ÎCCJ, decizie (scj.ro #83622)

Creanțe

bugetare.

Insolvență comercială.

Procedura

reorganizării

judiciare și a falimentului.

Legea nr.64/1995, art.1, art.24 și art108

O.G.nr11/1996, art102

Încercarea

creditoarei de a executa o creanță bugetară impune  administrarea

mijloacelor legale de probă, pentru a se constata dacă

insolvența

comercială a debitoarei, asupra căreia  instanțele nu s-au oprit analitic

și argumentat, este reală și constă în lipsa de lichidități, iar nu doar

într-un dezechilibru financiar remediabil, ncesitând verificarea stării

patrimoniului care a avut ca urmare încetarea plăților, precum și începerea

procedurii reorganizării judiciare și a falimentului chiar și în cazul

debitorului comerciant care se află într-o stare de încetare de plăți, în

raport cu datoriile sale față de bugetul public., conform art.102 din

O.G.nr.11/1996.

(Secția comercială,decizia nr.2685 din 21 mai 2003)

Tribunalul Bihor, prin sentința

civilă  nr.136  din 20 septembrie 2001, a respins cererea, formulată

de creditoarea C. A. S. Bihor, privind deschiderea procedurii prevăzută de

Legea nr.64/1995, față de debitoarea S.C. „V.” SA  și a anulat ca

netimbrată contestația formulată de debitoare.

Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel Oradea ,care, prin decizia nr.167

din 20 septembrie 2001, a respins ca nefondat recursul declarat de creditoare..

Instanțele au reținut că nu sunt îndeplinite cerințele Legii nr.64/1995 pentru

deschiderea procedurii falimentului sub două aspecte și anume, datoria nu este

comercială iar debitoarea nu se află în încetare de plăți, întrucât s-a făcut

dovada cu ordinele de plată depuse la dosar că s-au efectuat plăți atât

anterior cât și ulterior depunerii cererii.

În urma memoriului adresat de creditoare, prin care s-a invocat încălcarea

prevederilor art.102 din O.G. nr.11/1996, privind executarea creanțelor

bugetare cât și a prevederilor Legii nr.64/1995, s-a declarat recursul în

anulare cu motivarea că hotărârile judecătorești au fost pronunțate cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a

cauzei, pe fond.

S-a susținut că, prin O.G. nr.11/1996, aprobată prin Legea nr.108/1996, a fost

lărgită sfera creanțelor a căror neplată la scadență, datorită insolvenței

debitorului, atrage aplicarea procedurii reorganizării judiciare și a

falimentului, cu datoriile izvorâte din creanțe bugetare.

În același sens, s-a mai susținut că, prin hotărârile pronunțate s-au încălcat

prevederile art.1 din Legea nr.64/1995 republicată, dar și art.102 din O.G.

nr.11/1996, având ca scop crearea posibilității legale de a începe procedura în

cazul  în care un debitor,comerciant,se află în stare de încetare de

plăți,în raport cu datoriile sale față de bugetul

public.

În fine, o ultimă critică privește

nesocotirea prevederilor art.129 alin.(4) și (5) C. proc.civ., potrivit cărora,

instanța trebuia să pună în dezbatere împrejurările de fapt sau de drept pentru

lămurirea cauzei și să stăruie prin mijloace legale pentru aflarea adevărului.

Cu privire la această critică, s-a arătat că încetarea plăților constituie o

stare de fapt care trebuie probată; or, instanța a operat cu prezumții, când a

stabilit că debitoarea, conform propriilor afirmații, nu se află în încetare de

plăți și nu s-a făcut o verificare a stării patrimoniului acesteia, prin

administrarea de probe.

Recursul  în anulare este fondat..

Prima problemă de drept întâlnită în recursul în anulare este cea a datoriilor

izvorâte din creanțele bugetare, cu alte cuvinte, dacă acestea intră în domeniul

de aplicare a procedurii reorganizării și lichidării judiciare.

Art.1 din Legea nr.64/1995 prevede că procedura falimentului se aplică acelor

comercianți care nu pot face față datoriilor lor comerciale.

Este de necontestat că debitoarea este comerciant, în sensul dreptului

comercial și  că ,de principiu,se supune procedurii falimentului, în cazul

în care se află în imposibilitate de a face față datoriilor comerciale certe,

lichide și exigibile.

Dacă în privința creditorului, legea stabilește că orice creditor care are o

creanță certă, lichidă și exigibilă poate introduce la tribunal o cerere

împotriva debitorului său, care a încetat plățile, în ce-l privește pe

debitorul comerciant, aceeași lege stabilește sfera datoriilor care pot să

justifice o astfel de cerere.

Din coroborarea prevederilor art.1, 24 și art.108 din Legea nr.64/1995, astfel

cum a fost modificată, rezultă că încetarea plăților poate să privească nu

numai datoriile comerciale, care derivă din săvârșirea faptelor de comerț dar

și datoriile, care își au izvorul în unele fapte civile sau care izvorăsc din

lege.

O.G.nr.11/1996, privind executarea creanțelor bugetare, a concretizat această

ultimă cerință a provenienței datoriilor obligația de plată a sumelor către

reclamantă  fiind legală.

Cu alte cuvinte, așa cum s-a susținut în recursul în anulare, pentru datoriile

izvorâte din creanțele bugetare, legea recunoaște creditorilor dreptul de a

cere deschiderea procedurii reorganizării judiciare.

Așadar, prima critică este întemeiată față de împrejurarea că ambele instanțe

au reținut că cererea nu privește datorii care intră sub incidența art.1 din

Legea nr.64/1995,incălcând art.102 din O.G.nr11/1996.

A doua problemă de drept din recursul în anulare este cea referitoare la

insolvența comercială, asupra căreia instanțele nu s-au oprit analitic și

argumentat.

În concepția Legii nr.64/1995, încetarea plăților se caracterizează prin

imposibilitatea debitorului de a plăti la scadență datoriile comerciale,

provocată de lipsa de lichidități.

Plățile sporadice și modice, în raport cu debitul solicitat, nu sunt de natură

să formeze convingerea instanței că debitorul dispune de lichidități pentru

acoperirea datoriei scadente.

Cu alte cuvinte, debitorul nu se afla doar într-o stare de insolvabilitate, de

dezechilibru financiar, constatat la momentul exigibilității creanței ci,

trebuia să se procedeze la verificarea stării patrimoniului care a avut drept

urmare încetarea plăților.

În speță, imposibilitatea de a plăti la scadență, din cauza lipsei de

lichidități, în fapt, nu a fost probată ci doar afirmată de debitor iar

instanțele au reținut această stare.

Încercarea creditoarei, de a executa creanța bugetară prin poprirea conturilor

debitoarei, care nu s-a realizat în concret., trebuia să determine

administrarea de probe, pentru a se constata dacă incapacitatea de plată a

debitoarei este reală și constă în lipsa de lichidități iar nu doar într-un

dezechilibru financiar remediabil.

În consecință, potrivit art.313 raportat la art.314 C.proc. civ.,recursul în anulare

a fost admis,hotărârile criticate au fost casate iar cauza a fost trimisă spre

rejudecare Tribunalului Bihor, pentru a se verifica faptul material al lipsei

de lichidități precum și urmarea acestei lipse asupra încetării plăților.