ÎCCJ, decizie (scj.ro #83987)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83987) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Înlocuirea
măsurii arestării preventive. Schimbarea temeiurilor care au determinat luarea
măsurii arestării preventive
Cuprins pe
materii:
Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive și alte
măsuri procesuale. Măsurile preventive
Indice
alfabetic:
Drept procesual penal
-
înlocuirea măsurii arestării
preventive
-
s
chimbarea temeiurilor care au
determinat luarea măsurii arestării preventive
C.
proc
.
pen
.,
art. 139 alin. (1), art. 148 alin. (1) lit. f)
Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
art. 6 paragraf 1
Termenul
rezonabil al arestării preventive în cursul judecății în apel și în recurs se
examinează prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ținând seama de criteriile
stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constând în
complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și al autorităților.
În cazul în care instanța de judecată constată
că, în raport cu criteriile menționate, termenul rezonabil al arestării
preventive a fost încălcat în cursul judecății în apel sau în recurs, aceasta
poate dispune, conform art. 139 alin. (1) C.
proc
.
pen
., înlocuirea măsurii arestării preventive luată în
temeiul art. 148 alin. (1) lit. f) cu măsura privind obligarea de a nu părăsi
localitatea, conferind încălcării termenului rezonabil al arestării preventive
semnificația schimbării temeiului care a determinat luarea măsurii, prevăzut în
art. 148 alin. (1) lit. f) C.
proc
.
pen
., și anume a condiției referitoare la pericolul concret
pentru ordinea publică.
I.C.C.J., secția penală, decizia
nr. 1730 din 12 mai 2009
Prin decizia nr. 14/A din 4 mai
2009 a
Curții de Apel Galați, Secția
minori și familie, a fost admis apelul declarat de inculpatul E.M. împotriva
sentinței penale nr. 56 din 2 februarie
2009 a
Tribunalului Galați, a fost
desființată sentința penală atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre
rejudecare la aceeași instanță, respectiv Tribunalul Galați.
În baza art. 139 alin. (1) C.
proc
.
pen
. a fost înlocuită măsura arestării preventive
luată față de inculpatul E.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea,
prevăzută în art. 145 C.
proc
.
pen
.
Conform art. 145 alin. (1
1
) C.
proc
.
pen
., pe durata obligării
de a nu părăsi localitatea, inculpatul trebuie să respecte următoarele
obligații: să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea, în a
cărui rază teritorială locuiește, conform programului de supraveghere întocmit
de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; să se prezinte la
instanța de judecată ori de câte ori este chemat; să nu își schimbe locuința
fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura; să nu dețină, să nu
folosească și să nu poarte
nicio
categorie de arme.
În baza art. 145 alin. (1
2
) lit. c) C.
proc
.
pen
., a fost obligat
inculpatul să nu se apropie de victimele infracțiunii, de membrii familiilor
acestora, de martorii din lucrări și să nu comunice cu aceștia în mod direct
sau indirect.
Pentru a decide astfel, instanța de apel, în considerentele
hotărârii pronunțate, a arătat în detaliu situația ciclurilor procesuale ale
cauzei, făcând referiri la conținutul sentinței penale nr. 56 din 2 februarie
2009, pronunțată în rejudecarea cauzei, după casarea dispusă anterior de
instanța supremă, a menționat motivele de apel ale apelantului inculpat
împotriva sentinței indicate, prezentând amplu argumentele privind soluția
dispusă.
Cu privire la starea de arest a inculpatului, instanța de
apel a considerat că se impune înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de
a nu părăsi localitatea pentru următoarele considerente:
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare
de principiu că în cursul desfășurării procesului penal inculpatul trebuie să
se afle în stare de libertate și numai în cazuri deosebite, ca de exemplu
atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav
(cauza
Contrada
c. Italiei,
hotărârea din 14 ianuarie 1997; cauza
Dinler
c.
Turciei, hotărârea din 31 mai 2005), acuzatul să se afle în stare de deținere,
fără ca privarea
de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei
închisorii (cauza
Letellier
c. Franței, hotărârea din
26 iunie 1991).
În speță, inculpatul E.M. a fost arestat preventiv la data
de 29 septembrie 2006, dată de la care această măsură a fost prelungită și
respectiv menținută până în prezent.
Inculpatul a fost condamnat în primul ciclu procesual, prin
sentința penală nr. 337 din 22 iunie
2007 a
Tribunalului Galați, pentru cele
trei infracțiuni deduse judecății.
Prin decizia nr. 2027 din 9 iunie
2008 a
Înaltei Curți de Casație și
Justiție a fost casată decizia nr. 85 din 27 decembrie
2008 a
Curții de Apel Galați și sentința
penală nr. 337 din 22 iunie
2007 a
Tribunalului Galați, dispunându-se
trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, sub aspectul incidenței
unui caz de nulitate absolută (încălcarea dispozițiilor vizând publicitatea
ședinței de judecată), situație ce a afectat întreaga cercetare judecătorească.
În rejudecare, instanța de fond a pronunțat hotărârea
apelată, hotărâre pe care curtea de apel a considerat-o, de asemenea, lovită de
nulitate absolută, ceea ce impune din nou desființarea și trimiterea spre
rejudecare pentru efectuarea cercetării judecătorești.
Revenind la măsura arestării preventive a inculpatului,
instanța de apel a considerat că, la începutul procesului penal, această măsură
a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie și a fost necesară
pentru buna desfășurare a procesului penal. Având în vedere infracțiunile
deduse judecății - prevăzute în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu
aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 alin. (1) lit. b) C.
pen
.;
art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 37 alin. (1)
lit. b) C.
pen
.; art. 329 alin. (1) C.
pen
., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C.
pen
., fapte comise în perioada 2004 - 2005; presupusele
modalități de comitere a acestor fapte (așa cum sunt reținute în actul de
sesizare); pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, a considerat
că în cauză erau incidente față de inculpat dispozițiile art. 148 alin. (1)
lit. f) C.
proc
.
pen
.,
justificându-se menținerea acestei măsuri.
Având în vedere soluția vizând fondul cauzei a considerat că
la acest moment nu se mai impune menținerea inculpatului în stare de arest.
Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a
Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza
Slezevicius
c. Lituaniei; cauza
Tudorache
c. României),
caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcție
de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și comportamentul
autorităților.
În speță, chiar dacă infracțiunile deduse judecății sunt
încadrate într-o lege specială, vizând în mod general și abstract
criminalitatea organizată, instanța de apel a considerat că această cauză nu
poate fi considerată complexă, întrucât cadrul procesual se referă la un singur
inculpat, șapte victime și trei martori, situații ce nu justifică întinderea
procesului penal pe o perioadă de aproximativ 3 ani.
În ceea ce privește atitudinea inculpatului, nu se poate
aprecia în
niciun
caz că aceasta a stat la baza
prelungirii excesive a procedurii.
În ceea ce privește comportamentul instanțelor de judecată,
instanța de apel a considerat că măsurile adoptate de instanța învestită cu
rejudecarea cauzei nu au fost conforme cu exigențele statuate de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Practic, începând cu data de 2 septembrie 2008,
instanța nu a mai depus
nicio
diligență pentru
soluționarea corectă a cauzei și pentru aflarea adevărului, paralizând orice
încercare a inculpatului de a-și exercita dreptul la apărare, nefăcând altceva
decât să mențină măsura arestării preventive.
Persistența motivelor plauzibile de a bănui că o persoană
privată de libertate ar fi comis o infracțiune este o condiție
sine
qua
non
a
regularității menținerii în detenție. O bănuială puternică privind comiterea de
către inculpat a unor infracțiuni grave poate justifica inițial detenția.
Totuși, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind
necesar ca instanțele să aducă alte motive care să justifice continuarea
privării de libertate.
În situația în care motivele de menținere a stării de arest
se mențin o perioadă mai mare de timp și se dovedesc suficiente și pertinente,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se impune și verificarea
diligențelor depuse de instanțele naționale pentru soluționarea cu celeritate a
cauzei (cauzele
Naus
c. Poloniei, hotărârea din 16
septembrie 2008;
Hesse
c. Austriei, hotărârea din 25
ianuarie 2007;
Hass
c. Poloniei, hotărârea din 7
noiembrie 2006;
Kalay
c. Turciei, hotărârea din 22
septembrie 2005).
Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al
măsurii arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat
încălcarea art. 5 din Convenție și în situația în care instanțele naționale nu
au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura
prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauțiune,
interdicția de a părăsi țara sau orașul (cauzele
Khudoyorov
c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005;
Vrencev
c.
Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008;
Lelievre
c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007;
Kankowski
c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005 ).
În cauza de față s-a constatat că, la finalul unei perioade
de detenție preventivă îndelungată - de 2 ani, 7 luni și 6 zile -, nu mai
subzistă condiția reglementată în art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C.
proc
.
pen
., conform căreia
lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică,
sens în care temeiurile avute în vedere la luarea și, respectiv, menținerea
până în prezent a acestei măsuri s-au schimbat, iar în speță nu au intervenit
elemente sau aspecte noi care să conducă la incidența altor temeiuri prevăzute
în art. 148 C.
proc
.
pen
.
ce ar impune menținerea inculpatului în stare de arest.
Împotriva acestei decizii, numai cu privire la dispoziția de
înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi
localitatea, dispusă în baza art. 139 alin. (1) C.
proc
.
pen
., a declarat, în termenul legal, recurs,
procurorul, criticând-o sub aspectul temeiniciei.
În dezvoltarea motivelor de recurs, procurorul a arătat,
între altele, că atât Constituția, cât și Codul de procedură penală
reglementează instituția termenului rezonabil al arestării preventive doar cu
privire la faza de urmărire penală, fără a prevedea aplicabilitatea acestei
instituții în faza de judecată.
În consecință, aplicarea ei în faza judecății se poate
realiza numai în temeiul Convenției și a jurisprudenței Curții, prin aplicarea
și interpretarea art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 5 paragraf 3 din Convenție se referă numai la
persoanele arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum și în faza
judecății în primă instanță și are ca scop garantarea dreptului la libertate al
unei persoane prin evitarea menținerii acesteia pentru o durată de timp
excesivă în detenție.
Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul
rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reținerii sau arestării
preventive și se sfârșește la data pronunțării unei hotărâri de condamnare în
primă instanță, chiar nedefinitivă.
După pronunțarea unei asemenea hotărâri, privarea de
libertate este autorizată de existența condamnării chiar nedefinitivă,
pronunțată de un tribunal competent, care presupune atât o constatare a
vinovăției, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei
infracțiuni, cât și aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de
libertate.
În acest caz, durata arestării preventive a unei persoane pe
parcursul judecării apelului sau recursului se analizează din perspectiva art.
6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces
echitabil.
În acest context, se observă că instanța de apel ar fi
trebuit să analizeze noțiunea de rezonabilitate din ambele perspective,
deoarece, deși la o primă vedere durata arestării preventive a inculpatului
E.M. ar putea fi criticată sub acest aspect, nu poate fi ignorat faptul că ea
acoperă atât faza de urmărire penală, cât și multe faze procesuale ale
judecății (fond, apel, recurs), fiind justificată de particularitățile de
reglementare ale procedurii penale române.
Examinând recursul declarat de către procuror împotriva
deciziei instanței de apel, numai cu privire la dispoziția de înlocuire a
măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi
localitatea, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma
dispozițiilor art. 385
1
alin. (1) lit. e) C.
proc
.
pen
., așa cum au fost modificate prin Legea nr.
356/2006, cu referire la art. 141 și art. 160
b
alin. (4) din același
cod, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. XVIII din 12 iunie
2006 a
Înaltei Curți de Casație și
Justiție, Secțiile Unite, publicată în M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007, precum
și din oficiu, potrivit art. 385
6
alin. (3) C.
proc
.
pen
., în limita învestirii sale referitoare la măsura
preventivă menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată recursul
procurorului ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale prevede, în art. 5 paragraf 3 că „Orice persoană
arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul
articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de
a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure
prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
Termenul rezonabil prevăzut de norma
mai sus menționată se calculează de la data la care persoana acuzată este
reținută sau arestată (
dies
a quo
) și se sfârșește la momentul
pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă (
dies
ad
quem
).
Durata rezonabilă a detenției conform art. 5 paragraf 3 se
apreciază în concret, instanțele naționale având obligația să prezinte
argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și, întrucât
persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după
trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea
măsurii, acestea trebuie să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă,
fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice
sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorități,
prin sublinierea complexității (restituiri, perioadele de stagnare ale
anchetei).
La art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană se stipulează
că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și
într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și
imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării
drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...).”
Termenul rezonabil în cazul acestei
din urmă prevederi are ca moment de început (
dies
a quo
) „formularea unei acuzații în materie penală” a cărei
semnificație a fost stabilită pe calea jurisprudenței Curții Europene a
Drepturilor Omului în cauza
Eckle
c. R.F.G.,
hotărârea din 15 iulie 1982, în § 73, și anume „notificarea oficială provenită
de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârșit o faptă penală,
ceea ce corespunde ideii de consecințe importante cu privire la situația
persoanei suspectate”, iar ca moment final (
dies
ad
quem
) tot
pe cale jurisprudențială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunțarea
unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetare a
procesului penal.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza
Allenet
de
Ribemont
c. Franței,
hotărârea din 10 februarie 1995, în §
47 a
stabilit că durata rezonabilă a
procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele
sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept,
comportamentul părților, comportamentul autorităților și
importanța pentru cel interesat a obiectului procedurii.
De asemenea, în jurisprudența instanței de contencios
european s-a stabilit că perioada detenției în timpul procedurilor în apel sau
în casație nu poate fi examinată prin prisma art. 5 paragraf 3, ci potrivit
art. 6 paragraf 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său.
Dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României,
precum și art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul
la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
În Codul de procedură penală nu există
nicio
dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfășurat
într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde
este reglementată instituția termenului rezonabil al arestării.
Astfel, în ceea ce privește măsura arestării preventive a
învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât și în
cursul judecății, în primă instanță, în apel sau în recurs, Codul de procedură
penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin
dispoziții concrete, previzibile și accesibile luarea, revocarea, înlocuirea,
încetarea măsurii arestării preventive, conținând numeroase garanții
procesuale, printre care și cele referitoare la durata măsurii cu distincțiile
specifice fazelor procesuale.
În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului
referitoare la sancțiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării
preventive, fiind însă îndeplinită cerința prevăzută în art. 143 C.
proc
.
pen
., respectiv existența
probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o
faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reține inexistența vreunui temei
care să justifice menținerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării
măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării
s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 139 alin.
(1) C.
proc
.
pen
. privind
înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În contextul concret al prezentei cauze, Înalta Curte de
Casație și Justiție consideră că instanța de apel, prin decizia pronunțată, în
mod legal, în temeiul art. 139 alin. (1) C.
proc
.
pen
., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive
luată față de inculpatul E.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea,
prevăzută în art. 145 C.
proc
.
pen
.,
făcând o corectă aplicare și a dispozițiilor art. 145 alin. (1
1
)
privind obligațiile impuse în mod efectiv inculpatului, precum și art. 145
alin. (1
2
) lit. c) C.
proc
.
pen
., examinând condițiile prevăzute în art. 148 alin. (1)
lit. f) C.
proc
.
pen
.
Astfel, instanța de apel a făcut un examen riguros asupra
măsurii arestării preventive dispusă în cauză față de apelantul inculpat E.M.
sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia, ținând cont de stadiul
procesual în care se afla, respectiv apelul inculpatului, în al doilea ciclu
procesual, evaluarea întemeindu-se pe dispozițiile Codului de procedură penală,
referitoare la luarea măsurii arestării preventive, și anume a condițiilor art.
148 alin. (1) lit. f), care au fost analizate de la momentul luării inițiale a
măsurii, respectiv 29 septembrie 2006 și până la 4 mai 2009, când s-a pronunțat
în apel, în sensul înlocuirii sale.
În sensul celor arătate, curtea de apel a considerat ca
fiind justificată inițial măsura arestării preventive a inculpatului E.M.
pentru buna desfășurare a procesului penal, în raport cu infracțiunile deduse
judecății, perioada în care a fost evidențiată presupusa activitate
infracțională, respectiv 2004 - 2005, modalitățile de comitere a acestora,
pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, măsură a cărei
finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului, de la momentul
dispunerii sale scurgându-se un interval de 2 ani, 7 luni și 6 zile, până la
pronunțarea în apel - 4 mai 2009, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea
publică, în cazul lăsării sale în libertate, și anume cea de-a doua condiție
prevăzută în art. 148 alin. (1) lit. f) C.
proc
.
pen
., neexistând probe de sustragere de la judecată, nici
că inculpatul ar putea comite alte infracțiuni, că ar încerca să zădărnicească
aflarea adevărului, prin influențarea unei părți din proces sau a unui martor
sau că va exercita presiuni asupra vreunei victime.
În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră
că instanța de apel a făcut o corectă analiză sub aspectul examenului de
legalitate și temeinicie asupra măsurii arestării apelantului inculpat E.M.,
prin prisma dispozițiilor Codul de procedură penală și în mod just a considerat
că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu
părăsi localitatea, apreciind că faptele pretins a fi comise în perioada 2004 -
2005 și deduse judecății, în raport cu probele administrate, se
circumstanțiază
cerinței prevăzută în art. 143 C.
proc
.
pen
. și a conferit, în mod
legal, încălcării termenului rezonabil al măsurii arestării, accepțiunea
schimbării temeiului prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) din același cod, și
anume a condiției privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce a atras
incidența art. 139 alin. (1) C.
proc
.
pen
. și înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura
obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C.
proc
.
pen
.
De asemenea, instanța de apel a procedat la o analiză
efectivă, în contextul cauzei, asupra măsurii arestării preventive a
apelantului inculpat E.M., prin prisma criteriilor stabilite de jurisprudența
instanței de contencios european referitoare la termenul rezonabil prevăzut în
art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă nu a
făcut o referire expresă la acest temei.
Astfel, în mod expres, instanța de apel a arătat: „conform
jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu
titlu de exemplu, cauza
Slezevicius
c. Lituaniei;
cauza
Tudorache
c. României), caracterul rezonabil al
procedurilor în materie penală se apreciază în funcție de complexitatea cauzei,
atitudinea inculpatului și comportamentul autorităților.”
Ulterior celor învederate, curtea de apel a raportat
criteriile mai sus menționate la contextul concret al cauzei, făcând referire,
mai întâi, la caracterul general și abstract al legii speciale din care fac
parte infracțiunile pretins a fi comise de inculpat, cărora le-a dat
concretețe, în sensul că nu pot conduce la concluzia complexității cauzei,
întrucât procesul vizează „un singur inculpat, șapte victime și trei martori,
situație ce nu justifica întinderea procesului penal pe o perioadă de
aproximativ 3 ani”; față de cel de-al doilea criteriu referitor la atitudinea
inculpatului, a evidențiat faptul că „nu se poate aprecia în
niciun
caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a
procedurii”, iar față de-al treilea criteriu, privind comportamentul instanțelor
de judecată, a considerat că „începând cu data de 2 septembrie 2008, instanța
nu a mai depus
nicio
diligență pentru soluționarea
corectă a cauzei și pentru aflarea adevărului, paralizând orice încercare a
inculpatului de a-și exercita dreptul la apărare, nefăcând altceva decât să
mențină măsura arestării preventive.”
Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu
se susține critica de netemeinicie invocată de către procuror cu privire la
neanalizarea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat și din
perspectiva noțiunii de
nerezonabilitate
prevăzută în
art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece
instanța de apel a procedat, în mod efectiv, la analizarea criteriilor
stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza propriului
examen efectuat asupra condițiilor de legalitate și temeinicie a dispoziției de
înlocuire a măsurii arestării preventive luată față de inculpatul E.M. cu
măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C.
proc
.
pen
., precum și a
celorlalte prevederi legale care au fost dispuse și i-au conferit efectivitate
măsurii, constată că această măsură este justificată, în raport cu cele trei
criterii stabilite prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și
probele existente la dosarul cauzei, pentru infracțiunile pretins a fi comise
în perioada
2004 - 2005, cu circa 4 ani
în urmă, prin trecerea unei perioade de timp nerezonabile referitoare la
arestul preventiv de circa 2 ani și 8 luni de zile, în condițiile parcurgerii
unui prim ciclu procesual în care s-au constatat încălcări
neimputabile
inculpatului, respectiv cele privind desfășurarea unui proces cu nerespectarea
publicității ședinței de judecată, gradul diminuat de complexitate al cauzei,
circumstanțele personale ale inculpatului, care este căsătorit, are doi copii
minori, statutul de recidivist al inculpatului neputând avea o influență asupra
conduitei viitoare a acestuia în derularea procedurii.
Astfel, în mod corect a fost apreciată în verificarea
condițiilor prevăzute în art. 383 cu referire la art. 350 C.
proc
.
pen
. încălcarea termenului
rezonabil al măsurii arestării preventive prin prisma art. 6 paragraf 1 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care a condus la schimbarea temeiului
legal avut în vedere inițial la luarea măsurii arestării, respectiv cea de-a
doua condiție a art. 148 alin. (1) lit. f) C.
proc
.
pen
., privind pericolul pentru ordinea publică, în cazul
lăsării în libertate a inculpatului, ceea ce a atras ca temei aplicabilitatea
art. 139 alin. (1) C.
proc
.
pen
.
în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu
părăsi localitatea.
Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și
Justiție, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. b) C.
proc
.
pen
., a respins, ca nefondat, recursul declarat de
procuror.