ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2916/2011

Ședința publică din 4 octombrie 2011 Prin sentința civilă nr. 58/CC din 18 iunie 2010 a Tribunalului Timiș a fost admisă cererea formulată de reclamantul B.W. în contradictoriu cu pârâta SC A.F.B. SRL Foeni și, în consecință s-a constatat nulitatea absolută parțială a Hotărârii AGA din 6 ianuarie 2010 privind punctul 2 al ordinii de zi, referitor la aprobarea exercitării acțiunii în răspundere împotriva administratorului B.W. Pârâta a fost obligată la 4799,3 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, pentru adoptarea hotărârii înscrisă la punctul 2 al ordinii de zi, cvorumul pretins prin actul constitutiv al societății nu a fost realizat, astfel că cererea reclamantului este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 13.2 din actul constitutiv, hotărârea de modificare a acestuia se ia cu o majoritate de 75% din numărul de voturi ale asociaților, iar raportat la faptul că societatea are doi asociați care dețin în parți egale părțile sociale, în realitate este nevoie de unanimitate pentru adoptarea unei atare hotărâri. În speță, votul ”pentru” adoptarea hotărârii a beneficiat de susținerea doar a unui procent de 50% din capitalul social, insuficient în condițiile mai sus arătate.

S-a mai reținut că dreptul la vot al reclamantului nu putea fi suprimat, chiar dacă problema supusă votului viza presupusele prejudicii aduse societății în calitatea sa de administrator, deoarece Legea nr. 31/1990, în ceea ce privește societățile cu răspundere limitată, nu reglementează o excepție de la vot a asociatului, decât în ipoteza deliberării asupra problemelor referitoare la aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate între el și societate, situații care însă, nu se regăsesc în speță. De asemenea, s-a reținut că nu pot fi aplicate prin analogie dispozițiile art. 127 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care prevăd că acționarul care, într-o anumită operațiune are, fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societății, va trebui să se abțină de la deliberările privind acea operațiune.

Aceasta întrucât, analogia este permisă doar în situațiile la care legiuitorul trimite în mod expres. Cât privește motivul referitor la ”frauda la lege”, s-a reținut pe de o parte, că, acesta se bazează pe un text neincident în materia societăților cu răspundere limitată, iar, pe de altă parte, nu s-a dovedit că decizia declanșării unei acțiuni în răspunderea administratorului este vădit abuzivă și menită să determine încetarea de drept a mandatului administratorului în considerarea prevederilor legale, așa cum a afirmat reclamantul, așa încât motivul nu a fost însușit ca argument pentru anularea hotărârii AGA. Apelul declarat de societatea pârâtă împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 8 din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, cu obligarea apelantei la plata sumei de 26.350 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului B.W.

În considerentele deciziei, instanța a reținut următoarele: Reclamantului nu îi este interzisă promovarea acțiunii deoarece, art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este aplicabil societăților pe acțiuni, iar reclamantul deține și calitatea de asociat, care îi conferă dreptul de a ataca orice hotărâre a adunării generale contrară legii sau actului constitutiv. S-a reținut că, prin actul constitutiv s-a derogat de la dispozițiile legale care instituie regula unanimității, stabilindu-se procentul de 75% din numărul total de voturi, iar nu din cele valabil exprimate, respectiv din cele ale coasociatului O. Italia, așa cum s-a susținut, astfel că, acesta, deținând doar 50% din capitalul social, voturile sale nu pot întruni în nicio situație nici condiția majorității, nici pe aceea a unanimității.

În această situație, întrucât în adunarea generală, mandatarii celor doi asociați au exprimat voturi contrarii în legătură cu problema supusă dezbaterii, rezultă că, neexistând unanimitate în manifestarea voinței sociale, asociatul O. Italia, prin S.L. nu a putut exprima un vot valabil cu privire la antrenarea răspunderii celuilalt asociat-administrator, reclamantul din speță, hotărârea în cauză fiind lovită de nulitate absolută. Împotriva deciziei pronunțată în apel, pârâta SC A.F.B. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia și pe fond, respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată următoarele: În virtutea dispozițiilor art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, greșit interpretate de instanța de apel, reclamantul nu avea calitatea și capacitatea de a promova acțiunea în justiție, deoarece aceste prevederi se aplică prin analogie și societăților cu răspundere limitată, iar pe de altă parte s-au omis prevederile art. 79 alin. (1) din lege, care îi interziceau reclamantului, în calitate de asociat și administrator să participe la deliberări într-o chestiune în care interesele sale erau contrare celor ale societății. De asemenea, recurenta arată că, instanța de apel a omis observarea prevederilor art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, conform cărora dispozițiile art. 75, art. 76, art. 77 alin. (1) și art. 79 se aplică și societăților cu răspundere limitată, coroborate cu art. 79 și art. 194 lit. c) din lege.

Sub acest aspect se arată că, în mod greșit instanța a reținut că reclamantul nu a avut interese contrare cu cele ale societății, de vreme ce este evident că acesta nu a dorit, prin votul său, clarificarea unei situații care-l privea în mod direct. Criticile astfel aduse hotărârii din apel vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța a interpretat eronat art. 13.2 din actul constitutiv, referitor la validitatea hotărârilor. Sub acest aspect, se arată că majoritatea se referă la voturile ce pot fi valabil exprimate și nu la voturile tuturor asociaților, iar o interpretare per a contrario ar da naștere unor situații absurde, în contra intereselor societății.

În speță, întrucât reclamantul, având interese contrare cu cele ale societății, trebuia să se abțină de la vot, majoritatea cerută de actul constitutiv s-a obținut, prin votul coasociatului, astfel că hotărârea era validă. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 15 septembrie 2011 (f.36-57), intimatul B.W. a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare arată următoarele: Instanța de apel a aplicat corect textele legale incidente, apreciind că reclamantul are calitate procesuală activă și capacitatea de a formula acțiunea în justiție, pentru anularea hotărârii adunării generale, reținând corect că dispozițiile art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 nu sunt aplicabile speței, întrucât, pe de o parte, hotărârea contestată sub aspectul legalității viza aprobarea exercitării acțiunii în răspunderea reclamantului, în calitatea sa de administrator, și nicidecum acțiunea în revocarea sa din funcție, iar, pe de altă parte, reclamantul a solicitat anularea hotărârii, în calitate de asociat, iar nu de administrator.

Intimatul arată, de asemenea, că în mod corect s-a reținut faptul că, la adoptarea hotărârii nu era obligat să se abțină de la vot, nefiind în conflict de interese, deoarece asociații dețin în părți egale capitalul social și, prin raportare la dispozițiile actului constitutiv, voința socială se poate forma doar prin votul unanim al asociaților. Or, exprimarea de către unul din asociați a unui vot contrar celui exprimat de celălalt asociat, nu poate fi calificat ca fiind un vot contrar interesului social, atâta timp cât voința societății nu se poate forma prin votul exprimat de un singur asociat. Totodată, corect s-a reținut că, numărul de voturi necesar pentru adoptarea hotărârii adunării generale se raportează la întreg capitalul social, iar nu la părțile sociale deținute de asociatul care nu se află într-o situație care să impună abținerea sa de la vot.

Privitor la criticile întemeiate de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., intimatul susține că actul juridic dedus judecății îl constituie hotărârea adoptată în adunarea generală a asociaților din data de 6 ianuarie 2010, iar nu actul constitutiv al societății, astfel că ele nu sunt întemeiate. Este invocată și frauda la lege, prin aceea că, scopul urmărit prin adoptarea hotărârii de aprobare a derulării acțiunii în răspundere contra administratorului a fost acela al obținerii încetării de drept a mandatului său, prin aplicarea indirectă a prevederilor art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, specifice societăților pe acțiuni. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: Pârâta SC A.F.B.

este o societate comercială cu răspundere limitată, având doi asociați, respectiv pe reclamantul B.W. și O. Italia SRL, societate comercială de drept italian. Cota de participare a acestora la capitalul social este egală, de 50% fiecare, iar calitatea de administratori este deținută de reclamant și de către L.C., care este și administrator al O. Italia SRL. Prin hotărârea AGA din 6 ianuarie 2010, la punctul 2 al ordinii de zi s-a supus la vot, în prezența mandatarilor celor doi asociați, respectiv G.B. și S.L., problema începerii și derulării unei acțiuni în răspundere împotriva administratorului B.W. Cu toate că reprezentantul reclamantului a votat ”împotrivă”, hotărârea a fost adoptată prin votul ”pentru” exprimat de reprezentantul celuilalt asociat.

Recurenta a invocat greșita aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, despre care instanța de apel a reținut că nu au incidență în cauză. Această statuare este corectă. Astfel, norma legală invocată în apărare de pârâta-recurentă, în susținerea lipsei calității procesuale a reclamantului, precum și a capacității acestuia de a ataca hotărârea adunării generale edictează: ”Membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție”. Prin urmare, pe de o parte, dispoziția legală vizează societățile comerciale pe acțiuni, fără a exista vreo normă de trimitere la o situație juridică similară în privința societăților comerciale cu răspundere limitată, astfel că analogia nu este permisă, decât unde legiuitorul trimite expres.

Pe de altă parte, textul invocat se referă la hotărârea de revocare din funcție a administratorului, pe când, în speță hotărârea adoptată și contestată vizează aprobarea exercitării acțiunii în răspunderea administratorului. O altă critică are în vedere încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, și care nu îi permiteau reclamantului posibilitatea de a participa la vot într-o chestiune în care avea interese contrare acelora ale societății, prevederi legale ignorate prin decizia atacată. În legătură cu aceasta se va reține că, potrivit textului de lege invocat, ” asociatul care, într-o operațiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societății, nu poate lua parte la nici o deliberare sau decizie privind această operațiune”.

Situația vizată de speță, aceea a adoptării unei hotărâri prin care s-a pus în discuție și s-a aprobat exercitarea acțiunii în răspundere a asociatului-administrator nu este acoperită de prevederile sus-citate ale art. 79 alin. (1) din lege, și care au în vedere o operațiune comercială determinată, în care asociatul are interese contrare celor ale societății, fie în nume personal, fie în contul altuia. Așadar, cu privire la exercitarea dreptului de vot în adunare, legea stabilește interdicțiile în cazul unui conflict de interese între asociat și societate, respectiv atunci când deliberările vizează aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate între el și societate, fără ca asemenea limitări să poată fi extinse la situații pe care legiuitorul nu le-a prevăzut expres.

De menționat că, în situația încălcării de către asociat a interdicțiilor prevăzute de lege cu privire la exercitarea dreptului de vot în adunarea generală, este antrenată răspunderea acestuia pentru prejudiciile cauzate societății, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obținut majoritatea cerută de lege. Pe de altă parte, în mod corect s-a reținut că, raportat la împrejurarea că cei doi asociați dețin în părți egale capitalul social, iar voința societară se poate exprima doar prin votul comun al acestora, nu se poate susține că un asociat are interese contrare, iar celălalt comune cu societatea cu răspundere limitată, în care asocierea se bazează pe încrederea asociaților, având un caracter intuitu personae.

Nici sub aspectul cvorumului cu care se adoptă hotărârile în adunarea generală a societății pârâte, criticile recurentei nu sunt fondate. Astfel, potrivit art. 192 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv de prevede altfel. Potrivit art. 13.2 din actul constitutiv, ”hotărârile adunării generale, atât în ceea ce privește modificarea actului constitutiv al societății, cât și aprobarea de operațiuni, tipuri de operațiuni și acte juridice de orice natură care sunt de competența adunărilor generale ale asociaților, conform prevederilor legii și ale actului constitutiv, se iau cu o majoritate de 75% din numărul total de voturi ale asociaților societății”.

Raportat la împrejurarea că, prin actele constitutive, asociații au hotărât repartizarea egală a părților sociale deținute în capitalul social, reiese că, majoritatea prevăzută prin derogare de la dispozițiile legale, reprezintă în fapt, unanimitate. Interpretarea recurentei potrivit căreia cvorumul de vot se raportează la totalitatea voturilor care pot fi valabil exprimate, iar nu la voturile tuturor asociaților este în contradicție vădită cu clauzele contractuale stipulate prin voința asociaților la constituirea societății, care sunt fără echivoc și care au primit interpretarea corespunzătoare a instanțelor de fond. Examinarea acestei critici, chiar dacă excede motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., așa cum a susținut întemeiat intimatul prin întâmpinarea la recurs, pe considerentul că actul juridic dedus judecății nu este actul constitutiv, ci hotărârea adoptată în adunarea generală, așadar examinarea a fost posibilă în considerarea verificării legalității deciziei prin prisma motivului prevăzut la pct. 9 al aceluiași articol, fiind găsită nefondată, potrivit celor mai sus reținute. În consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind fondat, recursul declarat de pârâta SC A.F.B. SRL împotriva deciziei pronunțate în apel se va respinge. Conform art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, recurenta va fi obligată să-i achite intimatului B.W. suma de 26.622, 80 lei cheltuieli de judecată în recurs, ocazionate cu plata onorariului avocațial, potrivit facturii fiscale și chitanței nr. 0178 din 16 septembrie 2011 depuse la fila 64 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A.F.B. SRL FOENI împotriva deciziei civile nr. 8 din 17 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Obligă recurenta SC A.F.B. SRL FOENI la plata sumei de 26.622,80 lei, cheltuieli de judecată în favoarea intimatului B.W. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2011.