ÎCCJ, decizie (scj.ro #114061)

Acțiune în pretenții. Contract de cesiune a drepturilor litigioase încheiată între societatea

cu răspundere limitată și asociatul unic al acesteia. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: acțiune în pretenții

- contract de cesiune de drepturi litigioase

- excepția lipsei calității procesuale pasive

Codul de procedură civilă din 1865, art. 84, art. 129

Codul civil din 1864, art. 1391 și urm.

Legea nr. 31/1990, art. 235, art. 237

1

Cesionarul din contractul de cesiune de drepturi litigioase nu poate să preia de la cedent decât creanțele deduse judecății, și, prin urmare, în ipoteza în care cealaltă parte litigantă ridică pretenții proprii față de cedentul de drepturi litigioase, de exemplu, prin formularea unei cereri reconvenționale, cesionarul introdus în cauză ca urmare a intervenirii unui contract de vânzare de drepturi litigioase nu poate să fie tras la răspundere pentru datoriile contractate de cedent, soluția fiind, sub aspect procedural, de respingere a pretențiilor invocate față de cesionarul de drepturi litigioase, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu există identitate între partea care s-a obligat în raportul juridic dedus judecății și partea față de care a fost continuată judecata ca urmare a unei convenții de vânzare de drepturi litigioase.

În ipoteza în care cesiunea drepturilor litigioase intervine între o societate cu răspundere limitată, în calitate de cedent, și asociatul unic și administratorul societății, în calitate de cesionar, la un moment ulterior deciziei de dizolvare și lichidare a societății cu răspundere limitată, adoptată de asociatul unic, cesionarul – în calitate de fost asociat unic și administrator – răspunde pentru datoriile societății, dar nu în baza cesiunii de creanță, care îi transferă exclusiv drepturile litigioase ale societății cu răspundere limitată, devenite astfel drepturi proprii, ci în baza deciziei de dizolvare și lichidare a societății cu răspundere limitată, prin care s-a obligat să stingă pasivul societății cu activele preluate de la aceasta, conform art. 235 din Legea nr. 31/1990, soluția corectă fiind aceea de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3311 din 29 octombrie 2014

Prin sentința nr. 848 din 16 iulie 2013, Tribunalul Dolj, Secția a II-a civilă, a admis acțiunea reclamantei-pârâte SC E.I. SRL, continuată de V.T., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC R. SA și pârâta SC R.B. SA, fiind obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 118.718,99 lei, din care 64.757,44 lei, cu titlu de debit și 53.961,55 lei cu titlu de penalități de întârziere. Totodată, pârâta-reclamantă a fost obligată să elibereze suma de 27.207,68 lei din contul de garanție de bună execuție deschis la pârâta SC R.B. SA. Prima instanță de fond a admis în parte cererea reconvențională a pârâtei-reclamante SC R. SA, fiind obligată pârâta-reclamantă V.T. la plata sumei de 29.079,26 lei, contravaloare penalități de întârziere calculate conform actului adițional nr. 8 la contractul nr. 227/31995 din 8 decembrie 2007. Tribunalul a compensat în parte cheltuielile de judecată, conform art. 276 C. proc. civ., fiind obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 13.500 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în speță, reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei la plată debit și penalități, decurgând din raporturile contractuale stabilite anterior litigiului, precum și eliberarea garanției de bună execuție, iar pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 83.872 lei, compusă din contravaloare facturi și penalități, în baza acelorași relații convenționale. Totodată, pârâta-reclamantă a învederat instanței că este de acord cu eliberarea garanției de bună execuție doar în parte, pentru suma de 8.227,36 lei.

Prima instanță a reținut că raporturile comerciale dintre părți decurg dintr-un grup de contracte, încheiate în vederea realizării unui obiectiv final: vânzarea, instalarea și repararea echipamentelor TV, telefon și internet, ca servicii furnizate de R. SA.

Au fost înlăturate susținerile pârâtei-reclamante care a argumentat refuzul plății facturilor, instanța de fond reținând că această parte putea să refuze plata sau să opună compensarea doar în ipoteza în care reclamanta-pârâtă era beneficiar al serviciilor furnizate de pârâta-reclamantă, iar debitele restante ar fi provenit exclusiv din contractele încheiate în acest scop.

Tribunalul a reținut că este întemeiat și capătul de cerere din acțiunea principală, având ca obiect eliberare cauțiune, întrucât pârâta-reclamantă nu a depus dovezi din care să reiasă că pârâta-reclamantă ar fi sesizat neajunsuri cu privire la calitatea serviciilor prestate de către reclamanta-pârâtă.

Relativ la cererea reconvențională, tribunalul a apreciat că primul capăt de cerere, având ca obiect contravaloare facturi este nefondat, întrucât nu au fost depuse în speță, conform art. 1169 C. civ., documente de plată din care să rezulte încasarea de către reclamantă și achitarea de către pârâtă a facturilor pentru comisioanele cuvenite. Față de conținutul raportului de expertiză administrat în cauză, tribunalul a constatat ca întemeiat doar capătul de cerere privind plata sumei de 29.079,26 lei reprezentând penalități de întârziere.

Prin sentința nr. 1028 din 24 septembrie 2013, Tribunalul Dolj, Secția a II-a civilă a admis cererea de completare a sentinței nr. 848 din 16 iulie 2013, cerere formulată de pârâta-reclamantă, dispunând completarea dispozitivului sentinței nr. 848/2013, în sensul că s-a dispus compensarea sumelor datorate reciproc de părțile în litigiu, fiind obligată pârâta-reclamantă la plata diferenței de 89.639,73 lei, instanța apreciind că sunt îndeplinite dispozițiile art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a fost admisă cererea acelorași părți de îndreptare a erorilor materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 848/2013, privind datele de identificare ale reclamantei-pârâte V.T., privind calea de atac și termenul în care poate fi exercitată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta-pârâtă V.T. și pârâta-reclamantă SC R. SA, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 98 din 25 februarie 2014, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă a admis apelul reclamantei-pârâte V.T. atât împotriva sentinței nr. 848/2013, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvențională pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei-reclamante V.T., cât și împotriva sentinței nr. 1028/2013, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea pârâtei-reclamante de completare a dispozitivului sentinței nr. 848/2013, menținând dispozițiile privind îndreptarea erorilor materiale.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că între reclamanta SC E.I. SRL, în calitate de furnizor, și pârâta SC R. SA, în calitate de beneficiar, au fost încheiate mai multe contracte, acțiunea de față fiind declanșată de către reclamanta SC E.I. SRL, la data de 10 mai 2011. La data de 23 mai 2011, reclamanta SC E.I. SRL și-a cesionat toate drepturile litigioase împotriva pârâtei către administratorul și asociatul unic V.T., societatea reclamantă fiind radiată din registrul comerțului la data de 9 iunie 2011.

Pârâta SC R. SA, a reținut curtea de apel, a formulat cerere reconvențională la data de 14 iunie 2011, așadar după încetarea personalității juridice și radierea SC E.I. SRL. Ca atare, la data de 24 februarie 2012, pârâta SC R. SA și-a precizat cererea reconvențională în sensul că înțelege să se judece cu cesionara V.T.

Instanța de apel a apreciat că apelul reclamantei-pârâte V.T. este fondat, întrucât la data la care a fost formulată cererea reconvențională, societatea SC E.I. SRL era radiată din registrul comerțului, iar administratorul și asociatul unic V.T. preluase, prin cesiune, doar drepturile litigioase ale societății radiate, nu și obligațiile acesteia. De altfel, obligațiile societății nici nu făceau obiectul litigiului la data încheierii contractului de cesiune, astfel încât instanța de apel a reținut incidența în speță a excepției lipsei calității procesuale pasive a reclamantei V.T. în cererea reconvențională a pârâtei SC R. SA, neexistând identitate între această parte și subiectul raportului juridic dedus judecății prin cererea reconvențională.

Cât privește pretențiile reclamantei din cererea principală, instanța de apel a reținut că acestea au fost recunoscute integral de către pârâta SC R. SA, aceasta contestând doar penalitățile de întârziere, apreciind că avea posibilitate să uzeze, conform contractelor, de dreptul de suspendare a plăților către reclamantă. Curtea de apel a respins această apărare, reținând că pârâta nu a pretins și nu a dovedit  că reclamanta ar fi avut simultan și calitatea de abonat al SC R. SA și că ar fi primit, sub orice formă, servicii și produse de la aceasta, prin contracte de servicii.

Reținând că reclamanta nu datorează pârâtei nicio creanță, întrucât cererea reconvențională a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, curtea de apel a schimbat în parte și sentința nr. 1028/2013, respingând cererea pârâtei SC R. SA, de completare a sentinței nr. 848/2013, în sensul compensării obligaților reciproce ale părților în litigiu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R. SA, criticând hotărârea instanței de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul greșitei aplicări a legii în cauză.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel nu a analizat cu temeinicie obiectul contractului de cesiune de drepturi încheiat între cesionara V.T., în calitate de asociat unic al SC E.I. SRL, pe de o parte, și SC E.I. SRL, în calitate de cedent, pe de altă parte. Astfel, a arătat recurenta, intimata V.T., preluând drepturile din litigiul existent între societatea SC E.I. SRL și SC R. SA, și-a asumat soluția ce urma să fie  pronunțată cu privire la toate pretențiile derivate din raporturile contractuale existente între cedentă și recurentă. Sub acest aspect, a învederat recurenta-intimată V.T. a fost individualizat litigiul la care se referă drepturile cesionate ca fiind „acțiunea din dosarul nr. xx921/63/2011 al Tribunalului Dolj, cu prim termen de judecată la 17 iunie 2011 …”, acțiune, în cadrul căreia, recurenta a formulat, conform art. 119 C. proc. civ., cerere reconvențională la data de 14 iunie 2011, dată la care nu știa de existența contractului de cesiune. De altfel, instanța de judecată a valorificat contractul de cesiune abia la data de 23 septembrie 2013, constatând cesiunea drepturilor litigioase și dobândirea calității de reclamant și pârât în cauză, de către cedenta V.T., recurenta precizându-și cererea reconvențională în sensul că înțelege să se judece cu pârâta V.T.

Recurenta  a apreciat că transmiterea calității procesuale active, în mod convențional, prin cumpărarea drepturilor litigioase, implică și transmiterea calității procesuale pasive a cesionarei V.T. față de pretențiile recurentei din cererea reconvențională, situația litigioasă fiind cunoscută intimatei, în calitate de reprezentantă a SC E.I. SRL, anterior declanșării litigiului, cu ocazia concilierii directe dintre SC E.I. SRL și SC R. SA, ocazie cu care recurenta din prezenta cauză a propus compensarea creanțelor reciproce.

Recurenta-pârâtă a arătat că, prin decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2011, asociatul unic al SC E.I. SRL, în speță, intimata V.T., a hotărât, conform art. 235 raportat la art. 227 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea și lichidarea societății cu preluarea activului acestei societăți de către asociatul unic, care s-a obligat să asigure stingerea pasivului sau regularizarea lui în raport cu creditorii societății.

Ca atare, a învederat recurenta, preluând activul și pasivul societății SC E.I. SRL, intimata V.T. are calitate procesuală pasivă în cererea reconvențională a recurentei, încheierea contractului de cesiune de drepturi litigioase nefiind de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă a acestei pârâte.

Recurenta-pârâtă a arătat că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât aceasta trebuia să observe că demersurile făcute de reclamantă în dosarul de față aparțin uneia și aceleași persoane, respectiv V.T., care a deținut și funcția de administrator și asociat unic al reclamantei SC E.I. SRL, contractul de cesiune fiind încheiat în dauna societății recurente, astfel încât devine incident art. 237

1

din Legea nr. 31/1990, privind răspunderea nelimitată a asociatului care abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale și de personalitatea distinctă a societății, în frauda creditorilor.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, văzând și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit Codului civil de la 1865, art. 1391 și urm., este permisă doar vânzarea drepturilor litigioase, sistemul de drept civil vechi nereglementând cesiunea de datorie. Ca atare, cesionarul din contractul de cesiune de drepturi litigioase nu poate să preia de la cedent decât creanțele deduse judecății, așadar, drepturile litigioase. Pe cale de consecință, în ipoteza în care cealaltă parte litigantă ridică pretenții proprii față de cedentul de drepturi litigioase, de exemplu, prin formularea unei cereri reconvenționale, cesionarul introdus în cauză ca urmare a intervenirii unui contract de vânzare de drepturi litigioase nu poate să fie tras la răspundere pentru datoriile contractate de antecesorul său, respectiv, cedentul. Per a contrario, s-ar înfrânge principiul reglementat de Codul civil vechi privind interzicerea cesiunii de datorie. O atare interpretare rămâne valabilă și în ipoteza în care pretențiile reciproce ale părților inițiale din litigiu izvorăsc dintr-unul și același act juridic. Sub aspect procedural, soluția este de respingere a pretențiilor invocate față de cesionarul de drepturi litigioase prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu există identitate între partea care s-a obligat în raportul juridic dedus judecății și partea față de care a fost continuată judecata ca urmare a unei convenții de vânzare de drepturi litigioase.

Interpretarea juridică se schimbă în ipoteza în care cesiunea drepturilor litigioase intervine între o societate cu răspundere limitată, în calitate de cedent, și asociatul unic și administratorul societății, în calitate de cesionar, la un moment ulterior deciziei de dizolvare și lichidare a societății cu răspundere limitată, adoptată de asociatul unic, cesionarul – în calitate de fost asociat unic și administrator – răspunzând pentru datoriile societății, dar nu în baza cesiunii de creanță, care îi transferă exclusiv drepturile litigioase ale societății cu răspundere limitată, devenite astfel drepturi proprii, ci în baza deciziei de dizolvare și lichidare a societății cu răspundere limitată, prin care s-a obligat să stingă pasivul societății cu activele preluate de la acesta, conform art. 235 din Legea nr. 31/1990 republicată, fiind vorba, așadar, despre o răspundere pentru obligațiile societare, în baza unor dispoziții legale speciale.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reține ca întemeiate motivele de recurs privind greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a cesionarei – fost administrator și asociat unic al societății reclamante-pârâte. În soluționarea cererii reconvenționale, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat calitatea procesuală pasivă a intimatei V.T., în mod trunchiat și artificial raportându-se exclusiv la clauzele contractului de cesiune de drepturi litigioase, omițând faptul că reclamanta-pârâtă este chiar fostul reprezentant legal și asociat unic al societății chemată în judecată în cadrul cererii reconvenționale. De altfel, recurenta-pârâtă și-a precizat cererile adresate instanței învederând calitatea cesionarei de fost asociat unic și reprezentant legal al societății debitoare. Dincolo de ambiguitatea acestor solicitări, față de precizarea constantă a calității cesionarei de fost asociat unic și față de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanțele de judecată erau obligate să pună în vedere recurentei-pârâte precizarea cererilor formulate, relevarea clară a motivelor pe care se fundamentează, conform art. 84 raportat la art. 129 C. proc. civ., în scopul aflării adevărului în cauză.

Ca atare, Înalta Curte reține că soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive de către instanța de apel prin raportare doar la o parte din probele depuse în cauză, respectiv, contractul de cesiune, cu ignorarea celorlalte probe administrate, decizia de dizolvare și datele de identificare a societății de la registrul comerțului, este superficială și nelegală, fiind pronunțată cu ignorarea dispozițiilor legale speciale aplicabile în speță, respectiv, art. 235 și, eventual, art. 237

1

din Legea nr. 31/1990, republicată.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul și a casat decizia atacată, dispunând trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel pentru rejudecarea apelurilor. Totodată, Înalta Curte a menținut soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la dezlegarea dată de prima instanță de fond cererii introductive formulată de SC E.I. SRL și continuată de cesionara V.T.