ÎCCJ, decizie (scj.ro #82785)

Cerere reconvențională formulată pe cale incidentală. Calificarea căii de atac în raport cu obiectul cererii principale Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac Index alfabetic: retragere asociat - excludere asociat - cerere reconvențională - excepția inadmisibilității C. proc. civ., art. 299 Legea 31/1990, art. 222 alin. (1) lit. d), art. 226 alin. (1) lit. c) Cererea formulată pe cale incidentală într-o procedură judiciară deja începută este supusă regulilor procedurale aplicabile cererii principale, inclusiv în ceea ce privește calea de atac. Astfel, în cazul în care pentru cererea principală prin care a fost declanșată procedura judiciară legea prevede calea de atac a recursului, iar pentru cererea reconvețională calea de atac a apelului, hotărârea pronunțată de instanța de fond cu privire la cele două cereri este supusă căii de atac a recursului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 187 din 24 ianuarie 2013 Notă : În decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod de procedură civilă, care a fost abrogat de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013 Prin sentința nr. 2837, pronunțată la data de 7 decembrie 2010 de Tribunalul Dolj, Secția comercială, în dosarul nr. xx60/63/2009, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul H.G. împotriva pârâtei SC I. SRL, s-a autorizat retragerea reclamantului din SC I. SRL, a fost obligată pârâta SC I. SRL să achite reclamantului suma de 1.144.195 lei, reprezentând contravaloarea părților sale sociale și s-a dispus repartizarea părților sociale deținute de reclamant, către asociații SC I. SRL, proporțional cu cota lor de participare la capitalul social De asemenea, s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul SC I. SRL și au fost obligate părțile la plata sumei de 1.500 lei, reprezentând suplimentarea de onorariu către experta N.Ș.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dolj a reținut că societatea SC I. SRL este constituită pe o durată nelimitată, iar reclamantul H.G. a formulat o cerere de retragere. Pârâta a solicitat prin cererea reconvențională excluderea reclamantului din motive imputabile acestuia în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea 31/1990, arătând că a prejudiciat societatea. Instanța de fond a constatat că, în speță, nu s-a demonstrat existența prejudiciului pretins (și care nu a fost reclamat), în schimb, din actele depuse la dosar a rezultat că între asociații SC I. SRL există neînțelegeri serioase începând din anul 2008, când aceștia au redactat și propus chiar un proiect de divizare a societății. . Tribunalul a apreciat că probele analizate în cauză reliefează existența unor neînțelegeri între reclamantul H.G.

și ceilalți asociați, făcând imposibilă desfășurarea unei activități comune în cadrul societății. În aceste condiții și ținând seama și de faptul că nu i se poate pretinde asociatului reclamant H.G. să facă parte sine die din societatea constituită pe durată nelimitată – fapt care i-ar afecta libertatea individuală, garantată de Constituție, în temeiul art. 226 (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, instanța de fond a concluzionat că cererea de retragere formulată de acesta este întemeiată, urmând ca societatea să-i achite suma de 1.144.195 lei pentru părțile sociale deținute, sumă stabilită conform raportului de expertiză efectuat în cauză. În temeiul art. 226 alin. (2) din aceeași lege, părțile sociale ce au aparținut reclamantului au fost repartizate celorlalți asociați proporțional cu cota de participare la capitalul social.

În ceea ce privește cererea reconvențională întemeiată pe dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea 31/1990, instanța de fond, reținând că reclamantul nu are calitatea de administrator al actualei societăți cu răspundere limitată, fiind irelevant că a avut anterior o funcție de conducere în societatea pe acțiuni "I." desființată anterior datei investirii instanței, a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textele de lege. Indiferent ce nereguli în conducerea SC I. SRL ar fi existat ele nu pot conduce la sancționarea prin excludere a reclamantului din SC I. SRL, astfel încât a apreciat că cererea de excludere este neîntemeiată.

Recursul declarat de pârâta SC I. SRL împotriva deciziei a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 164 din 2 februarie 2012 a Curții de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, care a reținut în considerentele deciziei următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, poate fi exclus din societatea în nume colectiv, din societatea în comandită simplă sau societatea cu răspundere limitată, asociatul administrator care comite frauda în dauna societății […], ceea ce înseamnă că, doar în condițiile în care asociatul administrator desfășoară activități, care se încadrează în categoria celor care prejudiciază societatea și care, prin gravitatea lor, amenință existența societății, acesta poate fi exclus.

S-a constatat că, în speță, cerințele prevăzute de textul de lege invocat, art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, nu sunt întrunite, iar concluzia instanței de fond este corectă, întrucât recurenta-pârâtă SC I. SRL nu a dovedit săvârșirea de către intimatul-reclamant H.G., în concret, a unor activități frauduloase și nici a prejudiciului produs societății, care să ducă la aplicarea sancțiunii excluderii acestuia din societate. În ceea ce privește conținutul hotărârii instanței de fond, Curtea a constatat că aceasta îndeplinește cerințele prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aceasta este motivată în fapt și în drept, iar în cuprinsul său prima instanță a redat raționamentele și considerentele, ce au condus la soluția pronunțată, și a indicat probele reținute (înscrisuri, depoziții de martori), motivarea hotărârii nefiind o problemă de cantitate, ci una de conținut, de calitate.

În măsura în care recurenta-pârâtă SC I. SRL aprecia că se impunea judecarea separată a celor două cereri - de excludere și de retragere - putea solicita instanței de fond, în temeiul art. 120 alin. (2) C. proc. civ., disjungerea acestora. Curtea a constatat că sunt nefondate și criticile ce vizează soluția pronunțată de prima instanță, în privința cererii de retragere din societate, formulată de intimatul-reclamant H.G., concluzia instanței de fond fiind corectă, în conformitate cu dispozițiile art. 226 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990. În aceste condiții, Curtea a reținut că acordul exprimat de intimatul-reclamant H.G., de a-și cesiona părțile sociale deținute în SC I. SRL către terțe persoane, nu împiedică exercitarea dreptului său de a se retrage din societate, o astfel de cerere neputând fi calificată ca fiind inadmisibilă, în condițiile în care dreptul asociatului, de a se retrage din societate, este reglementat de lege.

De asemenea, Curtea a constatat că este nefondată și critica referitoare la faptul că cererea de retragere este formulată cu rea-credință, fiind un abuz de drept, întrucât dispozițiile art. 723 C. proc. civ. au fost respectate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 723 C. proc. civ., d repturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, iar conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, precum și obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările.

Buna-credință în exercitarea drepturilor subiective a fost ridicată la nivel de principiu constituțional, fiind în prezent un principiu juridic unanim admis, singura limită în exercitarea drepturilor o constituie abuzul de drept. Abuzul de drept, din punct de vedere structural, este constituit din două elemente: elementul subiectiv - reaua credință - și un drept obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea sa legală. Întreaga doctrină și practică judiciară au statuat că simpla exercitare a dreptului constituțional al liberului acces la justiție nu constituie prin ea însăși o faptă ilicită. În acest sens, s-a decis că formularea de cereri și exercitarea de căi de atac, în mod repetat sau în mod abuziv, în afara sistemului determinat de legea procesuală civilă, constituie un abuz de drept.

În speță, s-a avut în vedere că formularea de către intimatul-reclamant H.G. a unei singure cereri de retragere din societate nu face proba exercitării cu rea-credință a dreptului procesual în alte scopuri decât cele în considerarea cărora au fost edictate și nu dovedește încălcarea art. 723 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 223 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, ca urmare a excluderii, instanța judecătorească a dispus, prin aceeași hotărâre, și cu privire la structura participării la capitalul social a celorlalți asociați, proporțional cu cota lor de participare la capitalul social al societății, a respectat dispozițiile legale invocate. De asemenea, Curtea a constatat că este nefondată și critica recurentei-pârâte SC I. SRL referitoare la drepturile cuvenite intimatului-reclamant H.G.

în urma retragerii sale din societate. Astfel, cererea intimatului-reclamant H.G., de acordare a drepturilor cuvenite pentru părțile sale sociale, nu este inadmisibilă, întrucât este reglementată de lege, în condițiile art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care, drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părțile sociale deținute la SC I. SRL, se stabilesc prin acordul asociaților ori de un expert desemnat de aceștia sau, în caz de neînțelegere, de tribunal . Prin urmare, instanța a statuat în mod corect asupra drepturilor cuvenite intimatului-reclamant H.G., printr-o expertiză judicios întocmită, întrucât dreptul la acțiunea pentru valorificarea acestora a luat naștere din momentul retragerii intimatului-reclamant.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte SC I. SRL, ce vizează obligația la plata suplimentului onorariului de expert, Curtea a constatat că dispoziția instanței de fond este clară, în sensul că „părțile sunt obligate la plata sumei de 1.500 lei”, deci obligația este solidară și este justificată, întrucât experta N.Ș. a întocmit și a depus lucrarea. Instanța a mai reținut că desemnarea experților se realizează de instanță potrivit art. 201 și urm. C. proc. civ., având în vedere calitatea de expert tehnic judiciar, dobândită în condițiile O.G. nr. 2/2000, din lista experților judiciari aflată la Ministerul Justiției, iar aspectele invocate de recurenta-pârâtă SC I. SRL, privind lipsa avizului CECAR, este lipsită de relevanță.

Împotriva acestei decizii, precum și a încheierii de ședință din data de 9 iunie 2011 SC I. SRL a declarat recurs, solicitând anularea acesteia din urmă și, ca efect direct, anularea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, calificând calea de atac ca fiind apel. Recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele: - Încheierea de ședință atacată cu recurs este lipsită de temei legal, instanța nefundamentându-și soluția pe un text de lege. Recurenta aduce în discuție principiul legalității căilor de atac, faptul că nu judecătorul este cel care stabilește calea de atac, ci legea, ceea ce înseamnă că „eliminarea” unei căi de atac trebuie făcută cu respectarea principiului anterior amintit.

Se apreciază că, în speță, calificarea făcută de instanță cu privire la calea de atac nu are suport legal și îi aduce prejudicii pentru că într-o astfel de situație, câtă vreme se recunoaște cererii reconvenționale calitatea de acțiune de sine stătătoare, singura diferență fiind cea de timp – anume că prin cererea introductivă s-a învestit mai întâi instanța – aceasta neputând duce la înfrângerea textului de lege care stabilește calea de atac a apelului, în cazul cererii reconvenționale. - Greșit s-a reținut caracterul incidental al cererii reconvenționale. Se susține că, deși formal poate fi considerată o cerere incidentă, totuși cererea reconvențională este o acțiune de sine stătătoare, context în care nu se află într-un raport de dependență, de accesoriu, față de cererea principală, fiind o acțiune separată ce are, inclusiv, o cale de atac distinctă.

În concluzie, recurenta a considerat că, în condițiile în care prin încheierea criticată instanța a calificat calea de atac promovată ca fiind recurs – deși în cazul excluderii avea deschisă calea de atac a recursului – i-a fost afectat dreptul la apărare și a fost în imposibilitate de a propune probe, vătămarea produsă fiind evidentă și neputând fi înlăturată decât prin anularea încheierii și a deciziei, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare ca apel. Recursul este inadmisibil pentru următoarele considerente: Obiectul cererii de recurs în prezenta cauză este dat de încheierea de ședință pronunțată la data de 09 iunie 2011 prin care instanța anterioară a procedat la calificarea căii de atac cu care a fost învestită, precum și de decizia nr. 164 din 2 februarie 2012 a Curții de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, prin care instanța a soluționat recursul declarat împotriva sentinței nr. 2837 din 7 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj.

Față de împrejurarea că Înalta Curte a fost învestită cu soluționarea unui recurs promovat împotriva unei decizii pronunțate tot în soluționarea unui recurs, instanța a invocat inadmisibilitatea căii de atac, raportat la prevederile art. 299 C. proc. civ. Curtea de apel a fost învestită de SC I. SA cu apelul declarat împotriva sentinței instanței de fond, iar prin încheierea atacată a procedat la calificarea căii de atac, considerând că, raportat la obiectul acțiunii principale – retragere asociat – și la faptul că cererea reconvențională, formulată pe cale incidentală, având ca obiect – excludere asociat -, calea de atac pe care partea o avea la îndemână era cea a recursului, aceasta fiind de fapt, calea de atac reglementată de Legea nr. 31/1990 împotriva hotărârilor prin care a fost soluționată cererea de retragere din societate ce a constituit obiectul acțiunii principale.

Se constată că, instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune principală având ca obiect retragerea din societate a intimatului H.G., precum și cu o cerere reconvențională formulată pe cale incidentală de către societatea recurentă, având ca obiect excluderea aceluiași intimat din societate. Având în vedere că, în prezenta cauză, pentru cererea principală prin care a fost declanșată procedura judiciară legea prevede calea de atac a recursului, iar pentru cererea reconvețională calea de atac a apelului, precum și faptul că cererea incidentală este supusă regulilor procedurale aplicabile cererii principale, sentința instanței de fond este supusă căii de atac a recursului. Această soluție derivă din caracterele cererii formulate pe cale incidentală într-o procedură judiciară deja începută.

Chiar dacă cererea reconvențională formulată în aceste condiții poate avea o existență de sine stătătoare – ca și cerere principală într-un proces separat –, în condițiile în care este formulată într-un proces declanșat i se aplică aceleași reguli procedurale ca și cererii principale, inclusiv în ceea ce privește calea de atac. Faptul că pârâta-reclamantă a optat să promoveze cererea de excludere pe cale incidentală, iar nu pe cale separată, înseamnă că a acceptat ca cererea sa să fie supusă regulilor de procedură aplicabile cererii principale. În consecință, calea de atac pe care pârâta-reclamantă o putea promova împotriva sentinței nr. 2837 din 7 decembrie 2010 a fost corect calificată de Curtea de apel ca fiind recursul, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 299 C. proc.

civ., Înalta Curte a respins recursul declarat atât împotriva încheierii, cât și împotriva deciziei ca inadmisibil, nefiind posibil – în sistemul nostru de drept - de a se exercita recurs la recurs.