ÎCCJ, decizie (scj.ro #83987)

Înlocuirea măsurii arestării preventive. Schimbarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Măsurile preventive Indice alfabetic: Drept procesual penal - înlocuirea măsurii arestării preventive - s chimbarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive C. proc . pen ., art. 139 alin. (1), art. 148 alin. (1) lit. f) Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 6 paragraf 1 Termenul rezonabil al arestării preventive în cursul judecății în apel și în recurs se examinează prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ținând seama de criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constând în complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și al autorităților.

În cazul în care instanța de judecată constată că, în raport cu criteriile menționate, termenul rezonabil al arestării preventive a fost încălcat în cursul judecății în apel sau în recurs, aceasta poate dispune, conform art. 139 alin. (1) C. proc . pen ., înlocuirea măsurii arestării preventive luată în temeiul art. 148 alin. (1) lit. f) cu măsura privind obligarea de a nu părăsi localitatea, conferind încălcării termenului rezonabil al arestării preventive semnificația schimbării temeiului care a determinat luarea măsurii, prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc . pen ., și anume a condiției referitoare la pericolul concret pentru ordinea publică. I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1730 din 12 mai 2009 Prin decizia nr. 14/A din 4 mai 2009 a Curții de Apel Galați, Secția minori și familie, a fost admis apelul declarat de inculpatul E.M.

împotriva sentinței penale nr. 56 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Galați, a fost desființată sentința penală atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Tribunalul Galați. În baza art. 139 alin. (1) C. proc . pen . a fost înlocuită măsura arestării preventive luată față de inculpatul E.M.

cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc . pen . Conform art. 145 alin. (1 1 ) C. proc . pen ., pe durata obligării de a nu părăsi localitatea, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligații: să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea, în a cărui rază teritorială locuiește, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura; să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme. În baza art. 145 alin. (1 2 ) lit. c) C. proc . pen ., a fost obligat inculpatul să nu se apropie de victimele infracțiunii, de membrii familiilor acestora, de martorii din lucrări și să nu comunice cu aceștia în mod direct sau indirect.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, în considerentele hotărârii pronunțate, a arătat în detaliu situația ciclurilor procesuale ale cauzei, făcând referiri la conținutul sentinței penale nr. 56 din 2 februarie 2009, pronunțată în rejudecarea cauzei, după casarea dispusă anterior de instanța supremă, a menționat motivele de apel ale apelantului inculpat împotriva sentinței indicate, prezentând amplu argumentele privind soluția dispusă.

Cu privire la starea de arest a inculpatului, instanța de apel a considerat că se impune înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru următoarele considerente: Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfășurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav (cauza Contrada c. Italiei, hotărârea din 14 ianuarie 1997; cauza Dinler c. Turciei, hotărârea din 31 mai 2005), acuzatul să se afle în stare de deținere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier c. Franței, hotărârea din 26 iunie 1991). În speță, inculpatul E.M.

a fost arestat preventiv la data de 29 septembrie 2006, dată de la care această măsură a fost prelungită și respectiv menținută până în prezent. Inculpatul a fost condamnat în primul ciclu procesual, prin sentința penală nr. 337 din 22 iunie 2007 a Tribunalului Galați, pentru cele trei infracțiuni deduse judecății. Prin decizia nr. 2027 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost casată decizia nr. 85 din 27 decembrie 2008 a Curții de Apel Galați și sentința penală nr. 337 din 22 iunie 2007 a Tribunalului Galați, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, sub aspectul incidenței unui caz de nulitate absolută (încălcarea dispozițiilor vizând publicitatea ședinței de judecată), situație ce a afectat întreaga cercetare judecătorească.

În rejudecare, instanța de fond a pronunțat hotărârea apelată, hotărâre pe care curtea de apel a considerat-o, de asemenea, lovită de nulitate absolută, ceea ce impune din nou desființarea și trimiterea spre rejudecare pentru efectuarea cercetării judecătorești. Revenind la măsura arestării preventive a inculpatului, instanța de apel a considerat că, la începutul procesului penal, această măsură a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie și a fost necesară pentru buna desfășurare a procesului penal.

Având în vedere infracțiunile deduse judecății - prevăzute în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen .; art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen .; art. 329 alin. (1) C. pen ., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen ., fapte comise în perioada 2004 - 2005; presupusele modalități de comitere a acestor fapte (așa cum sunt reținute în actul de sesizare); pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, a considerat că în cauză erau incidente față de inculpat dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc . pen ., justificându-se menținerea acestei măsuri. Având în vedere soluția vizând fondul cauzei a considerat că la acest moment nu se mai impune menținerea inculpatului în stare de arest.

Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius c. Lituaniei; cauza Tudorache c. României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și comportamentul autorităților. În speță, chiar dacă infracțiunile deduse judecății sunt încadrate într-o lege specială, vizând în mod general și abstract criminalitatea organizată, instanța de apel a considerat că această cauză nu poate fi considerată complexă, întrucât cadrul procesual se referă la un singur inculpat, șapte victime și trei martori, situații ce nu justifică întinderea procesului penal pe o perioadă de aproximativ 3 ani.

În ceea ce privește atitudinea inculpatului, nu se poate aprecia în niciun caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii. În ceea ce privește comportamentul instanțelor de judecată, instanța de apel a considerat că măsurile adoptate de instanța învestită cu rejudecarea cauzei nu au fost conforme cu exigențele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Practic, începând cu data de 2 septembrie 2008, instanța nu a mai depus nicio diligență pentru soluționarea corectă a cauzei și pentru aflarea adevărului, paralizând orice încercare a inculpatului de a-și exercita dreptul la apărare, nefăcând altceva decât să mențină măsura arestării preventive. Persistența motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție.

O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracțiuni grave poate justifica inițial detenția. Totuși, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanțele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.

În situația în care motivele de menținere a stării de arest se mențin o perioadă mai mare de timp și se dovedesc suficiente și pertinente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se impune și verificarea diligențelor depuse de instanțele naționale pentru soluționarea cu celeritate a cauzei (cauzele Naus c. Poloniei, hotărârea din 16 septembrie 2008; Hesse c. Austriei, hotărârea din 25 ianuarie 2007; Hass c. Poloniei, hotărârea din 7 noiembrie 2006; Kalay c. Turciei, hotărârea din 22 septembrie 2005). Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 din Convenție și în situația în care instanțele naționale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauțiune, interdicția de a părăsi țara sau orașul (cauzele Khudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005 ). În cauza de față s-a constatat că, la finalul unei perioade de detenție preventivă îndelungată - de 2 ani, 7 luni și 6 zile -, nu mai subzistă condiția reglementată în art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc . pen .,

conform căreia lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, sens în care temeiurile avute în vedere la luarea și, respectiv, menținerea până în prezent a acestei măsuri s-au schimbat, iar în speță nu au intervenit elemente sau aspecte noi care să conducă la incidența altor temeiuri prevăzute în art. 148 C. proc . pen . ce ar impune menținerea inculpatului în stare de arest. Împotriva acestei decizii, numai cu privire la dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă în baza art. 139 alin. (1) C. proc . pen ., a declarat, în termenul legal, recurs, procurorul, criticând-o sub aspectul temeiniciei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, procurorul a arătat, între altele, că atât Constituția, cât și Codul de procedură penală reglementează instituția termenului rezonabil al arestării preventive doar cu privire la faza de urmărire penală, fără a prevedea aplicabilitatea acestei instituții în faza de judecată. În consecință, aplicarea ei în faza judecății se poate realiza numai în temeiul Convenției și a jurisprudenței Curții, prin aplicarea și interpretarea art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art. 5 paragraf 3 din Convenție se referă numai la persoanele arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum și în faza judecății în primă instanță și are ca scop garantarea dreptului la libertate al unei persoane prin evitarea menținerii acesteia pentru o durată de timp excesivă în detenție.

Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reținerii sau arestării preventive și se sfârșește la data pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă. După pronunțarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existența condamnării chiar nedefinitivă, pronunțată de un tribunal competent, care presupune atât o constatare a vinovăției, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracțiuni, cât și aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate. În acest caz, durata arestării preventive a unei persoane pe parcursul judecării apelului sau recursului se analizează din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil.

În acest context, se observă că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze noțiunea de rezonabilitate din ambele perspective, deoarece, deși la o primă vedere durata arestării preventive a inculpatului E.M. ar putea fi criticată sub acest aspect, nu poate fi ignorat faptul că ea acoperă atât faza de urmărire penală, cât și multe faze procesuale ale judecății (fond, apel, recurs), fiind justificată de particularitățile de reglementare ale procedurii penale române.

Examinând recursul declarat de către procuror împotriva deciziei instanței de apel, numai cu privire la dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma dispozițiilor art. 385 1 alin. (1) lit. e) C. proc . pen ., așa cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, cu referire la art. 141 și art. 160 b alin. (4) din același cod, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. XVIII din 12 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în M. Of.

nr. 6 din 4 ianuarie 2007, precum și din oficiu, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc . pen ., în limita învestirii sale referitoare la măsura preventivă menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată recursul procurorului ca fiind nefondat pentru următoarele considerente: Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede, în art. 5 paragraf 3 că „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.” Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menționată se calculează de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată ( dies a quo ) și se sfârșește la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă ( dies ad quem ). Durata rezonabilă a detenției conform art. 5 paragraf 3 se apreciază în concret, instanțele naționale având obligația să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și, întrucât persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorități, prin sublinierea complexității (restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).

La art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...).” Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început ( dies a quo ) „formularea unei acuzații în materie penală” a cărei semnificație a fost stabilită pe calea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Eckle c. R.F.G., hotărârea din 15 iulie 1982, în § 73, și anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârșit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecințe importante cu privire la situația persoanei suspectate”, iar ca moment final ( dies ad quem ) tot pe cale jurisprudențială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetare a procesului penal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Allenet de Ribemont c. Franței, hotărârea din 10 februarie 1995, în § 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru cel interesat a obiectului procedurii. De asemenea, în jurisprudența instanței de contencios european s-a stabilit că perioada detenției în timpul procedurilor în apel sau în casație nu poate fi examinată prin prisma art. 5 paragraf 3, ci potrivit art. 6 paragraf 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său.

Dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. În Codul de procedură penală nu există nicio dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituția termenului rezonabil al arestării.

Astfel, în ceea ce privește măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, în primă instanță, în apel sau în recurs, Codul de procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziții concrete, previzibile și accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conținând numeroase garanții procesuale, printre care și cele referitoare la durata măsurii cu distincțiile specifice fazelor procesuale.

În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancțiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerința prevăzută în art. 143 C. proc . pen ., respectiv existența probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reține inexistența vreunui temei care să justifice menținerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc . pen . privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În contextul concret al prezentei cauze, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că instanța de apel, prin decizia pronunțată, în mod legal, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc . pen ., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul E.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc . pen ., făcând o corectă aplicare și a dispozițiilor art. 145 alin. (1 1 ) privind obligațiile impuse în mod efectiv inculpatului, precum și art. 145 alin. (1 2 ) lit. c) C. proc . pen ., examinând condițiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc . pen . Astfel, instanța de apel a făcut un examen riguros asupra măsurii arestării preventive dispusă în cauză față de apelantul inculpat E.M.

sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia, ținând cont de stadiul procesual în care se afla, respectiv apelul inculpatului, în al doilea ciclu procesual, evaluarea întemeindu-se pe dispozițiile Codului de procedură penală, referitoare la luarea măsurii arestării preventive, și anume a condițiilor art. 148 alin. (1) lit. f), care au fost analizate de la momentul luării inițiale a măsurii, respectiv 29 septembrie 2006 și până la 4 mai 2009, când s-a pronunțat în apel, în sensul înlocuirii sale. În sensul celor arătate, curtea de apel a considerat ca fiind justificată inițial măsura arestării preventive a inculpatului E.M.

pentru buna desfășurare a procesului penal, în raport cu infracțiunile deduse judecății, perioada în care a fost evidențiată presupusa activitate infracțională, respectiv 2004 - 2005, modalitățile de comitere a acestora, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului, de la momentul dispunerii sale scurgându-se un interval de 2 ani, 7 luni și 6 zile, până la pronunțarea în apel - 4 mai 2009, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate, și anume cea de-a doua condiție prevăzută în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc . pen ., neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracțiuni, că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unei părți din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei victime.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că instanța de apel a făcut o corectă analiză sub aspectul examenului de legalitate și temeinicie asupra măsurii arestării apelantului inculpat E.M., prin prisma dispozițiilor Codul de procedură penală și în mod just a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, apreciind că faptele pretins a fi comise în perioada 2004 - 2005 și deduse judecății, în raport cu probele administrate, se circumstanțiază cerinței prevăzută în art. 143 C. proc . pen . și a conferit, în mod legal, încălcării termenului rezonabil al măsurii arestării, accepțiunea schimbării temeiului prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) din același cod, și anume a condiției privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce a atras incidența art. 139 alin. (1) C. proc . pen . și înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc . pen . De asemenea, instanța de apel a procedat la o analiză efectivă, în contextul cauzei, asupra măsurii arestării preventive a apelantului inculpat E.M., prin prisma criteriilor stabilite de jurisprudența instanței de contencios european referitoare la termenul rezonabil prevăzut în art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă nu a făcut o referire expresă la acest temei.

Astfel, în mod expres, instanța de apel a arătat: „conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius c. Lituaniei; cauza Tudorache c. României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și comportamentul autorităților.” Ulterior celor învederate, curtea de apel a raportat criteriile mai sus menționate la contextul concret al cauzei, făcând referire, mai întâi, la caracterul general și abstract al legii speciale din care fac parte infracțiunile pretins a fi comise de inculpat, cărora le-a dat concretețe, în sensul că nu pot conduce la concluzia complexității cauzei, întrucât procesul vizează „un singur inculpat, șapte victime și trei martori, situație ce nu justifica întinderea procesului penal pe o perioadă de aproximativ 3 ani”; față de cel de-al doilea criteriu referitor la atitudinea inculpatului, a evidențiat faptul că „nu se poate aprecia în niciun caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii”, iar față de-al treilea criteriu, privind comportamentul instanțelor de judecată, a considerat că „începând cu data de 2 septembrie 2008, instanța nu a mai depus nicio diligență pentru soluționarea corectă a cauzei și pentru aflarea adevărului,

paralizând orice încercare a inculpatului de a-și exercita dreptul la apărare, nefăcând altceva decât să mențină măsura arestării preventive.” Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se susține critica de netemeinicie invocată de către procuror cu privire la neanalizarea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat și din perspectiva noțiunii de nerezonabilitate prevăzută în art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanța de apel a procedat, în mod efectiv, la analizarea criteriilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza propriului examen efectuat asupra condițiilor de legalitate și temeinicie a dispoziției de înlocuire a măsurii arestării preventive luată față de inculpatul E.M.

cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc . pen ., precum și a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse și i-au conferit efectivitate măsurii, constată că această măsură este justificată, în raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și probele existente la dosarul cauzei, pentru infracțiunile pretins a fi comise în perioada 2004 - 2005, cu circa 4 ani în urmă, prin trecerea unei perioade de timp nerezonabile referitoare la arestul preventiv de circa 2 ani și 8 luni de zile, în condițiile parcurgerii unui prim ciclu procesual în care s-au constatat încălcări neimputabile inculpatului, respectiv cele privind desfășurarea unui proces cu nerespectarea publicității ședinței de judecată, gradul diminuat de complexitate al cauzei, circumstanțele personale ale inculpatului, care este căsătorit, are doi copii minori, statutul de recidivist al inculpatului neputând avea o influență asupra conduitei viitoare a acestuia în derularea procedurii.

Astfel, în mod corect a fost apreciată în verificarea condițiilor prevăzute în art. 383 cu referire la art. 350 C. proc . pen . încălcarea termenului rezonabil al măsurii arestării preventive prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care a condus la schimbarea temeiului legal avut în vedere inițial la luarea măsurii arestării, respectiv cea de-a doua condiție a art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc . pen ., privind pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, ceea ce a atras ca temei aplicabilitatea art. 139 alin. (1) C. proc . pen . în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc . pen ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de procuror.