ÎCCJ, decizie (scj.ro #202282)

Contract de cesiune de creanță. Obligație asumată în solidar. Acțiune în regres. Remiterea de datorie ulterioară efectuării benevole a plății prețului cesiunii de către unul dintre cesionari.  Lipsa efectelor în privința raporturilor dintre codebitorii solidari

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Obligațiile complexe

Index alfabetic: acțiune în regres

cesiune de creanță

codebitori solidari

remitere de datorie

C.civ., art. 1443, art. 1451, art. 1456

Declarația autentică prin care cedentul a renunțat la executarea silită pornită împotriva unuia dintre cesionarii obligați solidar, precum și la orice alte drepturi rezultând din contractul de cesiune de creanță, dată ulterior achitării sumei reprezentând restul prețului cesiunii de către cesionarul codebitor, nu mai putea produce efectul stingerii obligației, câtă vreme creditorul nu doar că nu renunțase la dreptul său de creanță, ci îl valorificase, încasând plata.

Ca atare, nu putea opera o remitere de datorie valabilă (adică, o renunțare a creditorului la dreptul său de creanță) de vreme ce anterior acestei manifestări de voință a creditorului, dreptul de creanță al acestuia fusese satisfăcut prin plata de bunăvoie făcută de unul dintre codebitorii solidari. O astfel de plată, având ca efect liberarea de datorie a tuturor codebitorilor (art. 1.443 C.civ.), înseamnă că prestația astfel executată se împarte de plin drept și trebuie suportată de fiecare, în părți prezumate ca fiind egale, dacă din lege sau convenția părților nu rezultă contrariul [art. 1.456 alin. (1) C.civ., art. 1.456 alin. (2) C.civ.]. Aceasta înseamnă că cel care a plătit are drept de regres împotriva celorlalți debitori, pentru a obține restituirea părții lor de contribuție la datorie.

Cu toate că remiterea de datorie consimțită în favoarea unuia dintre debitori produce efecte și pe planul raporturilor dintre codebitorii solidari – în sensul că aceștia rămân ținuți solidar față de creditor, dar cu scăderea  părții din datorie pentru care a operat remiterea, având în vedere momentul la care a intervenit pretinsa iertare de datorie, și anume ulterior efectuării plății de către unul dintre codebitori și acceptării ei de către creditor, nu se poate reține că a operat o remitere de datorie în favoarea pârâtului, aptă să-l exonereze pe acesta de la plata părții de datorie ce îi revenea în calitate de codebitor solidar.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 192 din 8 februarie 2023

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca la 18.06.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., următoarele: să se constate că atât reclamantul cât și pârâtul au deținut calitatea de cesionari în cadrul contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. 934 din 4.03.2015 de către SPN X., contract în care cedent este C. și care a avut ca obiect cedarea, în mod irevocabil și necondiționat, a creanței pe care cedentul o deținea în raporturile cu debitorul cedat SC D. SRL, în cuantum de 397.010 euro, în schimbul prețului cesiunii de 315.300 euro, preț ce urma să fie achitat, în solidar, de reclamant și pârât, la datele scadente indicate; să se constate faptul că din totalul prețului de cesiune a creanței, reclamantul împreună cu pârâtul i-au achitat cedentului doar cei 50.000 euro de la momentul cesiunii de creanță, precum și următoarele două tranșe cu scadență în 31.03.2015 și în 31.06.2016, diferența până la concurența sumei de 315.300 euro nemaiachitând-o din motive financiare (a arătat că urmare a demarării procedurii executării silite, reclamantul a fost executat silit pentru toată suma de 50.000 euro cu titlu de clauză penală, deși debitori erau atât reclamantul cât și pârâtul; să se constate că din cele trei tranșe care i-au fost achitate cedentului, reclamantul i-a achitat integral ultimele două, în cuantum de 50.000 euro fiecare, iar la prima tranșă a contribuit fiecare cu 25.000 euro, urmând ca tranșa din septembrie 2015 să o achite integral pârâtul, lucru care nu s-a mai întâmplat; să se constate faptul că din culpa exclusivă a pârâtului, reclamantul a pierdut suma de 125.000 euro; să se constate faptul că potrivit contractului de cesiune părți sociale, cedentul le-a cedat fiecăruia un număr egal de părți sociale; obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, precum și la plata dobânzii legale BNR aferente, începând cu data introducerii acțiunii și până la momentul plății integrale a sumei.

Prin sentința nr. 4959/2018, Judecătoria Cluj Napoca-Secția civilă a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Cluj-Secția civilă.

Prin sentința nr. 528/2018, Tribunalul Cluj-Secția civilă a declinat, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, competența de soluționare a cererii.

Prin sentința nr. 302/2019, Tribunalul Specializat Cluj a declinat competența de soluționare a cererii, având ca obiect acțiune în regres, în favoarea Tribunalului Cluj-Secția civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecării cererii și a înaintat dosarul Curții de Apel Cluj, în vederea soluționării conflictului.

Prin sentința nr. 23/2019, Curtea de Apel Cluj-Secția a II-a civilă a stabilit competența materială de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Cluj, constatând că pretențiile deduse judecății sunt de natură civilă.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, Secția civilă.

Prin încheierea din 20.05.2019, tribunalul a dispus introducerea în cauză a D. SRL și a lui C.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj

Prin sentința nr. 156 din 11.03.2021, Tribunalul Cluj-Secția civilă a respins, ca inadmisibile, petitele 1-5 din cererea de chemare în judecată; a respins capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 25.000 euro reprezentând ½ din suma de 50.000 euro achitată de reclamantul A. la data de 30.03.2015, dreptul la acțiune fiind prescris; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul B. și cu C. și D. SRL; l-a obligat pe pârât să achite reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de 25.000 euro reprezentând ½ din suma de 50.000 euro achitată de reclamant la data de 24.06.2015, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă sumei menționate, începând cu data de 18.06.2018 și până la data plății efective; l-a obligat pe reclamant să achite pârâtului suma de 2380 lei, cheltuieli de judecată parțiale.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 257/A din 05.10.2021, Curtea de Apel Cluj- Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței. l-a obligat pe apelant să plătească intimatului A. suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată în apel.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâtul B.

Recurentul a susținut, în ce privește invocarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță, că instanța de apel a interpretat greșit și într-o manieră proprie prevederile art. 1.255 alin. 1 C.civ., dincolo de aspectele pe care le-a învederat. A arătat că prin modalitatea în care este redactat textul normativ, legiuitorul a instituit două ipoteze alternative (și nu cumulative) în care nulitatea unei/unor clauze din contract duc la nulitatea acestuia și anume, dacă acestea sunt esențiale sau, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat. A precizat că a învederat instanței de apel faptul că în mod nelegal tribunalul a reținut aceste condiții, cu caracter cumulativ, peste intenția legiuitorului. Ca atare, se impune trimiterea cauzei în vederea rejudecării apelului, întrucât  în opinia recurentului curtea de apel nu a procedat la o efectivă analiză a aspectelor cu care a fost învestită. Aceasta cu atât mai mult cu cât analiza contractului trebuie să aibă în vedere interpretarea sistematică a clauzelor contractuale, astfel cum prevede art. 1.267 C.civ.

A susținut recurentul că în cauză sunt îndeplinite condițiile art. 1.226 alin. 2 și art. 1.238 alin. 2 C.civ., contractul, în maniera în care a fost redactat, fiind contrar bunelor moravuri, ordinii publice și dispozițiilor din Codul civil și din Legea nr. 31/1990. Astfel, deși în aparență cele două contracte, de cesiune părți sociale și de cesiune de creanță, sunt două contracte distincte, în urma analizei acestora, rezultă că sunt absolut interdependente.

Recurentul a arătat că starea de fapt prezentată în cuprinsul întâmpinării, și pe care nu o mai reia, atestă conduita ilicită care a condus la un caracter absolut fraudulos al contractului de cesiune. A făcut referire la clauza rezolutorie expresă a contractului de cesiune de părți sociale inclusă în art. 2 alin. 4, arătând că, chiar dacă această clauză face în aparență referire doar la o primă tranșă de plată, ea are un caracter esențial pentru întreg contractul, concluzie trasă prin raportare la prevederile art. 4 alin. 4 din contract. Contractul are în vedere încasarea întregului preț în vederea producerii de efecte, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale.

Acest aspect rezultă și din analiza clauzelor contractului de cesiune de părți sociale, calitatea de administrator al unei societăți neputând fi dobândită și/sau pierdută printr-un contract, ci prin procedura specială prevăzută de Legea nr. 31/1990, respectiv în temeiul unei hotărâri a adunării generale a asociaților. Tot prin referire la contractul de cesiune de părți sociale a mai arătat că transmisiunea părților sociale către pârât a avut loc la un preț modic, contractul de cesiune de creanță stabilind un preț de 315.300 euro pentru o creanță neexigibilă, împrumutul fiind scadent doar la data de 29.12.2015, solvabilitatea societății având un caracter incert.

A mai învederat și faptul că nu s-a predat înscrisul constatator al creanței, și anume contractele de împrumut, astfel cum prevede art. 1574 C.civ.. Prin urmare, potrivit recurentului, este certă voința cedentului de a reveni pe cale obscură în cadrul societății după ce încasează suma de 150.000 euro pentru a-și plăti datoriile către societate. Acest aspect rezultă din ansamblul clauzelor contractuale, raportate și la contractul de cesiune de părți sociale și la conduita ulterioară încheierii contractului.

Făcând referire la dosarul nr. x/211/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca, având ca obiect învestirea cu formulă executorie a contractului de cesiune de creanță, recurentul a arătat că afirmațiile sale sunt justificate de conduita intimatului C. Teza invocată este susținută, în opinia recurentului, și de renunțarea la executarea silită în ceea ce-l privește, concomitent cu renunțarea acestuia la calitatea de administrator, toate actele de executare constituind o manevră de presiune pentru a-l determina să renunțe la calitatea sa din cadrul societății. Raportat la cele învederate, potrivit recurentului, rezultă cu certitudine că principiul libertății contractuale prevăzut de art. 1169 C.civ. a fost încălcat, fiind, de asemenea, încălcat principiul bunei credințe, instituit de art. 1170 și art. 1183 C.civ. Reaua credință a intimatului C. a rezultat din aceea că acesta a refuzat angajarea liniei de credit și instituirea unei ipoteci care să permită redresarea societății, astfel cum a recunoscut prin răspunsul la interogatoriu. A precizat și faptul că parte a acestei conivențe frauduloase a fost și reclamantul, care a rămas administrator în cadrul societății, remiterea de datorie a intimatului C. apărând ca fiind doar formală în condițiile promovării prezentei acțiuni.

Întrucât prin hotărârea AGA nr. 1/14.06.2016 pârâtul a cedat către C. cele 7 părți sociale deținute, ținând cont de declarația de renunțare la executarea silită și de renunțarea la orice drept rezultând din cesiune, este demonstrat caracterul abuziv și șantajist al procedurilor judiciare demarate împotriva sa. Contractul apare deci lipsit de două condiții esențiale, respectiv obiect determinat și licit și cauză licită și morală, condiții prevăzute de art. 1179 C.civ.. S-a arătat că în fapt, cesiunea de creanță reprezintă o simulație, obiectul acesteia fiind cesiunea indirectă a părților sociale, ceea ce este nelegal în condițiile în care transmisiunea părților sociale este instituită prin procedura specială prevăzută de Legea nr. 31/1990. De aceea, este incidentă ipoteza fraudei la lege, astfel cum aceasta este definită de art. 1137 C.civ., iar sancțiunea aplicabilă este nulitatea absolută a contractului prin prisma art. 1226 alin. 2, art. 1238 alin. 2, art. 1247, art. 1250 C.civ.

În ceea ce privește compensația legală, recurentul a susținut că instanța de apel a analizat în mod incorect textele normative incidente. A precizat că avansul de 50.000 euro la momentul semnării contractului a fost suportat integral de către recurent, așa cum reiese din extrasul de cont anexat întâmpinării, din acest motiv invocând compensația ca mod de stingere a obligației, reclamantului incumbându-i obligația de plată a jumătate din această sumă. Spre deosebire de prima instanță, curtea de apel a constatat posibilitatea de a opune compensația legală, prin întâmpinare, pe cale de excepție, în condițiile art. 1.144 și următ. C.civ. (art. 1.616 și următ. din noul Cod civil). Cu toate acestea, în mod nelegal, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1.617 alin. 1 C.civ., reținându-se lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței,  omițându-se așadar că și creanța sa rezultă din același contract de cesiune, la fel ca cea a reclamantului. Prin urmare, este cert că în ceea ce privește creanța recurentului, aceasta rezultă dintr-un titlu executoriu - contractul de cesiune de creanță încheiat notarial, fiind și exigibilă de la data plății și solidară.

Prin prisma art. 1.443 din noul C.civ., recurentul a susținut ca fiind nelegală aprecierea curții de apel cu privire la faptul că nu poate fi reținută calitatea de titlu executoriu în raporturile dintre cesionari. Așadar, plata integrală a primei tranșe de către recurent l-a eliberat pe codebitorul A., putându-se ca atare îndrepta împotriva codebitorului pentru partea sa de datorie imediat după ce a făcut plata. A statua contrariul, presupune, potrivit recurentului, că nici creanța reclamantului pe care este obligat să o restituie nu are caracterele consacrate de art. 1.617 alin. 1 din noul Cod civil.

Referitor la remiterea de datorie a arătat că, și sub acest ultim aspect, hotărârea instanței de apel este nelegală, prin înlăturarea temeiurilor de drept invocate ca fiind lipsite de relevanță, menținându-se eronat statuarea primei instanțe potrivit căreia remiterea de datorie nu are niciun efect în privința raporturilor dintre codebitorii solidari, aceasta în condițiile exprese cuprinse art. 1.451 alin. 2 teza I C.civ.  Creditorul, prin efectul remiterii de datorie în favoarea unuia dintre cei doi codebitori solidari, sistează efectul acestei solidarități pasive, putându-se îndrepta împotriva unicului debitor rămas, doar pentru partea sa de datorie. Teza finală a art. 1451 alin. 2 C.civ., care reglementează singura situație în care nu se scade partea din datorie pentru care a operat remiterea, nu este incidentă în cauză.

Dreptul de regres de care se prevalează reclamantul este de esența solidarității, însă în cauză solidaritatea a fost sistată prin remiterea de datorie, dreptul de regres fiind inadmisibil, în acest sens fiind și prevederile art. 1448 alin. 2 C.civ.

În condițiile în care debitorul a făcut o eventuală plată nedatorată, nu se poate întoarce cu acțiune în regres împotriva pârâtului ci doar împotriva persoanei care s-a îmbogățit astfel fără justă cauză, și anume creditorul C.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A., a arătat că recurentul nu a indicat în concret care sunt motivele de nelegalitate circumscrise pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., limitându-se la a relua aceleași aspecte invocate prin întâmpinarea formulată la tribunal și reiterate prin motivele de apel. A invocat, astfel, în principal, excepția nulității recursului, susținând că dincolo de aceasta, motivele recursului sunt oricum nefondate.

În ceea ce privește interpretarea greșită a art. 1.255 alin. 1 C.civ., a susținut că instanța a arătat prioritar că nu se pune problema unui obiect ilicit sau a unei cauze imorale. Curtea de apel a reținut lipsa de incidență a  art. 1226 alin. 2 și art. 1238 alin. 2 C.civ., întrucât prin clauza contractuală disputată nu s-a încălcat nicio dispoziție legală și aceasta nu este contrară ordinii publice și bunelor moravuri.

A solicitat înlăturarea și a celorlalte critici formulate de recurent și respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat pentru recurs.

Prin întâmpinare, intimatul-intervenient C. a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

Este lipsită de temei susținerea recurentului-pârât conform căreia instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 1255 alin. 1 C.civ. în soluționarea cauzei, dându-le o interpretare eronată întrucât ar fi considerat că textul de lege instituie două condiții cumulative pentru a se constata nulitatea unei clauze contractuale respectiv, aceasta să fie esențială și în lipsa ei contractul să nu se fi încheiat, deși dispoziția legală reglementează cele două ipoteze în mod alternativ iar nu cumulativ.

În realitate, instanța de apel, la fel ca prima instanță a fondului, interpretează și aplică textul în mod adecvat, recurentul-pârât fiind cel care denaturează, prin criticile formulate, sensul interpretării relevat de conținutul considerentelor.

Astfel, recurentul-pârât s-a opus pretenției reclamantului, de a-i fi achitată suma de 25.000 euro, reprezentând jumătate din cea de-a treia tranșă, de 50.000 euro, dintr-un preț total al cesiunii de 315.300 euro, la plata căruia s-au angajat cei doi către cedentul C. (conform contractului de cesiune creanță autentificat la 4.03.2015), în contextul în care această tranșă fusese suportată integral de către reclamant.

Apărarea pârâtului, formulată ca atare la fond și reluată sub formă de critici în căile de atac, a constat în invocarea nulității clauzei 2 alin.(4) din contractul de cesiune de creanță, conform căreia, în cazul rezoluțiunii de drept a contractului de cesiune de creanță, se rezoluționează tot astfel și contractul de cesiune părți sociale, încheiat între aceleași părți, la aceeași dată, cu repunerea în situația anterioară – cesionarii A. și B. pierzând calitatea de asociați și administratori ai D. SRL, iar cedentul C. redevenind asociat și administrator.

În acest context, în care se invocă nulitatea unei clauze din contractul care se constituie în temeiul juridic al pretențiilor reclamantului (care și-a fundamentat regresul împotriva pârâtului pe obligația asumată în solidar de cei doi cesionari, de plată a prețului cesiunii și respectiv, suportarea celei de-a treia tranșe a prețului doar de către reclamant), instanțele au analizat în ce măsură sunt incidente dispozițiile art. 1.255 alin. 1 C.civ., care permit o extindere a efectelor nulității parțiale asupra întregului act juridic.

Potrivit textului menționat „clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri și care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esențiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”.

Aceasta presupune, așa cum corect a reținut și instanța de apel, să se verifice un criteriu

obiectiv

– legat de natura clauzei – în determinarea caracterului esențial al clauzei afectate de viciul nulității pentru ca efectul să se extindă asupra întregului act sau un criteriu subiectiv, raportat la voința părților, în sensul în care, în absența respectivei clauze, actul juridic nu s-ar fi încheiat.

Or, niciunul din aceste criterii nu s-a identificat în speță, în condițiile în care clauza respectivă prevede sancțiunea care intervine, aceea a rezoluțiunii, în ipoteza neîndeplinirii obligațiilor din contractul de cesiune creanță, sancțiune extinsă de părți și asupra contractului de cesiune părți sociale, față de interdependența pe care acestea au dat-o, potrivit voinței lor, celor două acte juridice (contracte) încheiate în aceeași zi.

Rezultă că, pe de o parte, clauza nu era esențială față de natura juridică a actului încheiat (care presupunea pentru validitatea lui, nu inserarea sancțiunii  nerespectării obligațiilor asumate, ci îndeplinirea condițiilor de  fond și formă ale cesiunii de creanță reglementate prin dispozițiile art. 1.566 – 1.573 C.civ.) și, pe de altă parte, că o existență de sine-stătătoare a contractului nu era afectată de absența clauzei (care, dimpotrivă, viza extinderea efectelor rezoluțiunii asupra altei convenții), pentru a se putea susține că, potrivit voinței părților, în absența clauzei, contractul nu s-ar fi încheiat.

Susținerea recurentului conform căreia instanța de apel ar fi considerat că trebuie întrunite cumulativ cele două ipoteze ale textului art. 1255 alin. 1 C.civ. – caracterul esențial al clauzei prin natura ei și respectiv, prin voința părților - este una lipsită de temei, fără suport în considerentele deciziei atacate.

În realitate, instanța de apel distinge între cele două criterii – obiectiv și subiectiv – instituite de dispoziția legală, arătând că niciunul dintre ele nu se regăsește în speță și ca atare, nu poate fi vorba despre o clauză a cărei nulitate, chiar dacă s-ar regăsi acest viciu de nevalabilitate, să poată afecta întregul contract.

Pornind de la această constatare și statuare, bazate pe corecta interpretare și aplicare la speță a  dispozițiilor art. 1.255 alin. 1 C.civ., instanța de apel a arătat în continuare că nu se mai impune o analiză pe fond a motivelor de nulitate invocate în ce privește respectiva clauză, câtă vreme ar fi oricum lipsită de relevanță (neputând avea loc, dat fiind caracterul clauzei, o extindere a efectelor nevalabilității acesteia asupra nevalabilității întregului contract).

Într-adevăr, invocarea pe cale de apărare a nulității contractului de către pârâtul-recurent pentru obiect ilicit și cauză ilicită s-a făcut doar din perspectiva clauzei menționate – a cărei nulitate s-ar fi extins asupra întregului act. Nefiind date premisele art. 1.255 alin. 1 C.civ. și neputându-se vorbi despre un viciu care  să afecteze actul în întregul lui – și deci, a clauzelor din contract referitoare la plata prețului cesiunii de către cei doi cesionari, pe care reclamantul și-a fundamentat acțiunea – nu s-a mai justificat o analiză pe fond a cauzelor de nulitate.

În plus, instanța de apel a reținut și că modalitatea de formulare a criticilor în apel nu i-a permis să stabilească dacă se invoca nulitatea contractului și din altă perspectivă, dar ținând cont de faptul că, practic au fost reluate susținerile din întâmpinarea formulată la fond, precum și de împrejurarea că prima instanță a analizat nulitatea contractului de cesiune doar prin prisma nulității clauzei de la pct. 2 alin. 4 – iar limitele judecății n-au fost criticate în apel – , concluzia care s-a impus a fost aceea a devoluțiunii doar în raport cu pretinsa extindere a efectelor nulității unei clauze asupra întregului act.

Nesocotind aceste dezlegări ale instanței de apel fără să le combată în vreun fel, pârâtul deduce judecății în recurs aspecte legate de nulitatea contractului din alte perspective, raportat la „întreaga stare de fapt”, care ar atesta „o conduită ilicită, ce a condus la un caracter absolut fraudulos al contractului de cesiune”, propunând o interpretare sistematică a clauzelor contractului și, de asemenea, susținând că ar fi avut loc o simulație întrucât voința reală a cedentului ar fi fost alta, aceea de a reveni în cadrul societății, după rezoluțiunea contractului de cesiune părți sociale, în contra și cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990. În același sens, recurentul face referire la problemele economice ale societății, la refuzul cedentului de angajare a unei linii de credit și de instituire a unei ipoteci care să permită redresarea societății.

Modalitatea de formulare a criticilor denotă o nesocotire flagrantă a cadrului procesual dat de exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, a rolului și funcției acestuia, care constau doar în examinarea conformității hotărârii atacate cu legea (art. 483 alin. 3 C.proc.civ.) din perspectiva motivelor limitativ reglementate prin dispozițiile art. 488 C.proc.civ.

Astfel, pe de o parte, se aduc în dezbatere, direct în recurs, aspecte vizând nulitatea contractului de cesiune creanță din altă perspectivă decât cea care a făcut obiectul judecății instanțelor de fond – singura care permite controlul de legalitate, de conformitate a hotărârii atacate cu legea – și, pe de altă parte, se face referire la împrejurări și elemente de fapt, care sunt supuse unei interpretări și reevaluări, specific judecății instanțelor devolutive de fond.

Rămânând în limitele judecății, așa cum au fost ele fixate în termeni procedurali, soluția atacată este legală câtă vreme nu s-a demonstrat existența unei clauze inserate în contractul de cesiune creanță, de genul celor avute în vedere prin dispozițiile art. 1.255 alin. 1 C.civ. – esențială prin natura ei sau prin voința părților – a cărei nulitate (parțială) să se extindă asupra întregului act și astfel, să lase fără temei juridic pretenția reclamantului.

Este nefondată, de asemenea, critica recurentului referitoare la modalitatea în care instanța s-a pronunțat asupra compensației legale, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1.617 C.civ., pentru a se considera incidentă această instituție juridică.

Astfel, opunând compensația legală, recurentul a arătat că a plătit în întregime prima tranșă a prețului cesiunii, în cuantum de 50.000 euro, în timp ce reclamantul a plătit cea de-a treia tranșă, în același cuantum, așa încât cele două creanțe decurg din același contract de cesiune creanță, având ca atare caracter cert, lichid și exigibil.

Având de analizat natura creanței opuse de către reclamant, instanța de apel a reținut corect că acesteia îi lipsește aptitudinea de a putea fi opusă în cadrul compensației, nefiind suficient că izvorăște din același contract de cesiune, câtă vreme nu are determinat caracterul cert, lichid și exigibil.

Astfel, în vreme ce creanța reclamantului a fost supusă unei evaluări jurisdicționale, analizându-se raporturile dintre cedent și cesionari, respectiv dintre cesionari în calitate de codebitori solidari (și fiind rezultatul unei admiteri în parte a acțiunii, conform dispozitivului sentinței, care a reținut și incidența prescripției extinctive în privința uneia dintre creanțe), pretinsa creanță a pârâtului nu a făcut obiectul unei asemenea analize în absența unui demers propriu în acest sens.

Faptul că respectiva creanță își are izvorul tot în contractul de cesiune creanță nu este suficient, în sine, să ducă la concluzia caracterului cert, lichid și exigibil al acesteia (contractual fiind titlu executoriu, învestit cu formulă executorie de către cedent și valorificabil, ca atare, în relația dintre cedent și cesionari).

Pentru a dobândi caracterul la care face referire art. 1.617 alin. 1 C.civ., o creanță trebuie să fie neîndoielnică, determinată în întinderea ei și aptă de a face obiectul executării.

Or, toate aceste aspecte presupun o verificare jurisdicțională – astfel cum s-a realizat și în privința creanței reclamantului, instanța analizând clauzele contractului de cesiune și raporturile juridice cărora le-a dat naștere acesta, între cedent și cesionari, respectiv între cesionari, în calitatea lor de codebitori solidari, pentru a stabili apoi că suma achitată de către reclamant, la 24.06.2015, cedentului, nu era datorată integral de către acesta, ci și de către celălalt codebitor solidar (efectele solidarității pasive fiind astfel valorificate în speță).

În acest context, inclusiv aprecierea instanței – chiar dacă nu susține un considerent necesar al soluției – în sensul că pretenția recurentului-pârât, de opunere a creanței, ar fi putut fi paralizată prin efectul prescripției extinctive, poate avea relevanță, pe aspectul caracterului cert (neîndoielnic) al creanței, pentru că în măsura în care ar fi lipsită de sancțiune juridică, nici nu ar mai fi susceptibilă de executare silită (iar  condițiile de la art. 1.617 alin. 1 C.civ. presupun tocmai ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual).

Ca atare, reclamantul și pârâtul nu se regăsesc în aceeași poziție juridică din punct de vedere al creanței invocate (chiar izvorând din același contract) iar împrejurarea că opunerea compensației legale se poate realiza și prin intermediul întâmpinării este lipsită de relevanță câtă vreme partea nu demonstrează că are deja o creanță certă, lichid și exigibilă, pe care să o poată astfel valorifica.

Critica este, de asemenea, nefondată în ce privește remiterea de datorie și modalitatea în care instanța de apel a considerat că nu poate avea efectele pretinse de către recurentul-pârât, declarația autentică din 14.06.2016, conform căreia cedentul C. a renunțat la executarea silită pornită împotriva pârâtului-recurent, precum și la orice alte drepturi rezultând din contractul de cesiune de creanță.

Pentru a statua că nu a avut loc o stingere a obligației pârâtului (în așa fel încât celălalt codebitor solidar să nu-i mai poată pretinde partea din plata efectuată), instanța de apel a constatat că declarația autentică de care se prevalează recurentul a fost dată de către cedent la 14.06.2021, în timp ce suma pretinsă de reclamant de la pârât (în calitate de codebitor) a fost plătită anterior, la 24.06.2015.

Ca atare, nu putea opera o remitere de datorie valabilă (adică, o renunțare a creditorului la dreptul său de creanță) de vreme ce anterior acestei manifestări de voință a creditorului, dreptul de creanță al acestuia fusese satisfăcut prin plata de bunăvoie făcută de unul dintre codebitorii solidari.

Or, plata făcută de unul dintre codebitorii solidari având ca efect liberarea de datorie a tuturor codebitorilor (art. 1.443 C.civ.), înseamnă că prestația astfel executată se împarte de plin drept și trebuie suportată de fiecare, în părți prezumate ca fiind egale, dacă din lege sau convenția părților nu rezultă contrariul (art. 1.456 alin. 1 C.civ., art. 1.456 alin. 2 C.civ.).

Aceasta înseamnă că cel care a plătit are drept de regres împotriva celorlalți debitori, pentru a obține restituirea părții lor de contribuție la datorie, ceea ce corespunde demersului inițiat de reclamant în prezenta cauză.

Deși este corectă susținerea recurentului conform căreia remiterea de datorie consimțită în favoarea unuia dintre debitori produce efecte și pe planul raporturilor dintre codebitorii solidari – în sensul că aceștia rămân ținuți solidar față de creditor, dar cu scăderea  părții din datorie pentru care a operat remiterea (iertarea) – , în același timp această situație relevată este lipsită de consecințe la speță, având în vedere momentul la care a intervenit pretinsa iertare de datorie (declarația autentică a cedentului), ulterioară efectuării plății de către unul dintre codebitorii solidari și acceptării ei de către creditor.

De aceea, deși eronat, față de dispozițiile art. 1.451 alin. 1 C.civ., considerentul instanței conform căruia remiterea de datorie ar produce efecte doar în relația dintre creditor și debitorul solidar (ele repercutându-se, în realitate, și în raporturile dintre codebitori, care rămân obligați către creditor cu scăderea părții de datorie pentru care a operat remiterea), în același timp, considerentul este unul nenecesar în justificarea soluției.

Ceea ce este relevant în speță, din punct de vedere al efectelor ce pot fi atașate declarației invocate de recurent cu titlu de remitere de datorie este împrejurarea că ea a intervenit ulterior efectuării plății datorate și, ca atare, nu mai putea produce efectul stingerii obligației, câtă vreme creditorul nu doar că nu renunțase la dreptul său de creanță, ci îl valorificase, încasând plata.

Or, sub acest aspect, dezlegarea instanței de apel este corectă, fiind corespunzătoare dispozițiilor legale în materie statuarea acesteia conform căreia nu a operat o remitere de datorie în favoarea pârâtului-recurent, aptă să-l exonereze pe acesta de la plata părții de datorie ce îi revenea în calitate de codebitor solidar.

Față de considerentele expuse, toate criticile de nelegalitate formulate au fost constatate nefondate, recursul fiind respins în consecință.