare. Riscul asigurat Despăgubiri Cuprinds pe materii: Drept comercial.Contracte comerciale.Partea specială.Contractul de asigurare Index alfabetic: -asigurare de bunuri și de răspundere civilă -asigurătoe -asigurat -beneficiarul asigurării -contract de asigurare -persoana juridică -prepus -risc asigurat art.20 alin.(1) și (2) din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările completată cu Legea nr.172/2006 și modificată prin OUG nr.61/2005 Potrivit art.20 alin.(1) și alin.(2) din Legea nr.136/1995, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asiguările de bunuri și de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizația, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat sau de către beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate.

Aceste dispoziții se aplică , dacă părțile convin, și în cazul în care riscul asigurat a fot produs de către prepușii asiguratului sau ai beneficiarului, sau de persoane fizice majore care, în mod statornic, locuiesc și gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul. (Secția comercială, decizia nr. 535 din 2 februarie 2007) Reclamanta SC B. SRL a chemat în judecată SC O.AGI ROMÂNIA SA și a solicitat să fie obligată la plata sumei de 57.901,89 euro, contravaloarea mărfii, care a fost furată pe timpul transportului dintr-un camion al companiei, marfă asigurată, conform poliței de asigurare și condițiilor pentru despăgubire, acceptate, prin semnarea poliței, de către pârâtă. Tribunalul Timiș, Secția comercială, prin sentința nr.231 din 14 martie 2006, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a prematurității și, în fond, a respins acțiunea.

Prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat un contract de asigurare care îi conferă reclamantei calitate procesuală. S-a reținut că a fost realizată concilierea prealabilă iar, pe fond, că pretențiile sunt neîntemeiate, întrucât a operat clauza prevăzută în art.29 lit.b) din contract, potrivit căreia asigurătorul nu răspunde dacă asiguratul, prin prepusul său, nu a luat toate măsurile rezonabile pentru prevenirea producerii evenimentului asigurat. Sentința fondului a fost apelată de reclamantă, iar Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr.141/A din 8 iunie 2006, a respins ca nefondat apelul, apreciind că, în cauză, a operat clauza prevăzută în art.29 lit.b) din condițiile de asigurare, datorită neglijenței grave a prepusului asiguratului, întrucât, acesta din urmă nu a luat toate măsurile pentru prevenirea producerii evenimentului asigurat.

Instanța de apel a mai reținut că reclamanta nu s-a subrogat în drepturile păgubitei SC M. SRL, proprietara bunurilor, prin achitarea vreunei despăgubiri, în condițiile în care reclamanta era doar cărăușul mărfii. Împotriva deciziei nr.141/A din 8 iunie 2006, reclamanta a declarat recurs. Recurenta a invocat motivele prevăzute în art.304 pct.7,8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora, a solicitat admiterea recursului și în fond, admiterea acțiunii. În argumentarea motivelor de recurs, a susținut că, din momentul producerii riscului asigurat, s-a născut și dreptul său de a cere indemnizația de asigurare, stipulată în contractul de asigurare. A criticat faptul că soluțiile celor două instanțe s-au bazat pe clauza de excludere, că , s-a reținut, fără suport probator, că societatea nu a luat măsurile rezonabile pentru a preîntâmpina producerea riscului asigurat.

Potrivit recurentei, instanțele au confirmat reaua-credință a pârâtei, care avea obligația de plată a indemnizației de asigurare din momentul în care s-a produs riscul. Recurenta a considerat că nu poate fi vorba de o conduită a șoferului care a dus la producerea riscului asigurat, în condițiile în care a oprit într-o parcare amenajată special în acest scop, iar autocamionul era asigurat cu lacăte și sigilii. A mai considerat că instanțele nu au verificat dacă măsurile luate anterior furtului erau în măsură să prevină producerea riscului asigurat și că, atât instanța de fond cât și cea de apel, au avut în vedere conduita șoferului după producerea riscului asigurat nu și conduita dinaintea furtului.

În ceea ce privește calitatea procesuală, recurenta a invocat art.973 C.civ. și a arătat că parte în contractul de asigurare este SC B. SRL iar nu proprietara mărfii care este terț, că răspunderea contractuală este a intimatei față de societatea transportatoare. Recursul este fondat. Potrivit art.304 pct.7 C.proc.civ., hotărârea nu trebuie să cuprindă motive contradictorii sau străine pricinii iar, potrivit art.304 pct.8 C. proc. civ., prin soluția pronunțată trebuie să se interpreteze corect actul dedus judecății. Față de aceste dispoziții, prima chestiune privește înlăturarea obligației de plată, ce îi revenea asigurătorului după producerea riscului asigurat și care a fost pusă în sarcina asiguratului, datorită faptei prepusului.

Din această perspectivă a analizei criticilor, este de reținut, în aplicarea art.969 C.civ., că cea mai importantă obligație care îi revine asigurătorului, după producerea evenimentului asigurat, este plata indemnizației de asigurare. Această obligație a fost refuzată de asigurător, care a invocat clauza prevăzută în art.29 lit.h) din contract. S-a considerat, atât de asigurător cât și de instanță, că operează clauza amintită, deoarece părțile se află în prezența unui risc subiectiv, pentru motivul că furtul poate fi imputat asiguratului, prin prepusul său. Din acest punct de vedere, instanța de apel s-a oprit asupra neglijenței grave a prepusului asiguratului, pentru că, nu s-au luat măsuri rezonabile pentru înlăturarea producerii riscului asigurat.

Dincolo de faptul că prin polița de asigurare nu s-au definit „măsurile rezonabile”, că instanța a făcut această analiză numai pe baza declarației șoferului, trebuie observat, că nu existau suficiente elemente pentru a aprecia culpa sub forma neglijenței. Este adevărat că Legea nr.136/1995 nu conține nici o dispoziție cu privire la înlăturarea obligației de plată a asigurării, în caz de culpă, ca formă a vinovăției, lăsând părților deplină libertate în acest sens. În lipsa unor clauze care să înlăture orice dubiu cu privire la implicarea prin neglijență la producerea riscului asigurat, îi revenea instanței obligația să stabilească legătura dintre fapta asiguratului (prin prepusul său) și producerea cazului asigurat.

Conduita prepusului, neglijența gravă, la care s-a referit instanța, trebuia să rezulte, fără echivoc, prin raportare la actele încheiate de organele în drept, sesizate în legătură cu producerea furtului, precum și la înțelesul „măsurilor rezonabile”, stipulate în clauza de excludere. Clauza de exonerare totală a asigurătorului de la plata indemnizației ar putea fi considerată abuzivă, în condițiile în care, legiuitorul, prin art.20 alin. (2) din Legea nr.136 /1995, a înlăturat de la beneficiul asigurării numai pe cei care au produs cu intenție cazul asigurat.

Fără a nega libertatea contractuală și faptul că asiguratul și-a asumat obligația, ca în raporturile sale cu asigurătorul, să suporte consecințele negative ale conduitei prepusului, căruia i s-a încredințat marfa pentru transport, instanța de apel, când a procedat la analiza neglijenței prepusului, nu s-a raportat la măsurile luate anterior producerii riscului asigurat, ci exclusiv la momente ulterioare, deși acestea trebuiau privite în context. Nu s-a făcut o analiză asupra măsurilor luate de recurentă, în calitate de cărăuș, pentru securitatea mărfii și prevenirea producerii furtului, pentru a se stabili dacă diligența depusă era suficientă pentru evitarea riscului. Această analiză se impunea, față de clauza din art.29 (h), din condițiile de asigurare, care îi cereau asiguratului luarea unor măsuri rezonabile nu și de prudență și diligență maximă, pentru că un risc ce se putea evita nu poate fi preluat în asigurare, sau altfel spus, nu este asigurabil.

Starea de fapt în producerea riscului trebuia coroborată cu clauza privind excluderea de la garanție. Pentru că „garanția pentru furt” a fost condiționată de „măsurile rezonabile”, care îi incumbă asiguratului, prin prepusul său, sarcina probei îi revine asigurătorului, câtă vreme, prin polița de asigurare nu au fost definite „măsurile rezonabile” cât mai exact, pentru ca asiguratul să fie exclus de la plata indemnizației. O astfel de clauză de excludere, stipulată în „condițiile speciale” de asigurare, primează față de clauzele generale, iar interpretarea ei se face în caz de neclaritate sau ambiguitate, contra celui care le-a stipulat, respectiv împotriva asigurătorului. În alți termeni, asigurătorul preia riscul în forma prevăzută în clauzele din condițiile speciale iar interpretarea acestora nu se poate face restrictiv , în favoarea sa.

În acest context, excluderea de la plată nu poate fi calificată ca fiind directă, de vreme ce nu s-a stipulat într-o manieră explicită ce înseamnă măsurile rezonabile care cad în sarcina asiguratului. Din actele dosarului rezultă că situația de fapt nu a fost lămurită pentru a decide că asigurătorul se află în situația prevăzută de art.29 lit.h din condițiile speciale. Dacă la fond, s-a reținut că nu s-au făcut dovezi pentru plata indemnizației cuvenită asiguratului, în apel, s-a reținut, pe de o parte, că aceasta nu se cuvine (apelantei) iar, pe de altă parte, că acțiunea este prematur introdusă, întrucât nu s-a dovedit că proprietarul mărfii încredințată pentru transport a fost despăgubit.

Aprecierea instanței este contradictorie și se impune a fi lămurită în raport cu clauzele contractului de asigurare, în care primează clauzele speciale. Trebuie observat că art.1, de care se prevalează asigurătorul, are alt conținut și nu condiționează plata de existența unui prejudiciu produs în patrimoniul unui terț, față de raportul de asigurare. Pentru determinarea corectă a raporturilor juridice dintre părți, se impune prezentarea contractului de asigurare lizibil și o analiză a clauzelor acestuia, ținând seama de elementele obiective și subiective de natură să identifice producerea riscului. Nu în ultimul rând, se va analiza, față de clauza specială, dacă circumstanțele noi care au apărut pe parcursul executării contractului sunt de natură să modifice riscul inițial avut în vedere la încheierea contractului.

Contractul de asigurare trebuie să se caracterizeze prin bună-credință, așa încât nu este suficient să se afirme că operează clauza de excludere, fără a se examina contextul producerii furtului nu doar de pe poziția asigurătorului. În mod greșit, s-a reținut de către instanța de apel că reclamanta nu a făcut dovada achitării unui prejudiciu față de beneficiarul mărfii transportate și subrogarea în drepturile acestuia îi conferă dreptul la despăgubiri, în condițiile în care raporturile juridice s-au stabilit prin contractul de asigurare între transportator și asigurător. În acest context, faptul că între proprietarul mărfii și cărăuș operează convenția CMR și că există posibilitatea exonerării de răspundere a cărăușului, nedemonstrată în cauză, nu-l îndreptățește pe asigurator să nu-și respecte obligațiile asumate prin convenția directă încheiată cu asiguratul.

Așa cum s-a arătat, textul art.1 din „Condiții” nu a fost redat corect, în conformitate cu xerocopia (ilizibilă) depusă la dosar și nu poate constitui suport pentru concluziile instanței. Având în vedere că situația de fapt nu a fost corect stabilită, iar aspectele reținute sunt contradictorii și incomplete, față de probele administrate, și, întrucât, Înalta Curte examinează numai legalitatea soluției în raport cu o situație de fapt corect stabilită, potrivit art.304 pct7 și 8, recursul s-a admis iar cauza a fost trimisă pentru rejudecare la aceeași curte de apel.