ÎCCJ, decizie (scj.ro #82785)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82785) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cerere

reconvențională formulată pe cale incidentală. Calificarea

căii de atac în raport cu obiectul cererii principale

Cuprins pe materii:

Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic:

retragere asociat

-

excludere asociat

-

cerere reconvențională

-

excepția inadmisibilității

C.

proc. civ., art. 299

Legea

31/1990, art. 222 alin. (1) lit. d), art. 226 alin. (1) lit. c)

Cererea

formulată pe cale incidentală într-o procedură judiciară

deja începută este supusă regulilor procedurale aplicabile cererii

principale, inclusiv în ceea ce privește calea de atac.

Astfel,

în cazul în care pentru cererea principală prin care a fost

declanșată procedura judiciară legea prevede calea de atac a

recursului, iar pentru cererea reconvețională calea de atac a

apelului, hotărârea pronunțată de instanța de fond cu

privire la cele două cereri este supusă căii de atac a

recursului.

Secția  a II-a

civilă, Decizia nr. 187 din 24 ianuarie 2013

Notă

: În decizie au

fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod de procedură

civilă, care a fost abrogat de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie

2013

Prin

sentința nr. 2837, pronunțată la data de 7 decembrie 2010 de

Tribunalul Dolj, Secția comercială,

în dosarul nr.

xx60/63/2009, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul H.G.

împotriva pârâtei SC I. SRL, s-a autorizat retragerea reclamantului din SC I.

SRL, a fost obligată pârâta SC I. SRL să achite reclamantului suma de

1.144.195 lei, reprezentând contravaloarea părților sale sociale

și s-a dispus repartizarea părților sociale deținute de

reclamant, către asociații SC I. SRL, proporțional cu cota lor de

participare la capitalul social

De asemenea,

s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul SC I.

SRL și au fost obligate părțile la plata sumei de 1.500 lei,

reprezentând suplimentarea de onorariu către experta N.Ș.

Pentru a

hotărî astfel, Tribunalul Dolj a reținut că societatea SC I. SRL

este constituită pe o durată nelimitată, iar reclamantul H.G. a

formulat o cerere de retragere. Pârâta a solicitat prin cererea

reconvențională excluderea reclamantului din motive imputabile

acestuia în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea 31/1990, arătând

că a prejudiciat societatea.

Instanța

de fond a constatat că, în speță, nu s-a demonstrat

existența prejudiciului pretins (și care nu a fost reclamat), în

schimb, din actele depuse la dosar a rezultat că între asociații SC

I. SRL există neînțelegeri serioase începând din anul 2008, când

aceștia au redactat și propus chiar un proiect de divizare a

societății. .

Tribunalul a

apreciat că probele analizate în cauză reliefează existența

unor neînțelegeri între reclamantul H.G. și ceilalți

asociați, făcând imposibilă desfășurarea unei

activități comune în cadrul societății.

În aceste

condiții și ținând seama și de faptul că nu i se poate

pretinde asociatului reclamant H.G. să facă parte

sine die

din

societatea constituită pe durată nelimitată – fapt care i-ar

afecta libertatea individuală, garantată de Constituție, în

temeiul art. 226 (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, instanța de fond a

concluzionat că cererea de retragere formulată de acesta este întemeiată,

urmând ca societatea să-i achite suma de 1.144.195 lei pentru

părțile sociale deținute, sumă stabilită conform

raportului de expertiză efectuat în cauză.

În temeiul

art. 226 alin. (2) din aceeași lege, părțile sociale ce au

aparținut reclamantului au fost repartizate celorlalți asociați

proporțional cu cota de participare la capitalul social.

În ceea ce

privește cererea reconvențională întemeiată pe

dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea 31/1990, instanța

de fond, reținând că reclamantul nu are calitatea de administrator al

actualei societăți cu răspundere limitată, fiind irelevant

că a avut anterior o funcție de conducere în societatea pe

acțiuni "I." desființată anterior datei investirii

instanței, a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de textele de lege.

Indiferent

ce nereguli în conducerea SC I. SRL ar fi existat ele nu pot conduce la

sancționarea prin excludere a reclamantului din SC I. SRL, astfel încât a

apreciat că cererea de excludere este neîntemeiată.

Recursul

declarat de pârâta SC I. SRL împotriva deciziei a fost respins ca nefondat prin

decizia nr. 164 din 2 februarie 2012 a Curții de Apel Craiova, Secția

a II-a civilă, care a reținut în considerentele deciziei

următoarele:

În

conformitate cu dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr.

31/1990, poate fi exclus din societatea în nume colectiv, din societatea în

comandită simplă sau societatea cu răspundere limitată,

asociatul administrator care comite frauda în dauna societății […],

ceea ce înseamnă că, doar în condițiile în care asociatul

administrator desfășoară activități, care se

încadrează în categoria celor care prejudiciază societatea și

care, prin gravitatea lor, amenință existența

societății, acesta poate fi exclus.

S-a

constatat că, în speță, cerințele prevăzute de textul

de lege invocat, art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, nu sunt

întrunite, iar concluzia instanței de fond este corectă, întrucât

recurenta-pârâtă SC I. SRL nu a dovedit săvârșirea de către

intimatul-reclamant H.G., în concret, a unor activități frauduloase

și nici a prejudiciului produs societății, care să

ducă la aplicarea sancțiunii excluderii acestuia din societate.

În ceea

ce privește conținutul hotărârii instanței de fond, Curtea

a constatat că aceasta îndeplinește cerințele prevăzute de

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aceasta este motivată în fapt și în drept, iar în cuprinsul său prima

instanță a redat raționamentele și considerentele, ce au

condus la soluția pronunțată, și a indicat probele

reținute (înscrisuri, depoziții de martori), motivarea hotărârii

nefiind o problemă de cantitate, ci una de conținut, de calitate. În

măsura în care recurenta-pârâtă SC I. SRL aprecia că se impunea

judecarea separată a celor două cereri  - de excludere și de

retragere  -  putea solicita instanței de fond, în temeiul art. 120 alin.

(2) C. proc. civ., disjungerea acestora.

Curtea

a constatat că sunt nefondate și criticile ce vizează

soluția pronunțată de prima instanță, în privința

cererii de retragere din societate, formulată de intimatul-reclamant H.G.,

concluzia instanței de fond fiind corectă, în conformitate cu

dispozițiile art. 226 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990.

În

aceste condiții, Curtea a reținut că acordul exprimat de intimatul-reclamant

H.G., de a-și cesiona părțile sociale deținute în SC I. SRL

către terțe persoane, nu împiedică exercitarea dreptului

său de a se retrage din societate, o astfel de cerere neputând fi

calificată ca fiind inadmisibilă, în condițiile în care dreptul

asociatului, de a se retrage din societate, este reglementat de lege.

De

asemenea, Curtea a constatat că este nefondată și critica

referitoare la faptul că cererea de retragere este formulată cu

rea-credință, fiind un abuz de drept, întrucât dispozițiile art.

723 C. proc. civ. au fost respectate.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 723 C. proc. civ., d

repturile

procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit

scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, iar conform art.

129 alin. (1)

C. proc. civ.,

părțile au

îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească

desfășurarea și finalizarea procesului, precum și

obligația să îndeplinească actele de procedură în

condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de

judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform

dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze

pretențiile și apărările.

Buna-credință în exercitarea drepturilor subiective a

fost ridicată la nivel de principiu constituțional, fiind în prezent

un principiu juridic unanim admis, singura limită în exercitarea

drepturilor o constituie abuzul de drept.

Abuzul de drept, din punct de vedere structural, este constituit

din două elemente: elementul subiectiv - reaua credință -

și un drept obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea sa

legală.

Întreaga doctrină și practică judiciară au

statuat că simpla exercitare a dreptului constituțional al liberului

acces la justiție nu constituie prin ea însăși o faptă

ilicită.

În acest sens, s-a decis că formularea de cereri și

exercitarea de căi de atac, în mod repetat sau în mod abuziv, în afara

sistemului determinat de legea procesuală civilă, constituie un abuz

de drept.

În speță, s-a avut în vedere că formularea de

către intimatul-reclamant

H.G. a unei singure

cereri de retragere din societate nu face proba exercitării cu

rea-credință a dreptului procesual în alte scopuri decât cele în

considerarea cărora au fost edictate și nu dovedește

încălcarea art. 723 C. proc. civ.

În

conformitate cu dispozițiile art. 223 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,

ca urmare a excluderii, instanța judecătorească a

dispus, prin aceeași hotărâre, și cu privire la structura

participării la capitalul social a celorlalți asociați,

proporțional

cu cota lor de participare la capitalul social al societății, a

respectat dispozițiile legale invocate.

De

asemenea, Curtea a constatat că este nefondată și critica

recurentei-pârâte SC I. SRL referitoare la drepturile cuvenite

intimatului-reclamant H.G. în urma retragerii sale din societate.

Astfel,

cererea intimatului-reclamant H.G., de acordare a drepturilor cuvenite pentru

părțile sale sociale, nu este inadmisibilă, întrucât este

reglementată de lege, în condițiile art. 226 alin. (3) din Legea nr.

31/1990, potrivit cu care,

drepturile asociatului retras,

cuvenite pentru părțile sociale deținute la SC I. SRL, se stabilesc prin acordul asociaților ori de un expert desemnat de

aceștia sau, în caz de neînțelegere, de tribunal

.

Prin urmare, instanța a statuat în mod corect asupra

drepturilor cuvenite intimatului-reclamant

H.G.,

printr-o expertiză judicios întocmită, întrucât dreptul la

acțiunea pentru valorificarea acestora a luat naștere din momentul

retragerii intimatului-reclamant.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte

SC

I. SRL, ce vizează obligația la plata suplimentului onorariului de

expert, Curtea a constatat că dispoziția instanței de fond este

clară, în sensul că „părțile sunt obligate la plata sumei

de 1.500 lei”, deci obligația este solidară și este

justificată, întrucât experta N.Ș. a întocmit și a depus

lucrarea.

Instanța

a mai reținut că desemnarea experților se realizează de

instanță potrivit art. 201 și urm. C. proc. civ., având în

vedere calitatea de expert tehnic judiciar, dobândită în condițiile

O.G. nr. 2/2000, din lista experților judiciari aflată la Ministerul Justiției, iar aspectele invocate de recurenta-pârâtă SC I. SRL, privind

lipsa avizului CECAR, este lipsită de relevanță.

Împotriva

acestei decizii, precum și a încheierii de ședință din data

de 9 iunie 2011 SC I. SRL a declarat recurs, solicitând anularea acesteia din

urmă și, ca efect direct, anularea deciziei și trimiterea cauzei

spre rejudecare, calificând calea de atac ca fiind apel.

Recurenta

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

-

Încheierea de ședință atacată cu recurs este lipsită

de temei legal, instanța nefundamentându-și soluția pe un text

de lege.

Recurenta

aduce în discuție principiul legalității căilor de atac,

faptul că nu judecătorul este cel care stabilește calea de atac,

ci legea, ceea ce înseamnă că „eliminarea” unei căi de atac

trebuie făcută cu respectarea principiului anterior amintit.

Se

apreciază că, în speță, calificarea făcută de

instanță cu privire la calea de atac nu are suport legal și îi

aduce prejudicii pentru că într-o astfel de situație, câtă vreme

se recunoaște cererii reconvenționale calitatea de acțiune de

sine stătătoare, singura diferență fiind cea de timp –

anume că prin cererea introductivă s-a învestit mai întâi

instanța – aceasta neputând duce la înfrângerea textului de lege care

stabilește calea de atac a apelului, în cazul cererii

reconvenționale.

-

Greșit s-a reținut caracterul incidental al cererii

reconvenționale. Se susține că, deși formal poate fi considerată

o cerere incidentă, totuși cererea reconvențională este o

acțiune de sine stătătoare, context în care nu se află

într-un raport de dependență, de accesoriu, față de cererea

principală, fiind o acțiune separată ce are, inclusiv, o cale de

atac distinctă.

În

concluzie, recurenta a considerat că, în condițiile în care prin

încheierea criticată instanța a calificat calea de atac

promovată ca fiind recurs – deși în cazul excluderii avea

deschisă calea de atac a recursului – i-a fost afectat dreptul la

apărare și a fost în imposibilitate de a propune probe,

vătămarea produsă fiind evidentă și neputând fi

înlăturată decât prin anularea încheierii și a deciziei, cu

consecința trimiterii cauzei spre rejudecare ca apel.

Recursul

este inadmisibil pentru următoarele considerente:

Obiectul

cererii de recurs în prezenta cauză este dat de încheierea de

ședință pronunțată la data de 09 iunie 2011 prin care

instanța anterioară a procedat la calificarea căii de atac cu

care a fost învestită, precum și de decizia nr. 164 din 2 februarie 2012 a Curții de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, prin care instanța a

soluționat recursul declarat împotriva sentinței nr. 2837 din 7

decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj.

Față

de împrejurarea că Înalta Curte a fost învestită cu soluționarea

unui recurs promovat împotriva unei decizii pronunțate tot în

soluționarea unui recurs, instanța a invocat inadmisibilitatea

căii de atac, raportat la prevederile art. 299 C. proc. civ.

Curtea

de apel a fost învestită de SC I. SA cu apelul declarat împotriva

sentinței instanței de fond, iar prin încheierea atacată a

procedat la calificarea căii de atac, considerând că, raportat la

obiectul acțiunii principale – retragere asociat – și la faptul că

cererea reconvențională, formulată pe cale incidentală,

având ca obiect – excludere asociat -, calea de atac pe care partea o avea la

îndemână era cea a recursului, aceasta fiind de fapt, calea de atac

reglementată de Legea nr. 31/1990 împotriva hotărârilor prin care a

fost soluționată cererea de retragere din societate ce a constituit

obiectul acțiunii principale.

Se

constată că, instanța de fond a fost sesizată cu o

acțiune principală având ca obiect retragerea din societate a

intimatului H.G., precum și cu o cerere reconvențională

formulată pe cale incidentală de către societatea

recurentă, având ca obiect excluderea aceluiași intimat din

societate.

Având

în vedere că, în prezenta cauză, pentru cererea principală prin

care a fost declanșată procedura judiciară legea prevede calea

de atac a recursului, iar pentru cererea reconvețională calea de atac

a apelului, precum și faptul că cererea incidentală este

supusă regulilor procedurale aplicabile cererii principale, sentința

instanței de fond este supusă căii de atac a recursului.

Această

soluție derivă din caracterele cererii formulate pe cale

incidentală într-o procedură judiciară deja începută.

Chiar

dacă cererea reconvențională formulată în aceste

condiții  poate avea o existență de sine stătătoare –

ca și cerere principală într-un proces separat –, în condițiile

în care este formulată într-un proces declanșat i se aplică

aceleași reguli procedurale ca și cererii principale, inclusiv în

ceea ce privește calea de atac.

Faptul

că pârâta-reclamantă a optat să promoveze cererea de excludere

pe cale incidentală, iar nu pe cale separată, înseamnă că a

acceptat ca cererea sa să fie supusă regulilor de procedură

aplicabile cererii principale.

În

consecință, calea de atac pe care pârâta-reclamantă o putea

promova împotriva sentinței nr. 2837 din 7 decembrie 2010 a fost corect calificată de Curtea de apel ca fiind recursul, motiv pentru care, în raport

de dispozițiile art. 299 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul

declarat atât împotriva încheierii, cât și împotriva deciziei ca

inadmisibil, nefiind posibil – în sistemul nostru de drept - de a se exercita

recurs la recurs.