ÎCCJ, decizie (scj.ro #192266)

Cesiune de creanță cu titlu gratuit. Act afectat de o condiție suspensivă. Interpretarea clauzelor contractului după voința concordantă a părților. Neîndeplinirea condiției formei autentice

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Contractul

Index alfabetic: act cu titlu gratuit

act cu titlu oneros

voința internă a părților

formă autentică

nulitate

C.civ., art. 1011, art. 1172, art. 1266 – 1267, art. 1400, art. 1567

Caracteristic actelor cu titlu oneros este, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1172 C.civ., ca în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, să se urmărească obținerea altui folos patrimonial.

Împrejurarea că în contractul de cesiune de creanță, stabilit de părți ca având caracter gratuit, s-a menționat că transferul dreptului de creanță are loc la îndeplinirea unor condiții nu are drept consecință, transformarea actului cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros, câtă vreme nu s-a menționat ca, în schimbul cedării creanței, cedentul să obțină un avantaj patrimonial, o contraprestație. Menționarea în conținutul actului a unor condiții de a căror îndeplinire cumulativă  depindea transferul dreptului de creanță se constituie într-o modalitate a actului juridic (afectat astfel de o condiție suspensivă, în sensul art. 1.400 C.civ.) de care urma să depindă eficacitatea, adică nașterea  sau  perfectarea  dreptului  subiectiv,  iar nu în premisele transformării actului dintr-unul cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros.

Prin urmare, câtă vreme în conținutul convenției se menționează expres că „cedentul cesionează cu titlu gratuit creanța”, iar cesionarul „primește cu titlu gratuit creanța” pe care cedentul o deține împotriva debitorului cedat, într-o corectă interpretare a cauzelor contractului, s-a reținut că voința concordantă a părților, inserată ca atare în clauzele convenite, a fost aceea a perfectării unui act cu titlu gratuit.

Față de aceste clauze exprese, solicitarea de a le da o altă interpretare, pentru că ea nu ar corespunde voinței concordante, se circumscrie, în realitate, unei alte instituții juridice, aceea a simulației, când actul public denaturează realitatea raporturilor juridice dintre părți, consemnată însă ca atare într-un act juridic secret. Or, prin voința concordantă a părților, în sensul avut în vedere de dispozițiile art. 1.266 C.civ., se înțelege voința lor comună, iar nu cea proprie, unilaterală a uneia dintre părți și nici cea internă (ascunsă ori nemanifestă) a acestora.

În realitate, tinzând să demonstreze că actul cu titlu gratuit convenit de părți ar avea caracter oneros, pârâtul a urmărit să scoată de sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 1.567 alin. (2), coroborat cu art. 1.011 C.civ., contractul de cesiune, care nu a îndeplinit forma autentică, stabilită

ad validitatem, pentru astfel de ipoteze, în care cesiunea cu titlu gratuit trebuie să respecte regulile contractului de donație (ceea ce presupune forma autentică ad validitatem, ca element constitutiv al actului).

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 511 din 16 martie 2022

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la 25.05.2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., în principal, să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță cu titlu gratuit nr. 81/19.09.2017  încheiat cu pârâtul, pentru lipsa formei autentice, iar, în subsidiar, anularea respectivului contract pentru lipsa consimțământului/mandatului reclamantei B. la încheierea acestuia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194, art. 223 alin. 3, art. 451 C.proc.civ., art. 314, art. 327, art. 339, art. 341, art. 346 alin. 1, art. 1011, art. 1242 alin. 2, art. 1567 alin. 2, art. 2013 alin. 2 C.civ.

Pârâtul C. a depus întâmpinare și cerere reconvențională la data de 19.07.2018, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș și a solicitat, în principal, constatarea caracterului oneros al cesiunii creanțelor deținute de reclamant împotriva societății D. SRL și, pe cale de consecință, să se respingă acțiunea reclamanților, ca nefondată.

În subsidiar, în situația admiterii acțiunii reclamanților, a solicitat să se constate că actul contestat produce efectul unei promisiuni de completare a contractului de schimb autentificat prin încheierea nr. 3600 din 13.09.2017 a BNP X., în sensul includerii unei clauze privind cedarea către pârât și a creanțelor deținute de reclamant împotriva societății D. SRL în contul bunurilor transferate prin contractul de schimb în patrimoniul reclamanților.

Sentința pronunțată de tribunal

Prin sentința nr. 241 din 1.04.2020, Tribunalul Mureș, Secția civilă a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul C. și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță cu titlu gratuit nr. 81/2017 încheiat între părți. A respins cererea reconvențională formulată de pârât. L-a obligat pe pârât la plata sumei de 25.205,5 lei cu titlu de judecată către reclamanți.

Decizia pronunțată de curtea de apel

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția I civilă, prin decizia nr. 541/A din 15.10.2020, prin care s-a  respins apelul declarat de pârât împotriva sentinței, precum și a încheierilor din datele de 9.10.2018, 13.11.2018, 14.03.2019 și 11.04.2019 pronunțate de Tribunalul Mureș, Secția civilă. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamanților suma de 3.070 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei și a încheierii de dezbateri din 6.10.2020 a declarat recurs pârâtul C., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare, în primă instanță, Tribunalului Comercial Mureș, în baza art. 497 teza a doua C.proc.civ. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei curții de apel și a încheierii din 6 octombrie 2020 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel în vederea rejudecării apelului, cu cheltuieli de judecată.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 3, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ.

Primul motiv de casare a fost subsumat art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., pârâtul criticând faptul că decizia a fost pronunțată de o instanță necompetentă material - necompetență de ordine publică.

A apreciat că instanța competentă material să soluționeze cauza era Tribunalul Comercial Mureș - în primă instanță, respectiv Curtea de Apel Mureș, Secția a II-a civilă - în apel. A arătat că a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș în fața primei instanțe, prin întâmpinarea la cererea reconvențională și că, prin apel, a criticat sentința și cu privire la necompetența materială (de ordine publică) a primei instanțe, critică pe care o dezvoltă și prin prezentul recurs.

A învederat că elementul comun, care leagă categoriile de litigii enumerate exemplificativ de art. 226 alin. 1 din Legea nr. 7/2011 și prezentul litigiu este acela al litigiilor survenite din exploatarea unei/unor întreprinderi cu scop lucrativ. Ca atare, dacă litigiile au ca obiect și natură divergențe survenite între subiecți implicați în realizarea unei operațiuni juridice/activități privitoare la o întreprindere cu scop lucrativ, a apreciat că acestea se circumscriu listei exemplificative de textul

de lege și, prin urmare, soluționarea acestor divergențe trebuia deferită tribunalului specializat.

Recurentul a precizat că, astfel cum s-a reținut în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, nu calitatea părții este determinantă în stabilirea competenței (cum eronat au considerat instanțele de fond) ci natura și obiectul litigiului.

A arătat că la baza demersului litigios stă raportul de creditare dintre asociat și societate și transferul acestui raport în baza actului de cesiune atacat, chestiuni pentru a căror deslușire a apreciat că trebuia învestită instanța specializată. De asemenea, a susținut că raportul de creditare asociat - societate este un fapt de comerț în legătură cu activitatea societății, care prin obiectul și natura sa generează efecte patrimoniale și pentru societatea creditată.

Ca atare, contrar instanței de apel, a apreciat că și analiza transferului prin cesiune a acestei creditări stă tot sub imperiul faptelor de comerț, nefiind decisive calitatea participanților la acest transfer (persoane fizice), ci obiectul și natura drepturilor cedate, adică drepturi patrimoniale deținute față de o societate, în legătură cu activitatea acesteia.

În stabilirea competenței, în mod greșit, instanțele de fond au pus accentul pe noțiunea de ,,cesiune”, deși determinant este obiectul acestei cesiuni, respectiv raporturile de creditare a societății, care stau sub imperiul faptelor de comerț.

În susținerea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 6 C.proc.civ., recurentul a pretins neanalizarea unor critici de apel și nemotivarea respingerii acestora.

S-a arătat că  instanța de apel a apreciat caracterul gratuit al actului doar din perspectiva clauzei contractuale potrivit căreia, în schimbul creditărilor, cesionarul nu ar datora un preț plătibil în bani, fără a analiza însă condiționările din actul atacat și natura acestora pentru a putea califica actul în cauză în conformitate cu voința reală a părților. Astfel, potrivit recurentului, s-a reținut lapidar în motivarea din apel că ,,sunt stipulate anumite condiționări care însă nu pot fi interpretate ca transformând cesiunea în una oneroasă”.

Raportat la motivele cu care a învestit instanța de apel, a considerat că nu s-a realizat o analiză efectivă a criticii din apel, conform căreia condiționările din actul atacat sunt incompatibile cu caracterul de pretinsă liberalitate a actului de cesiune și, cu atât mai puțin, nu s-a explicat de ce condiționările din act nu ar impune obligații corelative părților.

A arătat că la pct. 41-51 din apel a explicitat faptul că respectivele condiționări nu se limitează la termenul suspensiv  din 1 martie 2018, ci acestea implică obligații și condiții ce profită ambelor părți.

De asemenea, a criticat faptul că din considerentele deciziei recurate nu reiese argumentația care a stat la baza înlăturării criticii din apel privind caracterul unitar al tranzacției părților, conturate prin contractul de schimb și actul de cesiune. A susținut că a dezvoltat legătura evidentă între cele două contracte în cauză prin: condițiile comune ale acestora, distanța de doar câteva zile între încheierea lor, împrejurarea că eficacitatea cesiunii depinde de eficacitatea contractului de schimb, recuperarea garanției de 480.000 lei de către intimat. Astfel, a considerat că instanța de apel nu a argumentat, prin raportare la motivele apelului, de ce a considerat că actele juridice respective trebuie privite fracționat și independent unul de altul, iar nu parte a unui singur acord de voință.

Un alt argument invocat a vizat omisiunea instanței de apel de a analiza motivul subsidiar de critică invocat la pag. 28-29, pct. 113-115,  deși soluționarea acestei critici nu decurgea din soluționarea celorlalte motive de apel. A arătat că desființarea actului de cesiune pentru lipsa formei autentice nu poate afecta în niciun fel promisiunea de cedare la valoare nominală a părții sociale care ar fi revenit intimatului după soluționarea dosarului nr. x/112/2016.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurentul s-a raportat la prevederile art. 425 alin. 1 lit. b în coroborare cu cele ale art. 477 și art. 479 C.proc.civ., susținând că din decizia recurată nu rezultă că instanța și-a îndeplinit obligația de a analiza motivele de apel deduse controlului, respectiv de a motiva argumentat eventuala înlăturare a acestora.

În raport cu art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., au fost încălcate dispozițiile procedurale sus-

amintite, aducându-se o vătămare drepturilor sale (respingerea apelului fără a fi efectiv analizate aceste critici), iar, în raport cu art. 488 alin. 1 pct. 6 din cod, a arătat că din motivarea deciziei lipsesc considerentele privitoare la analiza efectivă a criticilor de apel arătate.

Următoarele critici subsumate acestor motive de casare privesc caracterul contradictoriu al deciziei recurate și nemotivarea reținerii că actul de cesiune ar fi fost încheiat în scop de garanție reciprocă

.

În ceea ce privește caracterul contradictoriu, recurentul a susținut că instanța de apel a reținut aspecte contradictorii, de natură a afecta legalitatea deciziei atacate, în privința analizei actului de cesiune dedus judecății.

În acest context, a arătat cum contrarietatea reiese din faptul că instanța a statuat, prin aceeași hotărâre, că prin actul dedus judecății s-a intenționat, în același timp, gratificarea recurentului și, respectiv, încheierea în scop de garanție pentru ambele părți, deși doar una dintre cele două susțineri poate fi consacrată în mod obiectiv.

În aprecierea recurentului, această motivare contradictorie este în măsură să atragă casarea deciziei, întrucât dacă actul ar fi fost încheiat în scop de garanție pentru părți (asigurându-i astfel fiecăreia un avantaj), atunci acest act nu mai reprezintă o gratuitate, iar dispozițiile legale în privința formei cesiunii de creanță cu titlu gratuit nu mai sunt aplicabile. Ca atare, contrarietatea motivării se răsfrânge asupra legalității dezlegării acțiunii principale și primului capăt al cererii reconvenționale, în condițiile în care singurul motiv de nulitate dedus judecății de reclamant a fost cel al lipsei formei autentice a actului de cesiune.

Referitor la lipsa motivării hotărârii, recurentul a susținut că este necesară casarea deciziei întrucât instanța de apel nu a precizat care sunt considerentele de fapt și de drept care au stat la baza acestei dezlegări, nici cu privire la probele avute în vedere.

De asemenea, a considerat recurentul că instanța de apel nu a răspuns în concret criticilor de apel invocate cu privire la conversiune,  susținând că nu se poate realiza o legătură între criticile formulat și motivarea deciziei din care ar fi trebuit să rezulte argumentele și raționamentul pentru care au fost înlăturate  criticile, situație  echivalentă nemotivării și încadrabilă la art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.

Astfel, în opinia recurentului, nu este indicat în concret care dintre cerințele de validitate a actului rezultat din conversiune nu se regăsește în cazul de față.

Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. a fost susținută de către recurent și prin faptul că motivul pe care se bazează decizia atacată are în vedere un aspect străin cauzei.

S-a făcut trimitere, în acest sens, la formularea reținută de instanță, și anume: ,,prezentul contract reprezintă voința părților și înlătură orice altă înțelegere verbală dintre acestea, anterioară sau ulterioară”, solicitându-se să se constate că actul de cesiune dedus judecății nu conține formularea avută în vedere de instanță și, ca atare, acest aspect este străin cauzei deduse judecății, întrucât nu a fost invocat de nicio parte și nu se regăsește în actul în discuție.

Circumscris, de asemenea, motivului de casare prev.  de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., s-a arătat că în ce privește incidența conversiunii actului, instanța de apel nu a precizat care dintre cerințele de validitate prevăzute de art. 1179 C.civ. (capacitate, consimțământ, obiect, formă, cauză) nu se regăsesc în structura actului nul, din această perspectivă soluția dată acestei critici de apel apărând și ca nemotivată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit dispozițiile art. 1266 -1267 C.civ. raportate la cele ale art. 1567 și art. 1270 C.civ.

A susținut că întreaga motivare din apel are la bază ideea că actul de cesiune dedus judecății are caracterul unei liberalități, în sensul că doar o parte ar fi obținut un folos material de pe urma încheierii acestuia, concret, instanța de apel apreciind că nu este necesară aplicarea regulilor de

interpretare a contractului în raport de conținutul actului de cesiune.

Pornind de la ideea că niciuna dintre părți nu și-a reprezentat actul ca fiind o liberalitate, a considerat că instanța de apel avea obligația să aplice normele de interpretare de la art. 1266-1267 C.civ. pentru a stabili, dincolo de sensul literal al actului, care a fost voința concordantă a părților.

Astfel, se impunea, în opinia recurentului, a fi avute în vedere atât criteriile indicate de legiuitor la art. 1266 alin. 2 (scopul contractului, negocierile purtate de părți, practicile acestora și comportamentul lor ulterior încheierii contractului - momentul ales pentru introducerea acțiunii), cât și interpretarea sistematică a clauzelor contractuale, conform art. 1267 C.civ.

A arătat că aceste criterii și reguli de interpretare se regăsesc în apelul său, însă instanța de control a omis să le aplice tocmai în considerarea împrejurării că s-a raportat la contractul de cesiune ca la o gratificație, conform sensului literal al acestuia.

A subliniat că atât timp cât actul încheiat nu a reprezentat o gratuitate, ambele părți urmărind propriul interes material, rezultă că instanța, în mod greșit, a aplicat art. 1567 alin. 2 C.civ. (cesiunea de creanță cu titlu gratuit), precum și art. 1011 C.civ. (forma contractului de donație), art. 1179 alin. 2 și art. 1242 alin.1 C.civ. (respectarea formei drept condiție de validitate și sancțiunea nerespectării acesteia).

În concluzie, a apreciat că primirea acestui motiv de recurs conduce la casarea deciziei atacate, urmând ca în rejudecare instanța de apel să facă aplicarea regulilor de interpretare a contractului de la art. 1266-1267 C.civ., prin prisma criticilor din apel.

Distinct de aceste aspecte, a criticat decizia cu privire la reținerea potrivit căreia ,,pentru interpretarea unui act juridic se pune mai întâi problema valabilității acestuia, pentru că interpretarea privește efectele contractului, iar ca acesta să producă efecte trebuie mai întâi să fie valabil încheiat”.

A arătat recurentul că această apreciere este contrară art. 1266 și următ. C.civ., privitoare la interpretarea contractelor, precum și art. 1260 (conversiunea), dar și art. 1169 (definirea contractului), respectiv dispozițiilor art. 1169 C.civ. (libertatea de a contract).

Prin raportare la aceste norme și contrar instanței de apel,  interpretarea contractului nu se rezumă la efectele acestuia, ci și la natura, caracterul și obiectul acestuia. Or, aceste elemente, conform art. 1266 C.civ., se subsumează voinței concordante a părților și nu sensului literal al termenilor utilizați.

Astfel, din prevederile legale menționate rezultă că interpretarea contractului include preliminar justa calificare a acestuia și abia ulterior stabilirea efectelor sale (sau dimpotrivă, stabilirea lipsei efectelor).

S-a arătat că din definiția conversiunii reiese că legiuitorul a recunoscut posibilitatea ca un contract nevalabil să producă totuși efecte juridice prin aplicarea regulilor conversiunii.

În ce privește soluția dată capătului de cerere referitor la conversiune,  recurentul a susținut că s-au încălcat dispozițiile art. 1.260 C.civ. vizând condițiile conversiunii actului juridic nul.

Contrar celor reținute de instanța de apel, a apreciat că din art. 1.260 C.civ. rezultă că elementul de conținut al noului act trebuie să fie diferit, nu același cu cel al actului nul, astfel încât această condiție este îndeplinită.

De asemenea, justa aplicare în speță a art. 1260 C.civ. nu impunea necesitatea ca actul nul să precizeze instituirea unui schimb, așa cum eronat a reținut instanța de apel. Recurentul a menționat că a solicitat conversiunea actului nul în promisiune de completare a contractului de schimb deja încheiat între părți, nu în contract de schimb, urmând a se observa că actul nul conține elementele de validitate a actului rezultat din conversiune.

O altă critică în ceea ce privește greșita aplicare a acestei dispoziții legale a vizat reținerea instanței de apel potrivit căreia ,,cesiunea de creanță amintește de contractul de schimb, dar nu se referă la elementele acestuia, ci doar la perfectarea contractului de schimb, până la o anume dată”. Or, raportat la formularea petitului subsidiar al cererii reconvenționale, a susținut că se observă că nu s-a pus nicicând problema perfectării contractului de schimb, care era deja încheiat la data  actului

subsecvent de cesiune.

Totodată, existența condiționării realizării cesiunii de efectivitatea contractului de schimb nu înseamnă altceva decât că respectiva cesiune este supusă unei condiții suspensive (alături de condiția eliberării garanției de 480.000 lei și a îndeplinirii obligațiilor de abținere ale părților). Acest lucru, potrivit recurentului, nu afectează elementele constitutive ale actului rezultat din conversiune, ci, dimpotrivă, fiind un act aflat în strânsă legătură cu contractul de schimb și fiind încheiat la 6 zile distanță de acesta, părțile au înțeles să îi recunoască efectele doar pentru situația în care și contractul de schimb - deja încheiat - va produce efecte. Această condiționare este justificată din caracterul unitar al înțelegerii intervenite între părți, astfel cum s-a susținut în cadrul procesului, condiția, ca modalitate a actului juridic, nepunând în discuție validitatea sa (adică elementele sale), ci doar efectele sale.

Mai mult, atât timp cât părțile au arătat că rezilierea de drept a actului este consecința neîndeplinirii condițiilor, rezultă că acestea au avut în vedere un caracter oneros, nu gratuit al acestuia, instituția rezilierii nefiind specifică liberalităților, ci actelor oneroase.

Or, actul de schimb a impus forma autentică nu prin prisma prestațiilor reclamantului-intimat, ci prin prisma prestației recurentului, anume transferul dreptului de proprietate cu privire la bunuri imobile (terenuri). Ca atare, pentru completarea prestațiilor reclamantului-intimat forma autentică nu apare a fi obligatorie.

De asemenea, a arătat recurentul că manifestarea de voință exprimată la semnarea contractului de cesiune valorează promisiune de completare/adiționare a contractului de schimb, în sensul indicat în petitul subsidiar al cererii reconvenționale.

A precizat că a solicitat operarea conversiunii în considerarea voinței concordante a părților și în virtutea salvgardării actului, considerând că nu trebuie făcută confuzie între înscris (admițând că acesta este nul ca donație) și voința care a animat părțile la încheierea acestui act. Nevalorând donație ori altă liberalitate, actul în cauză nu poate fi unul unilateral, esențială fiind raportarea comună a părților la condițiile din contractul de schimb și obligațiile reciproce de abținere.

Recurentul a formulat și motive de casare, în parte, a încheierii din 6.10.2020, criticând hotărârea instanței de a respinge proba testimonială pe motiv că este inadmisibilă raportat la obiectul cauzei și a indicat încălcarea dispozițiilor art. 233 alin. 1 pct. j) C.proc.civ., care impun motivarea în fapt și în drept a măsurii, precum și a dispozițiilorart. 309 alin. 4 pct. 2 și alin. 5 din cod, întrucât în cauză există un început de dovadă scrisă reprezentat de schița actului de cesiune de creanță transmis electronic de intimat către recurent la 19.09.2017.

A apreciat că justificarea prezentată de instanță cu privire la respingerea probei ca inadmisibilă nu îndeplinește exigențele art. 233 alin. 1 pct. j) C.proc.civ. cu privire la motivarea în fapt și în drept a măsurii luate.

În subsidiar, dacă s-ar aprecia că încheierea este suficient motivată, a susținut că aceasta încalcă dispozițiile art. 309 alin. 4 pct. 2 raportate la cele ale art. 310 C.proc.civ., proba fiind admisibilă prin prisma existenței unui început de dovadă scrisă reprezentat de schița actului de cesiune de creanță transmisă electronic de intimat către recurent la 19.09.2017.

Apărările formulate în cauză

Intimații – reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, ca legală și temeinică.

Cu privire la necompetența instanței care a pronunțat hotărârea, au solicitat a se observa că litigiul privește un raport juridic civil între două persoane fizice, contrar celor afirmate de recurent, nepunându-se problema calității de asociat, câtă vreme actul pe care instanța trebuie să-l analizeze este o cesiune de creanță între persoane fizice.

Referitor la motivul de recurs vizând neanalizarea unor critici din apel, intimații au susținut că instanța a analizat pe larg susținerile, atât prin raportare la clauzele contractuale, cât și la condiționalitățile din contract.

Intimații au susținut, de asemenea, că este nefondată și critica referitoare la pretinse aspecte contradictorii sau nemotivarea reținerii că actul de cesiune a fost încheiat în scop de garanție reciprocă, considerând că hotărârile fondului au fost date cu respectarea dispozițiilor legale.

Cu privire la existența unui așa-zis motiv străin cauzei care ar sta la baza deciziei atacate, au învederat că nicio prevedere din contractul de schimb și/sau din cesiunea de creanță cu titlu gratuit nu susține interpretarea propusă de recurent, ci din contră.

Nici criticile subsumate de recurent pct. 8 al art. 488 C.proc.civ. nu au fost considerate întemeiate de intimați, care au susținut că instanța a aplicat corect regulile de interpretare prevăzute de art. 1266 C.civ., constatând că există identitate între voința internă și cea manifestată a părților.

În ceea ce privește motivele de recurs privind incidența conversiunii, intimații au arătat vă instanța de apel a argumentat clar că nu sunt îndeplinite toate condițiile și a indicat care din aceste nu se regăsesc, respectiv obiectul promisiunii bunul (terenurile) nu sunt indicate ca o contraprestație în actul juridic a cărui conversiune o cere.

Cu privire la respingerea probei testimoniale prin încheierea din 6.10.2020, pe lângă faptul că nu se poate proba cu martori peste un înscris autentic, au solicitat a se observa că nu există început de dovadă scrisă care să justifice aplicabilitatea art. 309 alin. 4 pct. 2 C.proc.civ.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a apreciat ca fiind neîntemeiate apărările intimaților și a solicitat respingerea acestora.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile formulate de pârâtul-reclamant, prin intermediul recursului exercitat, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce se vor arăta:

Este lipsită de temei critica referitoare la încălcarea competenței materiale și astfel, incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., sub motiv că litigiul ar fi unul asemănător celui care ar decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ (vizând „raportul de creditare dintre asociat și societate și transferul acestui raport în baza actului de cesiune atacat”), ceea ce  ar fi atras competența unei instanțe specializate, iar nu a celei civile de drept comun.

Astfel, așa cum corect au stabilit instanțele fondului, obiectul învestirii conform cererii de chemare în judecată, l-a reprezentat solicitarea de constatare a nulității unui contract de cesiune creanță intervenit între două persoane fizice, contract încheiat potrivit art. 1.566 și urm. C.civ., având ca atare natură civilă.

Pe această cerere principală s-a grefat cererea reconvențională a pârâtului reclamant C. referitoare la constatarea caracterului oneros al cesiunii de creanță și, în subsidiar, constatarea faptului că actul contestat ar produce efectele unei promisiuni de completare a unui contract de schimb încheiat anterior între aceleași părți (și în privința căreia normele de competență operează prin prorogarea prevăzută de art. 123 C.proc.civ.).

Susținând că raportul juridic dedus judecății ar fi în realitate „un fapt de comerț în legătură cu activitatea societății” și că această împrejurare era de natură să atragă o anume competență, specializată, nesocotită de instanțe, recurentul-pârât denaturează pe de o parte, obiectul judecății, astfel cum a fost arătat anterior și pe de altă parte, introduce în analiză un element care nu se poate constitui în criteriu legal de determinare a unei anumite competențe odată cu intrarea în vigoare a noului C.civ. și abrogarea Codului de comerț de la 1877.

În acest sens, prin  Decizia RIL nr. 18/2016, instanța supremă  a statuat că nu mai este posibilă o calificare a litigiilor în comerciale/civile raportat la normele de drept substanțial abrogate (referitoare la acte/fapte de comerț), aptă să atragă competența în favoarea unor instanțe specializate (par.156, 157) și că singurele criterii de determinare a competenței sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenției (par. 165), fiind indiferentă calitatea de profesionist a părților litigiului.

Raportându-se așadar, la natura și obiectul cauzei, constatând că disputa judiciară vizează valabilitatea unui contract de cesiune creanță – chiar dacă dreptul de creanță era constituit împotriva

unei societăți – instanțele au apreciat corect asupra competenței materiale procesuale.

Este nefondată, de asemenea, critica referitoare la incidența motivelor prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C.proc.civ. întrucât nu ar fi fost analizate toate aspectele referitoare la lipsa gratuității actului de cesiune, reținându-se lapidar că „sunt stipulate anumite condiționări care însă nu pot fi interpretate ca transformând cesiunea într-una oneroasă”.

Pe de o parte, indicarea motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. este una formală întrucât trimiterea făcută de recurent, în susținerea acestuia, la dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., coroborat cu dispozițiile art. 477 și art. 479 C.proc.civ. (respectiv, nemotivarea deciziei în limitele criticilor formulate), vizează, în realitate, aceleași aspecte de nelegalitate cenzurabile în recurs din perspectiva celuilalt motiv invocat, prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., iar nu încălcarea altor reguli de procedură a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității (conform exigențelor de la pct. 5 al art. 488).

Pe de altă parte, în ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. 1, pct. 6 criticile, astfel cum sunt formulate, vizează mai degrabă un aspect de cantitate a motivării, arătându-se că instanța răspunde „lapidar” argumentelor apelantului dezvoltate pe multe pagini în memoriul de recurs.

Așa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența instanței supreme, dezvoltată sub acest aspect în reperele desprinse din jurisprudența instanței de contencios european (referitoare la aplicarea art. 6 CEDO și dreptul la un proces echitabil) motivarea hotărârii judecătorești trebuie să corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative, nefiind necesar să fie supuse analizei toate argumentele părții, mai ales când învestirea instanței se face prin memorii exhaustive, nesistematizate (în speță, recurentul pretinzând, de exemplu, o analiză necorespunzătoare cu privire la argumente aflate la pct.44-51, 44-66; 73-77 sau la pct. 113-115 din memoriul de apel).

Or, pe chestiunile de drept punctuale există analiza și considerentele justificative ale soluției adoptate potrivit deciziei din apel.

Astfel, în ce privește caracterul gratuit al cesiunii de creanță și referirea la așa-numitele „condiționalități” inserate, instanța de apel arată motivele pentru care acestea nu sunt apte să transforme natura actului, dintr-unul cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros, câtă vreme ele nu indică vreo obligație corelativă a pârâtului cesionar ori stabilirea în sarcina acestuia a unui preț al cesiunii.

Într-adevăr, ceea ce s-a stipulat în contractul de cesiune de creanță al părților a fost cesionarea cu titlu gratuit a creanțelor deținute de către intimatul A. împotriva societății D. SRL, transferul dreptului de creanță urmând să opereze nu mai târziu de 1.03.2018, la îndeplinirea cumulativă a trei condiții: stingerea ipotecii mobiliare constituite până la concurența sumei de 480.000 lei, de către A., în favoarea  Y. Bank; obținerea calității de asociat în cadrul societății D SRL, de către C.; obținerea calității de proprietar a lui A. asupra terenurilor ce au constituit obiectul unui contract de schimb încheiat anterior între aceleași părți.

Or, indicarea în conținutul actului a acestor condiții de a căror îndeplinire cumulativă (dar nu mai târziu de data de 1.03.2018) depindea transferul dreptului de creanță se constituie într-o modalitate a actului juridic (afectat astfel de o condiție suspensivă, în sensul art. 1.400 C.civ.) de care urma să depindă eficacitatea, adică nașterea sau perfectarea dreptului subiectiv, iar nu în premisele transformării actului dintr-unul cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros.

Caracteristic actelor cu titlu oneros este, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1172 C.civ., ca în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, să se urmărească obținerea altui folos patrimonial.

În speță însă, potrivit convenției părților, nu s-a stabilit ca în schimbul cedării creanței de către cedent, acesta din urmă să obțină un avantaj patrimonial, o contraprestație, ci doar s-au prevăzut condiții suspensive, a căror îndeplinire cumulativă să facă posibil transferul creanței (respectiv, eficacitatea dreptului subiectiv civil în patrimoniul cesionarului).

În ce privește susținerea caracterului unitar al tranzacției părților care, potrivit opiniei recurentului, a fost conturată prin contractul de schimb și în continuare, încheierea actului de cesiune, instanța de apel a arătat de ce nu poate fi primită această apărare, identificând, în mod corect, existența a două operațiuni juridice de sine-stătătoare. Într-adevăr, contractul de schimb – între părțile sociale deținute de reclamant la SC D. SRL și respectiv, cele două terenuri proprietatea pârâtului, din Predeal – s-a încheiat la 13.09.2017 iar contractul de cesiune de creanță intervenit ulterior, între aceleași părți, la 19.09.2017 a privit un alt obiect (cedarea, cu titlu gratuit, a creanțelor reclamantului împotriva societății D.), astfel încât pretinderea existenței unei singure tranzacții sau a „caracterului unitar al acesteia” este lipsită de orice temei.

Cele două convenții au obiect juridic și material diferit, fundamentând raporturi juridice distincte între părți, simpla referire făcută în contractul de cesiune  la contractul de schimb încheiat anterior de părți nefiind aptă să ducă la concluzia susținută de recurent, a existenței unei singure tranzacții, câtă vreme mențiunea respectivă a fost făcută doar pentru a circumstanția îndeplinirea uneia dintre condițiile enumerate în actul de cesiune (obținerea calității de proprietar a cedentului asupra terenurilor ce fac obiectul contractului de schimb).

Este neîntemeiată, de asemenea, critica recurentului referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor întrucât pe de o parte, reține că actul de cesiune reprezintă o liberalitate, iar, pe de altă parte, apreciază că același act „garantează perfectarea unor contracte anterioare încheiate de părți, care au însă un conținut de sine-stătător”.

Împrejurarea că în contractul de cesiune de creanță, stabilit de părți ca având caracter gratuit, s-a menționat că transferul dreptului de creanță are loc la îndeplinirea unor condiții – dobândirea calității de asociat, respectiv de proprietar, stingerea unei ipoteci mobiliare – nu are drept consecință, așa cum s-a arătat anterior, transformarea actului cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros. Nu are această semnificație nici faptul că respectivele condiții, indicate ca atare în actul cesiunii, puteau avea scopul garantării executării obligațiilor asumate anterior, câtă vreme ele reprezintă, în realitate, modalități ale actului juridic cu titlu gratuit.

În legătură cu existența unui motiv străin cauzei – cu  referire la considerentul instanței conform căruia în convenția de cesiune s-a inserat că „prezentul contract reprezintă voința părților și înlătură orice altă înțelegere verbală dintre acestea, anterioară sau ulterioară” – deși reală susținerea recurentului, ea nu este în măsură să conducă, în sine, la caracterul nelegal al deciziei atacate.

Potrivit motivului reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., pentru ca o hotărârea să fie casată, conform ipotezei textului avansate de către recurentul-pârât, este necesar ca ea să se sprijine „numai pe motive străine de natura cauzei”.

Or, considerentul instanței în legătură cu existența unei clauze, neidentificată ca atare în convenția părților, deși eronat, în același timp n-a reprezentat decât unul dintre argumentele folosite de instanță în analiza și determinarea voinței reale a părților la momentul încheierii contractului de cesiune de creanță.

Ca atare, nu este dată ipoteza normei art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., pentru a se considera că decizia atacată este afectată de viciul nemotivării pentru că ar conține doar motive străine, în așa fel încât să se constate nelegalitatea soluției, cu consecința casării acesteia.

Critica referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material privind regulile de interpretare a contractului, forța obligatorie a acestuia (art. 1.266-1.267, 1.270 C.civ.), precum și felurile cesiunii de creanță (art. 1567 C.civ.) are, de asemenea, caracter nefondat.

Sub acest aspect, recurentul a pretins că în mod eronat instanța de apel a reținut voința părților ca fiind aceea de a perfecta o liberalitate, în condițiile în care, aplicând regulile de interpretare, ar fi trebuit să treacă dincolo de sensul literal al actului și să constate că voința concordantă a părților nu a fost în sensul unei gratificări a cesionarului, ci, dimpotrivă, fiecare parte a urmărit propriul interes material.

Din acest punct de vedere, se constată că instanțele fondului au făcut o corectă interpretare a cauzelor contractului de cesiune atunci când au reținut că voința concordantă a părților, inserată ca atare în clauzele convenite, a fost aceea a perfectării unui act cu titlu gratuit, câtă vreme în conținutul convenției se menționează expres că „cedentul cesionează cu titlu gratuit creanța”, iar cesionarul „primește cu titlu gratuit creanța” pe care cedentul o deține împotriva debitorului cedat societatea D. SRL.

Față de aceste clauze exprese, solicitarea de a le da o altă interpretare, pentru că ea nu ar corespunde voinței concordante, se circumscrie, în realitate, unei alte instituții juridice – neinvocată însă în proces - aceea a simulației, când actul public denaturează realitatea raporturilor juridice dintre părți, consemnată însă ca atare într-un act juridic secret.

Altminteri, a tinde la demonstrarea unei alte voințe concordante decât cea care rezultă din clauze clare, neîndoielnice și ca atare, nesusceptibile de mai multe interpretări, care să pună sub semnul întrebării sensul în care a fost exprimat consimțământul părților, ar echivala cu a considera că actul juridic disputat este unul simulat și   deci, voința internă (concordantă) ar corespunde altui act juridic, având, cum pretinde recurentul, o altă natură.

Or, prin voința concordantă a părților, în sensul avut în vedere de dispozițiile art. 1.266 C.civ., se înțelege voința lor comună, iar nu cea proprie, unilaterală a uneia dintre părți și nici cea internă (ascunsă ori nemanifestă) a acestora.

Interpretarea sistematică a clauzelor convenției, potrivit art. 1.267 C.civ. nu conduce la o altă concluzie, de vreme ce, atât cedentul cât și cesionarul menționează expres că cedarea creanțelor are loc cu titlu gratuit, iar indicarea acelor „condiționalități” a căror îndeplinire cumulativă determină momentul transferului dreptului de creanță, are, așa cum s-a arătat anterior, semnificației unei modalități a actului juridic (condiție suspensivă) care afectează eficacitatea obligației, iar nu semnificația transformării actului cu titlu gratuit într-un act cu titlu oneros.

În realitate, tinzând să demonstreze că actul cu titlu gratuit convenit de părți ar avea caracter oneros, recurentul a urmărit să scoată de sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 1.567 alin. 2, coroborat cu art. 1.011 C.civ., contractul de cesiune, care nu a îndeplinit forma autentică, stabilită

ad validitatem

, pentru astfel de ipoteze, în care cesiunea cu titlu gratuit trebuie să respecte regulile contractului de donație (ceea ce presupune forma autentică

ad validitatem

, ca element constitutiv al actului).

Critica de nelegalitate cu privire la soluția nefavorabilă dată pretenției pârâtului – reclamant din cererea reconvențională, în legătură cu incidența conversiunii are, de asemenea, caracter nefondat.

Pe acest aspect, pârâtul-reclamant a solicitat să se constate că actul de cesiune de creanță deși nul, ar valora „promisiune de a completa contractul de schimb, prin includerea unei clauze de cedare către acesta și a creanțelor deținute de către reclamant împotriva societății D. SRL, în contul bunurilor transferate prin contractul de schimb în patrimoniul reclamantului”, iar soluția de respingere a cererii ar fi nesocotit dispozițiile art. 1.260 C.civ. cu privire la condițiile conversiunii actului juridic.

Susținerea este lipsită de temei, având în vedere că, pentru a opera conversiunea este necesar, potrivit dispozițiilor legale de care se prevalează partea, să fie îndeplinite mai multe condiții, neregăsite în speță, așa cum corect a reținut și instanța de apel.

Astfel, fundamentată pe regula de drept

actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat

(clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul) conversiunea presupune, pe lângă nulitatea actului juridic și elementul de diferență necesar între actul nul și cel valabil, ca actul considerat valabil să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă în chiar conținutul actului desființat.

Or, niciun element al unui asemenea raport juridic, pe care să se poată grefa o „promisiune de a completa contractul de schimb”, în sensul cedării către pârât și a creanțelor deținute de reclamant, în schimbul terenurilor primite, nu se regăsește în conținutul contractului de cesiune pentru a face posibilă conversiunea.

Așa cum corect reține instanța de apel, singura referire la operațiunea de schimb din

conținutul actului de cesiune este cea vizând „contractul de schimb încheiat anterior”, în termenii în care perfectarea acestuia s-a realizat, fără să rezulte așadar, că s-ar fi avut în vedere vreun element în plus, respectiv ca în schimbul terenurilor, reclamantul să cedeze pârâtului, alături de părțile sociale convenite inițial, și creanțele pe care acesta le avea împotriva societății D. SRL.

Dimpotrivă, în contractul de cesiune, făcându-se referire la contractul de schimb încheiat anterior, se face și mențiunea „intabulării definitive a terenurilor în cartea funciară, în condițiile contractului de schimb autentificat sub nr. 3600/13.09.2019 la SPN X, ceea ce înseamnă, o dată în plus, că nu s-a intenționat în niciun fel modificarea elementelor acestuia cu o completare a clauzelor (în sensul augmentării obligației asumate de unul dintre coschimbași pentru a asigura o echivalență a contraprestațiilor cum s-a pretins).

De asemenea, faptul că părțile au făcut referire, în conținutul contractului de cesiune, la sancțiunea „rezoluțiunii” de plin drept care ar interveni în cazul neîndeplinirii celor trei condiții inserate în act, nu este un argument nici în sensul conversiunii (fiind, de altfel, lipsit de pertinență raportat la cerințele pe care le presupune această operațiune), și nici în acela al aprecierii caracterului oneros al cesiunii.

Văzând conținutul clauzelor în care este inserată această sancțiune, rezultă că termenul este folosit impropriu din punct de vedere juridic întrucât nu este pus în legătură cu neîndeplinirea unor obligații asumate prin contract, ci, așa cum recurentul însuși arată, în legătură cu neîndeplinirea unor condiții ca modalitate a actului juridic.

Ca atare, este avută în vedere ineficacitatea obligației (potrivit art. 1400 C.civ.), iar nu rezoluțiunea, ca sancțiune specifică actelor juridice sinalagmatice.

De asemenea, folosirea unei terminologii juridice inadecvate, care nu face distincția necesară între ineficacitatea obligației și respectiv, desființarea actului pentru neexecutarea obligațiilor, nu este un argument pentru a proceda la calificarea într-o anumită modalitate a actului juridic dedus judecății, astfel cum arată recurentul. În realitate, nu sancțiunea este cea care premerge calificării actului juridic ci, dimpotrivă, felul în care se produc efectele acestuia, sancțiunile care intervin în cazul nerespectării obligațiilor asumate sunt în funcție de calificarea prealabilă a naturii actului încheiat.

Critica referitoare la respingerea probei testimoniale de către instanța de apel este nefondată din perspectiv ambelor motive invocate, vizând nemotivarea încheierii din 6.10.2020 și, respectiv, a modalității în care instanța a făcut aplicarea art. 309 alin. 4 pct. 2 și alin. 5 C.proc.civ., art. 310 C.proc.civ.

Astfel, în ce privește încheierea de ședință prin care s-a pronunțat asupra probatoriului solicitat (încheierea de dezbateri din 6.10.2020), instanța a motivat soluția de respingere a probei testimoniale, ca inadmisibilă, cu referire la dispozițiile art. 309 alin. 3 și 4 C.proc.civ. și la obiectul cauzei.

Această cenzurare, sub aspectul admisibilității, a probei cu martori solicitate, s-a realizat în mod corect raportat la obiectul judecății și la ceea ce constituia motiv de analiză în apel, ținând seama totodată de teza probatorie propusă, așa cum a rezultat din dezbaterile consemnate în încheierea de ședință menționată.

Astfel, pârâtul-apelant a propus să dovedească cu martori faptul că cesiunea de creanță și contractul de schimb reprezintă o tranzacție unitară – în condițiile în care acestea existau în materialitatea lor, cu  elemente specifice fiecărei operațiuni, fără ca instanța să fi fost învestită cu verificarea caracterului deghizat ori fictiv al acestora – precum și caracterul oneros, iar nu gratuit al cesiunii (de asemenea, fără să fi fost invocată vreo simulație în privința actului juridic).

În acest context, faptul invocat, al existenței și a unei schițe a contractului de cesiune, care ar fi cuprins încă  o clauză, referitoare la creanțele împotriva societății – ceea ce ar fi valorat, în aprecierea pârâtului, început de dovadă scrisă, cu aplicabilitatea art. 310 C.proc.civ. – era lipsit de pertinență și nu făcea admisibilă proba testimonială, având în vedere limitele judecății și obiectul

probațiunii.

De asemenea, s-a solicitat audierea martorilor pe aspectul petitului din cererea reconvențională referitor la conversiunea actului juridic în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, în analiza criticilor de fond, pentru dovedirea conversiunii este necesară îndeplinirea unor condiții legale regăsite, de principiu, în chiar conținutul actului contestat nul.

Ca atare, evaluarea asupra admisibilității probatoriului s-a realizat în mod corect de către instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor procedurale în materie, criticile formulate având caracter nefondat și sub acest aspect.

Pentru toate considerentele arătate, recursul pârâtului-reclamant împotriva deciziei din apel (și a încheierii de dezbateri, parte integrantă a deciziei atacate) a fost constatat nefondat, fiind respins în consecință.