ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2916/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2916/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică din 4 octombrie 2011

Prin sentința civilă

nr. 58/CC din 18 iunie 2010 a Tribunalului Timiș a fost admisă cererea formulată

de reclamantul B.W. în contradictoriu cu pârâta SC A.F.B. SRL Foeni și, în

consecință s-a constatat nulitatea absolută parțială a Hotărârii AGA din 6

ianuarie 2010 privind punctul 2 al ordinii de zi, referitor la aprobarea

exercitării acțiunii în răspundere împotriva administratorului B.W. Pârâta a

fost obligată la 4799,3 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că, pentru adoptarea hotărârii

înscrisă la punctul 2 al ordinii de zi, cvorumul pretins prin actul constitutiv

al societății nu a fost realizat, astfel că cererea reclamantului este

întemeiată.

Astfel, potrivit art.

13.2 din actul constitutiv, hotărârea de modificare a acestuia se ia cu o

majoritate de 75% din numărul de voturi ale asociaților, iar raportat la faptul

că societatea are doi asociați care dețin în parți egale părțile sociale, în

realitate este nevoie de unanimitate pentru adoptarea unei atare hotărâri.

În speță, votul

”pentru” adoptarea hotărârii a beneficiat de susținerea doar a unui procent de

50% din capitalul social, insuficient în condițiile mai sus arătate.

S-a mai reținut că

dreptul la vot al reclamantului nu putea fi suprimat, chiar dacă problema

supusă votului viza presupusele prejudicii aduse societății în calitatea sa de administrator,

deoarece Legea nr. 31/1990, în ceea ce privește societățile cu răspundere

limitată, nu reglementează o excepție de la vot a asociatului, decât în ipoteza

deliberării asupra problemelor referitoare la aporturile sale în natură sau la

actele juridice încheiate între el și societate, situații care însă, nu se

regăsesc în speță.

De asemenea, s-a reținut

că nu pot fi aplicate prin analogie dispozițiile art. 127 alin. (1) din Legea

nr. 31/1990, care prevăd că acționarul care, într-o anumită operațiune are, fie

personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al

societății, va trebui să se abțină de la deliberările privind acea operațiune.

Aceasta întrucât, analogia este permisă doar în situațiile la care legiuitorul

trimite în mod expres.

Cât privește motivul

referitor la ”frauda la lege”, s-a reținut pe de o parte, că, acesta se bazează

pe un text neincident în materia societăților cu răspundere limitată, iar, pe

de altă parte, nu s-a dovedit că decizia declanșării unei acțiuni în

răspunderea administratorului este vădit abuzivă și menită să determine

încetarea de drept a mandatului administratorului în considerarea prevederilor

legale, așa cum a afirmat reclamantul, așa încât motivul nu a fost însușit ca

argument pentru anularea hotărârii AGA.

Apelul declarat de

societatea pârâtă împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă

nr. 8 din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, cu obligarea apelantei

la plata sumei de 26.350 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului B.W.

În considerentele

deciziei, instanța a reținut următoarele:

Reclamantului nu îi

este interzisă promovarea acțiunii deoarece, art. 132 alin. (4) din Legea nr.

31/1990 este aplicabil societăților pe acțiuni, iar reclamantul deține și

calitatea de asociat, care îi conferă dreptul de a ataca orice hotărâre a

adunării generale contrară legii sau actului constitutiv.

S-a reținut că, prin

actul constitutiv s-a derogat de la dispozițiile legale care instituie regula

unanimității, stabilindu-se procentul de 75% din numărul total de voturi, iar

nu din cele valabil exprimate, respectiv din cele ale coasociatului O. Italia,

așa cum s-a susținut, astfel că, acesta, deținând doar 50% din capitalul

social, voturile sale nu pot întruni în nicio situație nici condiția majorității,

nici pe aceea a unanimității.

În această situație,

întrucât în adunarea generală, mandatarii celor doi asociați au exprimat voturi

contrarii în legătură cu problema supusă dezbaterii, rezultă că, neexistând

unanimitate în manifestarea voinței sociale, asociatul O. Italia, prin S.L. nu

a putut exprima un vot valabil cu privire la antrenarea răspunderii celuilalt

asociat-administrator, reclamantul din speță, hotărârea în cauză fiind lovită

de nulitate absolută.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel, pârâta SC A.F.B. SRL a declarat recurs, solicitând

modificarea acesteia și pe fond, respingerea acțiunii, cu cheltuieli de

judecată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs se arată următoarele:

În virtutea dispozițiilor

art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, greșit interpretate de instanța de

apel, reclamantul nu avea calitatea și capacitatea de a promova acțiunea în

justiție, deoarece aceste prevederi se aplică prin analogie și societăților cu

răspundere limitată, iar pe de altă parte s-au omis prevederile art. 79 alin.

(1) din lege, care îi interziceau reclamantului, în calitate de asociat și

administrator să participe la deliberări într-o chestiune în care interesele

sale erau contrare celor ale societății.

De asemenea,

recurenta arată că, instanța de apel a omis observarea prevederilor art. 197 alin.

(3) din Legea nr. 31/1990, conform cărora dispozițiile art. 75, art. 76, art. 77

alin. (1) și art. 79 se aplică și societăților cu răspundere limitată,

coroborate cu art. 79 și art. 194 lit. c) din lege. Sub acest aspect se arată

că, în mod greșit instanța a reținut că reclamantul nu a avut interese contrare

cu cele ale societății, de vreme ce este evident că acesta nu a dorit, prin

votul său, clarificarea unei situații care-l privea în mod direct.

Criticile astfel

aduse hotărârii din apel vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Conform art. 304 pct.

8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța a interpretat eronat art. 13.2

din actul constitutiv, referitor la validitatea hotărârilor.

Sub acest aspect, se

arată că majoritatea se referă la voturile ce pot fi valabil exprimate și nu la

voturile tuturor asociaților, iar o interpretare per a contrario ar da naștere

unor situații absurde, în contra intereselor societății.

În speță, întrucât

reclamantul, având interese contrare cu cele ale societății, trebuia să se abțină

de la vot, majoritatea cerută de actul constitutiv s-a obținut, prin votul

coasociatului, astfel că hotărârea era validă.

Prin întâmpinarea

înregistrată la data de 15 septembrie 2011 (f.36-57), intimatul B.W. a

solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei la plata

cheltuielilor de judecată.

În apărare arată

următoarele:

Instanța de apel a

aplicat corect textele legale incidente, apreciind că reclamantul are calitate

procesuală activă și capacitatea de a formula acțiunea în justiție, pentru

anularea hotărârii adunării generale, reținând corect că dispozițiile art. 132 alin.

(4) din Legea nr. 31/1990 nu sunt aplicabile speței, întrucât, pe de o parte,

hotărârea contestată sub aspectul legalității viza aprobarea exercitării acțiunii

în răspunderea reclamantului, în calitatea sa de administrator, și nicidecum acțiunea

în revocarea sa din funcție, iar, pe de altă parte, reclamantul a solicitat anularea

hotărârii, în calitate de asociat, iar nu de administrator.

Intimatul arată, de

asemenea, că în mod corect s-a reținut faptul că, la adoptarea hotărârii nu era

obligat să se abțină de la vot, nefiind în conflict de interese, deoarece

asociații dețin în părți egale capitalul social și, prin raportare la dispozițiile

actului constitutiv, voința socială se poate forma doar prin votul unanim al

asociaților. Or, exprimarea de către unul din asociați a unui vot contrar celui

exprimat de celălalt asociat, nu poate fi calificat ca fiind un vot contrar

interesului social, atâta timp cât voința societății nu se poate forma prin

votul exprimat de un singur asociat.

Totodată, corect s-a

reținut că, numărul de voturi necesar pentru adoptarea hotărârii adunării

generale se raportează la întreg capitalul social, iar nu la părțile sociale deținute

de asociatul care nu se află într-o situație care să impună abținerea sa de la

vot.

Privitor la criticile

întemeiate de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., intimatul susține că actul

juridic dedus judecății îl constituie hotărârea adoptată în adunarea generală a

asociaților din data de 6 ianuarie 2010, iar nu actul constitutiv al societății,

astfel că ele nu sunt întemeiate.

Este invocată și

frauda la lege, prin aceea că, scopul urmărit prin adoptarea hotărârii de

aprobare a derulării acțiunii în răspundere contra administratorului a fost

acela al obținerii încetării de drept a mandatului său, prin aplicarea

indirectă a prevederilor art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, specifice

societăților pe acțiuni.

Analizând recursul

prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Pârâta SC A.F.B. este

o societate comercială cu răspundere limitată, având doi asociați, respectiv pe

reclamantul B.W. și O. Italia SRL, societate comercială de drept italian. Cota

de participare a acestora la capitalul social este egală, de 50% fiecare, iar

calitatea de administratori este deținută de reclamant și de către L.C., care

este și administrator al O. Italia SRL.

Prin hotărârea AGA

din 6 ianuarie 2010, la punctul 2 al ordinii de zi s-a supus la vot, în prezența

mandatarilor celor doi asociați, respectiv G.B. și S.L., problema începerii și

derulării unei acțiuni în răspundere împotriva administratorului B.W.

Cu toate că

reprezentantul reclamantului a votat ”împotrivă”, hotărârea a fost adoptată

prin votul ”pentru” exprimat de reprezentantul celuilalt asociat.

Recurenta a invocat

greșita aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 132 alin. (4) din Legea

nr. 31/1990, despre care instanța de apel a reținut că nu au incidență în

cauză.

Această statuare este

corectă.

Astfel, norma legală

invocată în apărare de pârâta-recurentă, în susținerea lipsei calității

procesuale a reclamantului, precum și a capacității acestuia de a ataca

hotărârea adunării generale edictează: ”Membrii consiliului de administrație,

respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării

generale privitoare la revocarea lor din funcție”.

Prin urmare, pe de o

parte, dispoziția legală vizează societățile comerciale pe acțiuni, fără a

exista vreo normă de trimitere la o situație juridică similară în privința

societăților comerciale cu răspundere limitată, astfel că analogia nu este permisă,

decât unde legiuitorul trimite expres. Pe de altă parte, textul invocat se

referă la hotărârea de revocare din funcție a administratorului, pe când, în

speță hotărârea adoptată și contestată vizează aprobarea exercitării acțiunii

în răspunderea administratorului.

O altă critică are în

vedere încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 79 alin. (1)

din Legea nr. 31/1990, și care nu îi permiteau reclamantului posibilitatea de a

participa la vot într-o chestiune în care avea interese contrare acelora ale

societății, prevederi legale ignorate prin decizia atacată.

În legătură cu

aceasta se va reține că, potrivit textului de lege invocat, ” asociatul care,

într-o operațiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia,

interese contrare acelora ale societății, nu poate lua parte la nici o

deliberare sau decizie privind această operațiune”.

Situația vizată de

speță, aceea a adoptării unei hotărâri prin care s-a pus în discuție și s-a

aprobat exercitarea acțiunii în răspundere a asociatului-administrator nu este

acoperită de prevederile sus-citate ale art. 79 alin. (1) din lege, și care au

în vedere o operațiune comercială determinată, în care asociatul are interese

contrare celor ale societății, fie în nume personal, fie în contul altuia.

Așadar, cu privire la

exercitarea dreptului de vot în adunare, legea stabilește interdicțiile în

cazul unui conflict de interese între asociat și societate, respectiv atunci

când deliberările vizează aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate

între el și societate, fără ca asemenea limitări să poată fi extinse la situații

pe care legiuitorul nu le-a prevăzut expres.

De menționat că, în

situația încălcării de către asociat a interdicțiilor prevăzute de lege cu

privire la exercitarea dreptului de vot în adunarea generală, este antrenată

răspunderea acestuia pentru prejudiciile cauzate societății, dacă, fără votul

său, nu s-ar fi obținut majoritatea cerută de lege.

Pe de altă parte, în

mod corect s-a reținut că, raportat la împrejurarea că cei doi asociați dețin

în părți egale capitalul social, iar voința societară se poate exprima doar

prin votul comun al acestora, nu se poate susține că un asociat are interese

contrare, iar celălalt comune cu societatea cu răspundere limitată, în care

asocierea se bazează pe încrederea asociaților, având un caracter intuitu

personae.

Nici sub aspectul

cvorumului cu care se adoptă hotărârile în adunarea generală a societății

pârâte, criticile recurentei nu sunt fondate.

Astfel, potrivit art.

192 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală decide prin votul

reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale, în afară

de cazul când în actul constitutiv de prevede altfel.

Potrivit art. 13.2

din actul constitutiv, ”hotărârile adunării generale, atât în ceea ce privește

modificarea actului constitutiv al societății, cât și aprobarea de operațiuni,

tipuri de operațiuni și acte juridice de orice natură care sunt de competența

adunărilor generale ale asociaților, conform prevederilor legii și ale actului

constitutiv, se iau cu o majoritate de 75% din numărul total de voturi ale

asociaților societății”.

Raportat la

împrejurarea că, prin actele constitutive, asociații au hotărât repartizarea

egală a părților sociale deținute în capitalul social, reiese că, majoritatea

prevăzută prin derogare de la dispozițiile legale, reprezintă în fapt,

unanimitate.

Interpretarea

recurentei potrivit căreia cvorumul de vot se raportează la totalitatea

voturilor care pot fi valabil exprimate, iar nu la voturile tuturor asociaților

este în contradicție vădită cu clauzele contractuale stipulate prin voința

asociaților la constituirea societății, care sunt fără echivoc și care au

primit interpretarea corespunzătoare a instanțelor de fond.

Examinarea acestei

critici, chiar dacă excede motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., așa cum a susținut întemeiat intimatul prin întâmpinarea la recurs,

pe considerentul că actul juridic dedus judecății nu este actul constitutiv, ci

hotărârea adoptată în adunarea generală, așadar examinarea a fost posibilă în

considerarea verificării legalității deciziei prin prisma motivului prevăzut la

pct. 9 al aceluiași articol, fiind găsită nefondată, potrivit celor mai sus reținute.

În consecință,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind fondat, recursul declarat de

pârâta SC A.F.B. SRL împotriva deciziei pronunțate în apel se va respinge.

Conform art. 274 C.

proc. civ., fiind în culpă procesuală, recurenta va fi obligată să-i achite

intimatului B.W. suma de 26.622, 80 lei cheltuieli de judecată în recurs,

ocazionate cu plata onorariului avocațial, potrivit facturii fiscale și chitanței

nr. 0178 din 16 septembrie 2011 depuse la fila 64 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC A.F.B. SRL FOENI împotriva deciziei civile nr. 8

din 17 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Obligă recurenta SC A.F.B.

SRL FOENI la plata sumei de 26.622,80 lei, cheltuieli de judecată în favoarea intimatului

B.W.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

octombrie 2011.