ÎCCJ, decizie (scj.ro #83622)

Creanțe bugetare. Insolvență comercială. Procedura reorganizării judiciare și a falimentului. Legea nr.64/1995, art.1, art.24 și art108 O.G.nr11/1996, art102 Încercarea creditoarei de a executa o creanță bugetară impune administrarea mijloacelor legale de probă, pentru a se constata dacă insolvența comercială a debitoarei, asupra căreia instanțele nu s-au oprit analitic și argumentat, este reală și constă în lipsa de lichidități, iar nu doar într-un dezechilibru financiar remediabil, ncesitând verificarea stării patrimoniului care a avut ca urmare încetarea plăților, precum și începerea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului chiar și în cazul debitorului comerciant care se află într-o stare de încetare de plăți, în raport cu datoriile sale față de bugetul public., conform art.102 din O.G.nr.11/1996.

(Secția comercială,decizia nr.2685 din 21 mai 2003) Tribunalul Bihor, prin sentința civilă nr.136 din 20 septembrie 2001, a respins cererea, formulată de creditoarea C. A. S. Bihor, privind deschiderea procedurii prevăzută de Legea nr.64/1995, față de debitoarea S.C. „V.” SA și a anulat ca netimbrată contestația formulată de debitoare. Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel Oradea ,care, prin decizia nr.167 din 20 septembrie 2001, a respins ca nefondat recursul declarat de creditoare.. Instanțele au reținut că nu sunt îndeplinite cerințele Legii nr.64/1995 pentru deschiderea procedurii falimentului sub două aspecte și anume, datoria nu este comercială iar debitoarea nu se află în încetare de plăți, întrucât s-a făcut dovada cu ordinele de plată depuse la dosar că s-au efectuat plăți atât anterior cât și ulterior depunerii cererii.

În urma memoriului adresat de creditoare, prin care s-a invocat încălcarea prevederilor art.102 din O.G. nr.11/1996, privind executarea creanțelor bugetare cât și a prevederilor Legii nr.64/1995, s-a declarat recursul în anulare cu motivarea că hotărârile judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei, pe fond. S-a susținut că, prin O.G. nr.11/1996, aprobată prin Legea nr.108/1996, a fost lărgită sfera creanțelor a căror neplată la scadență, datorită insolvenței debitorului, atrage aplicarea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, cu datoriile izvorâte din creanțe bugetare. În același sens, s-a mai susținut că, prin hotărârile pronunțate s-au încălcat prevederile art.1 din Legea nr.64/1995 republicată, dar și art.102 din O.G.

nr.11/1996, având ca scop crearea posibilității legale de a începe procedura în cazul în care un debitor,comerciant,se află în stare de încetare de plăți,în raport cu datoriile sale față de bugetul public. În fine, o ultimă critică privește nesocotirea prevederilor art.129 alin.(4) și (5) C. proc.civ., potrivit cărora, instanța trebuia să pună în dezbatere împrejurările de fapt sau de drept pentru lămurirea cauzei și să stăruie prin mijloace legale pentru aflarea adevărului. Cu privire la această critică, s-a arătat că încetarea plăților constituie o stare de fapt care trebuie probată; or, instanța a operat cu prezumții, când a stabilit că debitoarea, conform propriilor afirmații, nu se află în încetare de plăți și nu s-a făcut o verificare a stării patrimoniului acesteia, prin administrarea de probe.

Recursul în anulare este fondat.. Prima problemă de drept întâlnită în recursul în anulare este cea a datoriilor izvorâte din creanțele bugetare, cu alte cuvinte, dacă acestea intră în domeniul de aplicare a procedurii reorganizării și lichidării judiciare. Art.1 din Legea nr.64/1995 prevede că procedura falimentului se aplică acelor comercianți care nu pot face față datoriilor lor comerciale. Este de necontestat că debitoarea este comerciant, în sensul dreptului comercial și că ,de principiu,se supune procedurii falimentului, în cazul în care se află în imposibilitate de a face față datoriilor comerciale certe, lichide și exigibile. Dacă în privința creditorului, legea stabilește că orice creditor care are o creanță certă, lichidă și exigibilă poate introduce la tribunal o cerere împotriva debitorului său, care a încetat plățile, în ce-l privește pe debitorul comerciant, aceeași lege stabilește sfera datoriilor care pot să justifice o astfel de cerere.

Din coroborarea prevederilor art.1, 24 și art.108 din Legea nr.64/1995, astfel cum a fost modificată, rezultă că încetarea plăților poate să privească nu numai datoriile comerciale, care derivă din săvârșirea faptelor de comerț dar și datoriile, care își au izvorul în unele fapte civile sau care izvorăsc din lege. O.G.nr.11/1996, privind executarea creanțelor bugetare, a concretizat această ultimă cerință a provenienței datoriilor obligația de plată a sumelor către reclamantă fiind legală. Cu alte cuvinte, așa cum s-a susținut în recursul în anulare, pentru datoriile izvorâte din creanțele bugetare, legea recunoaște creditorilor dreptul de a cere deschiderea procedurii reorganizării judiciare.

Așadar, prima critică este întemeiată față de împrejurarea că ambele instanțe au reținut că cererea nu privește datorii care intră sub incidența art.1 din Legea nr.64/1995,incălcând art.102 din O.G.nr11/1996. A doua problemă de drept din recursul în anulare este cea referitoare la insolvența comercială, asupra căreia instanțele nu s-au oprit analitic și argumentat. În concepția Legii nr.64/1995, încetarea plăților se caracterizează prin imposibilitatea debitorului de a plăti la scadență datoriile comerciale, provocată de lipsa de lichidități. Plățile sporadice și modice, în raport cu debitul solicitat, nu sunt de natură să formeze convingerea instanței că debitorul dispune de lichidități pentru acoperirea datoriei scadente.

Cu alte cuvinte, debitorul nu se afla doar într-o stare de insolvabilitate, de dezechilibru financiar, constatat la momentul exigibilității creanței ci, trebuia să se procedeze la verificarea stării patrimoniului care a avut drept urmare încetarea plăților. În speță, imposibilitatea de a plăti la scadență, din cauza lipsei de lichidități, în fapt, nu a fost probată ci doar afirmată de debitor iar instanțele au reținut această stare. Încercarea creditoarei, de a executa creanța bugetară prin poprirea conturilor debitoarei, care nu s-a realizat în concret., trebuia să determine administrarea de probe, pentru a se constata dacă incapacitatea de plată a debitoarei este reală și constă în lipsa de lichidități iar nu doar într-un dezechilibru financiar remediabil.

În consecință, potrivit art.313 raportat la art.314 C.proc. civ.,recursul în anulare a fost admis,hotărârile criticate au fost casate iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Bihor, pentru a se verifica faptul material al lipsei de lichidități precum și urmarea acestei lipse asupra încetării plăților.