ÎCCJ, decizie (scj.ro #81659)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81659) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Marca verbală

”Ceaușescu”. Folosirea semnului  identic cu marca de către un

terț  în titlul unui spectacol de teatru.  Respingerea acțiunii prin

care titularul a solicitat să se constate o încălcare a drepturilor

sale exclusive asupra mărcii.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Dreptul

proprietății intelectuale. Marcă

Index alfabetic :

marcă verbală

-

semn

-

similaritate

Legea nr. 84/1998, art. 36

Notă :

Legea nr.84/1998 a fost

republicată în M.Of. nr. 350 din 27.05.2010, în

temeiul art. V din Legea nr. 66/2010

pentru modificarea si completarea Legii nr. 84/1998, publicată în M.Of.

nr. 226 din 9 aprilie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare, astfel

că art. 35 la care se face trimitere în considerentele deciziei (avut în

vedere de instanțele de judecată în forma în vigoare la data

investirii cu cererea de chemare în judecată), a devenit art. 36.

Pentru a fi

îndeplinită cerința identității/similarității

semnelor, ce rezultă din textul art. 36 din Legea nr. 84/1998, este

necesar ca terțul să folosească

semnul „pentru produse sau

servicii"

și, totodată, ca folosirea semnului

să fie susceptibilă de a genera în

percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul

de asociere a

mărcii cu semnul,

ori ca prin folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea

profita de caracterul distinctiv ori de renumele

mărcii sau folosirea semnului și ar cauza titularului

mărcii un prejudiciu.

Însă

nu orice semn folosit de o altă persoană decât

titularul mărcii, chiar dacă este

identic sau similar cu marca, poate genera o încălcare a mărcii, ci

doar acele semne care, prin modul în care sunt

folosite, îndeplinesc ele însele

funcțiile

unei mărci (chiar dacă nu sunt înregistrate ca atare), legiuitorul

având în vedere

, așadar, doar semnele distinctive, în modalitatea

în care sunt

utilizate, pentru produsele

și serviciile vizate de acel semn.

Astfel, nu

constituie o încălcare a drepturilor exclusive a titularului asupra

mărcii verbale ”Ceaușescu” folosirea de către un terț a

acestui nume, identic cu marca înregistrată, atât în titlul unui spectacol

cât și în conținutul piesei de teatru,

semnul fiind folosit în sens

propriu, ca nume patronimic, necesar

pentru

identificarea personalității istorice cu acest nume și nu

utilizat pentru ”produse sau servicii”.

În atare

situație,

semnul

are un scop pur descriptiv, acela de a desemna subiectul unei anumite opere

dramatice,

permițând

stabilirea unei legături exclusiv cu

conținutul reprezentației teatral, iar

împrejurarea că semnul conține numele

„Ceaușescu" nu relevă o folosire cu titlu de marcă,

ci doar evocă tentativa

artistică

de reconstituire a ultimelor momente din viața personalității

notorii

cu acest nume.

Secția I civilă, decizia nr. 2387

din 19 aprilie 2013

Prin

sentința nr. 1316 din7.07.2011, Tribunalul București, Secția a

V-a

civilă,

a

respins ca

neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanții

O.I.M. și C.V., în contradictoriu cu pârâtul

Teatrul O., cu cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 lei,

reprezentând onorariu avocat redus conform art.

274 alin. (3) C.proc.

civ., și a

respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în

garanție

formulată de pârâtul Teatrul O. împotriva The L.H.

GbR; în

prealabil, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive și a luat act că nu

se

solicită cheltuieli de judecată de chemata în garanție.

În motivarea sentinței, s-au

reținut următoarele:

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale pasive,

unită cu

fondul

prin încheierea de ședință de la termenul din 03.06.2010,

Tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, deoarece, din probatoriul

administrat, rezultă un

aspect necontestat de către pârât și anume

faptul că la Teatrul O., în datele

de 10 și 11 decembrie 2009, a avut loc spectacolul „Ultimele ore ale lui

Ceaușescu".

Reclamanții au invocat

încălcarea de către pârât cu bună știință a

drepturilor lor, prin fapta însăși a pârâtului, aceea de a refuza

să suspende spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceaușescu",

deși au fost notificați de către reclamanți în acest sens.

Prin urmare, sub aspectul acestor

fapte, pârâtul are calitate procesuală, independent de clauzele din

contractul încheiat între The L.H. GbR în calitate de producător și

Teatrul O. în calitate de partener înregistrat sub nr. 2xx din 20.04.2009 cu

privire la repartizarea efectivă a atribuțiilor și

responsabilităților între părți.

În ceea ce privește fondul

litigiului, s-a reținut că reclamanții sunt titularii

mărcii verbale „Ceaușescu" nr. 087503/2007 înregistrată

pentru toate clasele de produse și servicii conform Clasificării de

la Nisa.

În această calitate, se

bucură de protecția conferită de Legea nr. 84/1998,

reclamanții întemeindu-și prezenta acțiune pe dispozițiile

art. 35 din această lege.

Tribunalul a apreciat că se

impune a se analiza dacă sunt întrunite premisele unei acțiuni

întemeiate pe dispozițiile art. 35 din lege, în forma în vigoare la data

sesizării instanței, 08.01.2010, respectiv dacă pârâtul și

chemata în garanție au folosit marca reclamanților, în activitatea

lor comercială.

Sub un prim aspect, Tribunalul a

apreciat că nu se poate vorbi în cauză despre o folosință

într-o activitate comercială.

Astfel cum a rezultat din

probatoriu, faptele imputate pârâtului și chematei în garanție drept

încălcări ale mărcii reclamanților constau în organizarea

și prezentarea spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceaușescu"

din 10 și 11 decembrie 2009.

Din contractul încheiat între The

L.H. GbR, în calitate de producător și Teatrul O., în calitate de

partener înregistrat sub nr. 2xx din 20.04.2009, rezultă că Teatrul

O. s-a obligat să pună la dispoziția producătorului The

L.H. GbR sala de spectacole, în mod gratuit, pentru a face posibilă

prezentarea spectacolului în datele menționate.

În contract se menționează

că Teatrul O. va păstra sumele realizate din vânzarea biletelor la

prețul de 21,2 lei pentru prima categorie și 12,72 lei pentru a doua

categorie, din aceste sume urmând să asigure plata taxelor, a timbrului

teatral și a timbrului Crucea Roșie.

Tribunalul a apreciat că nu pot

fi primite susținerile reclamanților în sensul că, prin

încasarea prețului pentru bilete, pârâtul a realizat o activitate

comercială.

Astfel, pe de

o parte, rezultă din Anexa 1 la contract, faptul că atât

pentru repetițiile din

7-9 decembrie, cât și pentru spectacolele din 10 și 11

decembrie și pentru

activitatea posterioară spectacolului de readucere la

stadiul inițial din 12

decembrie, a fost necesară activitatea unor operatori de scenă (între

1 și 6), electricieni, operatori de sunet, evident remunerată. De

asemenea, au fost implicate cheltuieli cu utilitățile consumate,

electricitate,

încălzire,

curățenie și serviciile aferente, care presupun costuri.

Prin urmare,

faptul că au fost vândute bilete din care au fost încasate

sumele de 2.220 lei și

2.352 lei, astfel cum rezultă din declarațiile de impunere

pentru veniturile din

spectacole pe luna decembrie 2009, din care au fost

plătite taxele, impozitele

și cheltuielile aferente utilizării sălii de spectacol, nu

reprezintă o activitate

desfășurată în scopul obținerii de profit, specifică

actelor comerciale.

Pe de altă

parte, potrivit art. 3 pct. 6 Cod comercial, se consideră fapt de

comerț întreprinderile de spectacole publice, numai că în cauză

nu s-a dovedit

că

pârâtul este societate comercială, ci instituție publică de

cultură din

subordinea

Consiliului General al municipiului București.

Sub un al

doilea aspect, Tribunalul a avut în vedere că nu se poate vorbi

despre o folosire de

către pârât a mărcii Ceaușescu, ci a numelui de notorietate

istorică „Ceaușescu".

Este evident

că demersul reconstituirii procesului soților Ceaușescu de

către Institutul

Internațional pentru Crimă Politică - IIPM nu se putea face

fără utilizarea

numelui personajelor istorice din centrul evenimentelor aduse

în scenă în cadrul

spectacolului menționat, fără ca aceasta să poată primi

semnificația juridică a

folosirii mărcii reclamanților.

Acesta este motivul pentru care

viziunea legiuitorului asupra

posibilității

înregistrării ca marcă a unui nume istoric cunoscut, s-a schimbat

de la momentul înregistrării mărcii

reclamanților, prin Legea nr. 66/2010 care a modificat Legea nr. 84/1998

introducându-se ca motiv nou absolut de refuz

la înregistrare (art. 5 lit. m) acela al folosirii unor semne cu

înaltă valoare

simbolică,

iar din definiția cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Regulamentul de

aplicare a Legii nr. 84/1998 rezultă că

aceste semne includ și numele unor

personalități istorice

importante.

Sub un ultim

aspect, astfel cum rezultă din reglementarea drepturilor

titularilor de marcă

și din interdicțiile impuse celorlalți comercianți prin

art.

35 din

lege, legiuitorul a avut în vedere sensul propriu al noțiunii de

marcă,

desprins

din art. 3, respectiv de „semn susceptibil de reprezentare grafică

servind la deosebirea

produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau

juridice de cele aparținând altor persoane".

De asemenea, a

avut în vedere finalitatea recunoașterii mărcii, aceea de a permite

protejarea elementelor particulare sub care comerciantul își face

cunoscute produsele sau serviciile.

Împrejurarea

că, potrivit legii, mărcile pot fi constituite din semne

distinctive, cum ar fi

cuvintele, inclusiv numele de persoane, nu schimbă nici

sensul și nici finalitatea mărcii.

Din perspectiva

finalității înregistrării mărcii, Tribunalul a avut în

vedere faptul că reclamanții, care nu

sunt comercianți, au înregistrat ca marcă un nume de notorietate

istorică „Ceaușescu" pentru toate clasele de produse și

servicii, fără ca prin probatoriul

administrat să facă vreo dovadă că au folosit

marca înregistrată în favoarea lor pentru

vreo categorie de bunuri sau servicii

dintre cele înregistrate.

Solicitarea de

despăgubiri din partea terților care au folosit numele de

”Ceaușescu” nu poate fi socotită o folosință adecvată

a mărcii înregistrate în

favoarea

lor.

În

condițiile în care reclamanții nu au folosit marca, folosirea numelui

istoric pe care

l-au înregistrat ca marcă nu s-a făcut în cadrul

activității

organizate de

către pârât într-un mod impropriu sau pentru scopuri

discutabile, iar numele nu a fost asociat unor

activități reprobabile, formularea acțiunii împotriva pârâtului

îmbracă aparența unui abuz de drept, marca fiind înregistrată

fie doar în scop de blocaj, fie în scopul obținerii de despăgubiri.

Înregistrarea

ca marcă a numelui menționat nu le conferă reclamanților

drepturi absolute asupra

elementului verbal al mărcii, în condițiile în care

acesta este un nume de notorietate istorică.

Motivarea

reclamanților că au permis folosirea numelui înregistrat ca

marcă, dar cu titlu

gratuit, formularea prezentei acțiuni fiind determinată de

faptul că pentru

spectacol a fost încasată o contraprestație din bilete, nu este

suficientă pentru a

conferi legitimitate demersului lor. Într-o interpretare

contrară, s-ar ajunge la

situația paradoxală în care nici manualele de istorie nu

ar mai putea folosi acest

nume, fără a se considera că se încalcă marca

reclamanților, pentru

simplul fapt că și acestea sunt puse în vânzare contra

cost.

Tribunalul a conchis în sensul

că invocarea în cauză a dreptului la

marcă de către reclamanți s-a făcut cu deturnarea

mărcii de la scopul pentru

care

a fost recunoscută, că în cauză nu se poate vorbi despre o

folosire de

către pârât a mărcii ”Ceaușescu”, ci a

numelui de notorietate istorică

„Ceaușescu"

și că nu poate fi vorba despre o exploatare comercială.

Prin decizia

nr. 110 din 5.07.2012, Curtea de Apel București, Secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și

asigurări

sociale,

au fost respinse, ca

nefondate, apelurile declarate de

reclamanți

și de către pârât și a fost respins, ca rămas

fără interes, apelul

declarat de către chematul în

garanție.

Instanța

de apel a reținut că, în speță, se află în

conflict marca

individuală verbală „Ceaușescu", înregistrată și

pentru clasa

41:

educație, instruire divertisment, activități sportive și

culturale, cu semnul

„Ultimele ore ale lui Ceaușescu", folosit ca nume al unui

spectacol de teatru.

Marca și

semnul nu sunt identice, semnul conținând în afară de numele ”

Ceaușescu” și alte elemente verbale.

Nu se poate

susține că marca „Ceaușescu" ar fi dobândit un renume în

România, nici pentru produse

din clasa 41 și nici pentru alte produse dintre

cele pentru care a fost

înregistrată, reclamanții nesusținând și, astfel,

nefăcând

vreo dovadă

că ar fi folosit marca în vreun fel.

Faptul că

numele ”Ceaușescu” este cunoscut nu însemnă că înregistrarea

acestuia ca marcă îi conferă

mărcii același renume, cunoașterea mărcii

trebuind apreciată în legătură cu

produsele și serviciile pentru care a fost

înregistrată,

raportat la funcțiile mărcii.

Ținând

cont de aceste elemente de fapt, s-a apreciat, contrar celor

reținute de către

prima instanță, că este îndeplinită condiția folosirii

semnului aflat în conflict cu marca în activitatea comercială a pârâtului,

sub acest semn fiind identificată piesa de teatru pusă la

dispoziția publicului prin intermediul pârâtului. Noțiunea de

„activitate comercială" folosită de prevederea legală în

cauză trebuie interpretată în sens larg, nu numai

societățile comerciale putând

să încalce o marcă prin prestarea unei astfel

de activități. Or, din punerea în

scenă a acestei piese au fost

obținute venituri din vânzarea biletelor, dar și din donații

și publicitate, având în vedere anunțul spectacolului.

Există

identitate între o parte dintre produsele și serviciile pentru care a

fost înregistrată marca, anume cele din

clasa 41: educație, instruire,

divertisment,

activități sportive și culturale, și cele pentru care a

fost folosit

semnul în cauză, spectacol de teatru.

Referitor la

similaritatea dintre semnul „Ultimele ore ale lui Ceaușescu" și

marca înregistrată „Ceaușescu", s-a observat că au un

element comun „Ceaușescu", dar că nu sunt identice, semnul

conținând în afară de numele

Ceaușescu

și alte particule situate la început.

În aceste

condiții, se pune problema dacă, dată fiind existența

acestor asemănări, există un risc de confuzie în percepția

publicului, incluzând riscul

de asociere între semn și marcă, adică

dacă publicul (consumatorul mediu)

poate fi indus în eroare cu privire la proveniența

bunurilor, dacă publicul va crede, văzând titlul spectacolului

„Ultimele ore ale lui Ceaușescu", că acesta

provine de la titularul mărcii

„Ceaușescu" sau nu.

Instanța

de apel a considerat că răspunsul este negativ, având în vedere

că pentru determinarea riscului de confuzie marca și semnul se analizează

în

ansamblu,

existând un risc de confuzie mai accentuat dacă marca și semnul

sunt asemănătoare la început.

În

speță, semnul în cauză reprezintă o expresie care are la

început

cuvintele

„ultimele ore ale lui" și continuă cu numele

personalității istoriei

recente a României „Ceaușescu" condiții în

care publicul va avea în minte

faptul că are de a face cu o piesă de teatru

care are ca obiect prezentarea părții finale a vieții lui

Nicolae Ceaușescu, iar nu faptul că ar fi vorba despre o piesă

de teatru sau de un spectacol pus în scenă de titularul mărcii

„Ceaușescu".

Faptul că

elementul verbal al unei mărci coincide cu numele unei

persoane, fie ea o

personalitate istorică, nu îi dă dreptul titularului mărcii

să

solicite

interzicerea folosirii acestui nume decât în condițiile art.36 din Legea

nr.84/1998, or, în speță, nu sunt îndeplinite aceste condiții.

Au fost

înlăturate și referirile primei instanțe, ca motiv de respingere

a

acțiunii,

la prevederile Legii nr.84/1998, așa cum au fost modificate prin

Legea nr.66/2010, în sensul

introducerii unui nou motiv absolut de refuz la

înregistrare, acela al folosirii unor semne cu

înaltă valoare simbolică,

incluzând

și numele unor personalități istorice importante, întrucât

prezenta

marcă a fost

înregistrată anterior intrării în vigoare a acestor modificări,

motivele de nulitate fiind supuse legii în vigoare

la data înregistrării mărcii.

De asemenea,

au fost înlăturate referirile primei instanțe, ca motiv de

respingere a acțiunii

prin refuzul de a acorda protecția prevăzută de lege

titularului mărcii, la

comportamentul abuziv al reclamanților care ar fi

înregistrat marca în cauză

pentru toate clasele și nu ar fi folosit-o până în

prezent pentru niciuna,

având în vedere că legea prevede expres o sancțiune pentru nefolosirea

unei mărci și anume decăderea, reglementată la art.46 din

Legea nr.84/1998,

sancțiune care nu face obiectul prezentului litigiu.

Sunt nefondate

și motivele de apel privind cuantumul cheltuielilor de

judecată acordate de

către prima instanță în favoarea pârâtului, în sumă de

10.000 lei, având în vedere

că pe de o parte această sumă reprezintă onorariul

de avocat redus de la suma de 35.184 lei, conform

ordinelor de plată,

chitanțelor

și facturilor aflate la dosar sau, cel puțin, de la 25000 plus TVA,

conform contractului de asistență

juridică din data de 18.03.2010

.

Pe de

altă parte, în mod corect a apreciat prima instanță, prin

aplicarea art. 274 alin. (3) C.proc.civ., că această sumă este

corespunzătoare

muncii prestate de către avocatul pârâtului pentru a formula

apărarea acestuia

raportat la acțiunea cu care a fost învestită prima

instanță, la complexitatea cauzei, gradul de specializare a

obiectului acesteia, dintre termenele acordate

în cauză în

legătură cu soluționarea acțiunii principale, doar două

dintre

termene acordându-se în mod

special în raport de cererea de chemare în

garanție.

Prejudiciul

încercat de către pârât raportat la cheltuielile de judecată

reprezintă tocmai plata onorariului de avocat pe care nu l-ar fi

plătit dacă

reclamantul nu

ar fi formulat acțiunea de fată care s-a dovedit a fi

neîntemeiată.

În ceea ce

privește apelul declarat de către pârât, s-a reținut că a

fost

criticată

neacordarea în întregime a cheltuielilor de judecată, reprezentând

onorariu de avocat conform

contractului de asistență juridică de 25.000 lei plus

TVA, pârâtul susținând, pe de o parte,

că ar fi vorba despre onorariu de

succes,

iar, pe de altă parte, că ar cuprinde plata în avans a cheltuielilor

până

la finalizarea cauzei, inclusiv din apel și recurs.

Curtea a

constatat că acest apel este nefondat, deoarece prima instanță

nu putea acorda decât

cheltuielile de judecată aferente judecării cauzei până în

momentul

pronunțării sentinței, fiind la latitudinea părții

dacă decide plata în

avans a

onorariului pentru eventuale servicii ce se vor presta în viitor. Acordarea

cheltuielilor de judecată presupune îndeplinirea condițiilor

răspunderii civile delictuale în sarcina

celui care a pierdut procesul, acestea nu

sunt îndeplinite decât în momentul în care faptul prejudiciabil este

săvârșit.

Având în

vedere că suma de 25.000 lei plus TVA, conform susținerilor pârâtului

din cadrul apelului, cuprinde plata în avans a cheltuielilor până la

finalizarea cauzei, inclusiv

din apel și recurs, cu atât mai mult se justifică

aprecierea de către prima instanță

că suma de 10.000 lei este rezonabilă

raportat la activitatea prestată de avocat în legătură

cu judecata procesului în

primă instanță.

Faptul că

între avocat și clientul său a intervenit o înțelegere în sensul

returnării onorariului în cazul pierderii procesului, înțelegere care

implică un anumit risc și care, astfel, nu relevă în mod necesar

raportul real calitate preț,

nu poate afecta determinarea cheltuielilor de

judecată puse în sarcina părții

care a pierdut procesul, care nu

poate fi obligată să suporte decât cheltuielile

reale, rezonabile și necesare.

În ceea ce

privește aderarea la apel formulată de către apelantul-chemat

în garanție The L.H.

GbR, Curtea a reținut că prin sentința atacată a

respins, ca rămasă

fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de

pârâtul Teatrul O., ca

urmare a respingerii ca neîntemeiată a cererii

principale.

În aceste

condiții, chematul în garanție ar fi putut fi atras în proces în

apel numai printr-o cerere

formulată de către intimatul pârât de apel incident,

conform art.

293

1

C.proc.civ.,

cerere care nu a fost formulată în

speță.

Chematul în

garanție ar fi avut interes în schimbarea soluției primei

instanțe doar dacă s-ar fi reținut

temeinicia apelului reclamanților și

întemeiată acțiunea, și în același timp dacă

intimatul reclamant ar fi formulat apel incident, numai în acest caz punându-se

problema analizării temeinicei

cererii de chemare în garanție,

a conchis instanța de apel.

Împotriva

deciziei menționate, au declarat recurs reclamanții, criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc.civ. și susținând următoarele:

Sub pretextul

unei renumerotări a articolelor Legii nr. 84/1998, instanța

de apel a schimbat temeiul

de drept al cererii de chemare în judecată, în raport

de care au fost formulate

motivele de apel, încălcând astfel, dispozițiile art.

129 alin. (6) C.proc.civ.,

precum și principiul disponibilității părților.

Prin cererea

introductivă, s-a solicitat constatarea încălcării dreptului la

marcă în raport de dispozițiile

art. 35 alin. (3) lit. b), actual art. 36 alin. (3) lit. b)

din Legea nr. 84/1998,

și nu în raport de dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b), așa

cum a apreciat și a examinat cauza instanța de apel. Cele două

aliniate

reglementează

două situații diferite, de încălcare a dreptului la marcă.

Conform art. 36

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 [fost art. 35 alin. (2)

lit. b)] sunt

sancționate faptele prin care sunt folosite semne similare cu o

anumită marcă, ce pot crea riscul unei confuzii și prin urmare

încălcarea

dreptului la

marcă.

Potrivit art.

36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998 [fost art. 35 alin. (2) lit.

b)], care reprezintă

temeiul cererii de chemare în judecată, sunt sancționate

faptele prin care a fost

folosită marca în sine și nu un element similar, caz care

duce la încălcarea

dreptului la marca înregistrată fără a analiza puterea de

similaritate a semnului

folosit precum și a riscului de confuzie a acestuia cu

marcă.

De altfel,

încălcarea dreptului la marca „Ceaușescu" intră sub

incidența

ambelor norme de

drept.

Instanța

de apel a apreciat, în mod eronat, că nu sunt îndeplinite

condițiile art. 36

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 [fost art. 35 alin. (2) lit. b)],

că nu există similaritate între marca „Ceaușescu" și

cuvântul „Ceaușescu"

cuprins

în titlul spectacolului „Ultimele ore a lui Ceaușescu", deoarece

alăturate acestui semn mai sunt și alte

cuvinte și pe cale de consecință nu ar

exista riscul unei confuzii între această

marcă și cuvântul „Ceaușescu" cuprins

în titlul

spectacolului.

Semnul la care

face referire legiuitorul în norma menționată este un semn

susceptibil de a deveni marcă, semn care poate fi identic cu o

anumită

marca. Titlul spectacolului la care face referire instanța de apel

nu poate fi considerat un semn în sensul normei, acesta fiind doar un titlul de

spectacol

care înglobează în

structura sa semnul reprezentat de cuvântul „Ceaușescu"

echivalent

al mărcii „Ceaușescu".

Principiile de

drept stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție,

în aprecierea conflictului

dintre marcă și nume comercial (cauza C- 17/06

Celine) sunt aplicabile în

speță, scopul art. 5(1) din Directiva Consiliului

Europei nr.89/104/EEC,

transpus în legislația română prin dispozițiile art. 35

din Legea nr.84/1998, fiind

acela de a proteja funcția mărcii de indicare a

originii comerciale.

În toate

situațiile când o marcă anterioară intră în conflict cu un

semn

folosit în

activitatea comercială de către un terț, se aplică regulile

de la art. 3 5 indiferent dacă semnul este nume comercial sau nu, tocmai

pentru a se evita

producerea unui risc de confuzie între titularul mărcii și cel

care folosește

semnul.

Pârâtul a

desfășurat o activitate comercială, deși aceasta nu este o

condiție conform jurisprudenței și

legislației internaționale. Titlul

spectacolului

„Ultimele ore ale lui Ceaușescu" nu este o marcă

înregistrată, ci

doar un nume comercial folosit în organizarea

și desfășurarea acestui spectacol.

În ceea ce privește

similaritatea, aceasta nu trebuie să implice o

identitate perfectă între cele două semne. în cauză,

există o similaritate între

semnul

„Ceaușescu", care a fost înglobat în titlul spectacolului „Ultimele

ore

ale lui Ceaușescu" și marca „Ceaușescu".

Este, însă, foarte importantă

percepția

consumatorului, a publicului asupra acestui semn. Dacă instanța de

apel pune la îndoială faptul că titlul

„Ultimele ore ale lui Ceaușescu" nu se

asociază cu marca „Ceaușescu" în percepția

consumatorului/publicului,

conținutul

spectacolului cu siguranță a confirmat acestora folosirea mărcii

„Ceaușescu", atât în titlul spectacolului și în procedura

de organizare a

acestuia, dar și în

conținutul său, deoarece scenografia acestuia are ca obiect o parte

din viața Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu, nume care a

făcut și obiectul

acestei mărcii.

În ceea ce

privește riscul de confuzie, recurenții au susținut că

folosirea

cuvântului

„Ceaușescu" în titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui

Ceaușescu" creează confuzie, deoarece atât titlul folosit în

organizarea spectacolului, dar și conținutul spectacolului

(scenografia), se referă la personalitatea istorică

„Ceaușescu", personalitate pentru care s-a înregistrat marca

„Ceaușescu". Dacă piesa de teatru ar fi avut acest nume și

se referea, însă, la o altă persoană, atunci într-adevăr

exista doar un semn asemănător, dar care nu corespundea mărcii

„Ceaușescu".

O altă apreciere

greșită a instanței de apel vizează aprecierea riscului de

confuzie.

Din dispozițiile art. 36 alin.

(2) lit. b) teza finală din Legea nr.84/1998, rezultă că riscul

de confuzie se analizează la nivelului semnului, care poate fi identic cu

marca și nu la nivelul titularului mărcii. Legiuitorul a avut în

vedere situația în care, în concepția unei persoane, se face confuzie

la nivelul mărcii, sub care achiziționează sau beneficiază

de produs. Dacă riscul de confuzie ar fi trebuit analizat la nivelul

titularului, atunci similaritatea ar fi trebuit analizată în raport de

semnul folosit și titularul mărcii.

Deci, este important faptul că

s-a format convingerea, în concepția persoanelor care au vizionat

spectacolul, că există o identitate între marca „Ceaușescu"

și semnul „Ceaușescu" folosit în structura titlului

spectacolului.

Referitor la dispozițiile art.

36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care au fost ignorate de către

instanța de apel, recurenții au susținut că această

normă sancționează faptele în care terțe persoane folosesc

marca, fără consimțământul titularilor mărcii, în

realizarea unor activități care implica oferirea și prestarea

serviciilor sub acesta semn. În speță, Teatrul O. a organizat și

desfășurat spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceaușescu",

folosind marca „Ceaușescu" fără consimțământul

reclamanților.

Obligația respectării

dreptului la marcă o au și cei care oferă sau prestează

servicii sub semnul unei mărci înregistrate, nu numai cei care produc o

lucrare folosind marca. Această obligație se extinde și la cei

care oferă sau distribuie această lucrare pe piață.

Așadar, potrivit art. 36 din

lege, obligația de a respecta dreptul la marcă revine oricărui

terț care utilizează marca, fără consimțământul

titularului, indiferent de forma de încălcare a dreptului de proprietate

la marcă (difuzare, organizare), deoarece acesta este un drept absolut -

erga

omnes,

iar Teatrul Odeon a încălcat aceste norme de drept prezentând spectacolul

de teatru, conform programului său.

Instanța de apel a făcut o

aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., în ceea

ce privește cuantumul excesiv al cheltuielilor de judecată acordate

intimatului de către prima instanță, în raport cu complexitatea

cauzei.

Partea care a

câștigat procesul poate obține restituirea cheltuielilor de

judecată numai în măsura în care se

stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al

acestora.

Or, onorariul de 10.000 lei,

adică peste 2000 Euro, admis de către

instanța de fond,

depășește limita unei necesități procesuale rezonabile

raportată la complexitatea cauzei care

s-a desfășurat fără procedura prealabilă,

fără mediere, fără probe complexe, fără

consultanță, iar tergiversarea cauzei s-

a datorat intimatului Teatrul O., care a solicitat

chemarea în garanție a

The L.H.

GbR, peste termenul prevăzut de art.63 C.proc.civ.

De asemenea,

intimatul este cel care nu a mai vrut să fie soluționat

amiabil acest litigiu,

deși a solicitat termen în acest sens. Toate apărările

acestuia s-au rezumat la

acte procedurale simple: o întâmpinare și o cerere de chemare în

garanție, fără concluzii, note de ședință sau

note probatorii.

În

situația actuală, onorariile de avocat au scăzut, nivelul mediu

situându-se, în cauze

complexe, la aproximativ 3000 lei. Or, într-o cauză

simplă ca aceasta, un onorariu

de 10.000 lei este exagerat de mare, în spiritul

art. 274 alin. (3) C.proc.civ.,

deoarece activitatea avocațială a fost

ușoară, fără implicații și

complexități.

Examinând

decizia recurată în raport de criticile formulate și actele

dosarului, Înalta Curte a

apreciat că recursul nu este fondat.

Prin cererea

de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea de către

instanță a

încălcării drepturilor exclusive ale reclamanților asupra

mărcii

verbale

„Ceaușescu", protejată prin înregistrare cu începere de la data

de 31.01.2007, prin organizarea și difuzarea de către pârâtul Teatrul

O. a

spectacolului

„Ultimele ore ale lui Ceaușescu" în zilele de 10 și 11 decembrie

2009; s-a solicitat,

totodată, obligarea pârâtei să înceteze pentru viitor să mai

organizeze și să prezinte publicului spectacole care să încalce

drepturile

reclamanților

asupra mărcii, precum și repararea prejudiciului moral cauzat

reclamanților prin fapta pârâtei.

În ceea ce

privește temeiul juridic al cererii, reclamanții au invocat

dispozițiile art. 35 alin.(3) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare

la data formulării cererii de chemare în judecată - 8.01.2010,

așadar cea anterioară

modificărilor

aduse prin Legea nr. 66/2010.

Această

normă reglementează dreptul titularului mărcii de a interzice

terțului efectuarea

unor acte referitoare la un semn, acte de natura celor

enumerate de legiuitor (aplicarea

semnului pe produse sau pe ambalaje,

oferirea produselor sau comercializarea ori

deținerea lor în acest scop, sub

acest

semn etc).

Art. 35 alin. (3) face referire

explicit la alin. (2) din aceeași normă,

prevăzând că este edictat în aplicarea acelei dispoziții

legale.

Art. 35 alin.

(2) reglementează cazurile în care titularul mărcii este

îndreptățit să solicite a se

interzice terților să folosească un semn, în

activitatea lor comercială, fără

consimțământul titularului, iar cerințele pentru exercitarea cu

succes a unei asemenea acțiuni în justiție (expres prevăzute sau

implicite) trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

Așadar,

temeiul juridic al unei cereri în contrafacerea mărcii, decurgând

din încălcarea de

către un terț a drepturilor exclusive ale titularului asupra

mărcii, este

reprezentat în principal de art. 35 alin. (2), astfel cum, în mod

corect, au apreciat ambele instanțe de fond.

Este

utilă, în mod evident, și invocarea prevederilor art. 35 alin. (3),

însă

doar

pentru identificarea prestației la care titularul intenționează

a fi obligat

terțul

prin hotărârea instanței de judecată. Temeinicia cererii în

contrafacerea

mărcii

presupune verificarea condițiilor în care terțul utilizează un

anumit

semn,

utilizare despre care titularul mărcii pretinde că aduce atingere

mărcii.

În acest

context, susținerile recurenților - reclamanți referitoare la

încălcarea principiului

disponibilității sunt nefondate, cât timp prima instanță

a procedat în mod corect la calificarea

juridică a cererii, în raport de

dispozițiile

legale incidente față de obiectul și cauza pretențiilor

deduse

judecății, iar

instanța de apel a menținut în mod corespunzător sentința

pronunțată

în aceste condiții.

Modificarea

legii survenită prin Legea nr. 66/2010 este lipsită de

relevanță, cât timp a intervenit ulterior formulării cererii de

chemare în

judecată,

însă trimiterea făcută de către instanța de apel la

Legea nr. 66/2010

nu afectează în vreun fel modalitatea de analiză a

condițiilor cererii în

contrafacere, cât timp, astfel cum corect s-a redat în

considerentele deciziei recurate, conținutul normelor incidente în

speță este identic în reglementările succesive ale Legii nr.

84/1998, diferind doar numerotarea (fostul art. 35 a

devenit art. 36 după

modificare, aspect subliniat, de altfel, chiar prin motivele

de recurs).

Față

de cele arătate, urmează a se verifica modul de interpretare și

aplicare de către

instanța de apel a normei relevante, cea din art. 35 alin. (2),

prin prisma motivelor de

recurs, cu referire, însă, și la susținerile circumscrise

de către

recurenți prevederilor art. 35 alin. (3), deoarece se observă

că, în fapt,

acestea

vizează tot condițiile cererii în contrafacere.

În acest

context, se reține că recurenții au formulat critici referitoare

la

aprecierea

de către instanța de apel a semnului utilizat de către pârât, ca

fiind

chiar

numele ”Ceaușescu”, prezent nu numai în titlul spectacolului de teatru,

dar

și în conținutul

acestuia.

În raport de

motivele cererii de chemare în judecată, aceste susțineri

sunt corecte, deoarece art. 35 alin. (2) din

Legea nr. 84/1998 presupune

raportarea la

modul concret în care acest semn este utilizat de către pârât, în scopul

stabilirii de către instanța de judecată a existenței

vreunei încălcări a drepturilor titularului mărcii. Or, în

speță, numele Ceaușescu, identic mărcii reclamanților,

se regăsește nu numai în titlul spectacolului, ci și în

conținutul

piesei de teatru,

din moment ce aceasta tratează subiectul ultimelor ore din

viața

lui Nicolae Ceaușescu.

Identitatea

dintre semnele aflate în conflict nu conduce la o altă soluție ce

trebuie adoptată în cauză decât similaritatea semnelor,

constatată de către

instanța de apel, pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

Cerința

identității/similarității semnelor este doar una dintre

condițiile de analiză a cererii în contrafacere, rezultate din art. 35

alin. (2), care trebuie

îndeplinite cumulativ, astfel încât întrunirea acesteia nu este

suficientă pentru

admiterea

cererii.

Este necesar ca terțul să

folosească semnul „pentru produse sau

servicii"

[fie identice/similare, în ipoteza de la lit. b), fie diferite, în cazul de la

lit. c)] și, totodată, ca folosirea

semnului să fie susceptibilă de a genera în

percepția publicului un risc de confuzie,

incluzând și riscul de asociere a

mărcii

cu semnul [în ipoteza de la lit. b)] ori ca prin folosirea semnului,

fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv

ori de renumele

mărcii sau

folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu [în

ipoteza

de la lit. c)].

Ambele

instanțe de fond au apreciat că se impune cercetarea ipotezei

din art. 35 alin. (2) lit.

b) din lege, fără ca prin motivele de recurs să se

susțină că

ar fi

incident cazul de la lit. c).

În ambele

ipoteze, însă, prima verificare ce se impune a fi făcută este

aceea dacă terțul

a folosit semnul similar „pentru produse sau servicii".

Această

exigență legală este justificată de faptul că

folosirea de către un

terț a semnului identic sau similar cu marca

trebuie să fie susceptibilă de a

submina funcțiile mărcii

și, în special, funcția de garantare pentru consumator a originii

produselor/serviciilor pentru care marca a fost înregistrată.

În acest sens, Curtea de

Justiție a Uniunii Europene a decis constant, în

jurisprudența formată în

aplicarea art. 5 alin. (1) din Directiva 89/104/CEE de

apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire

la mărci - normă ce

conține

aceeași cerință a folosirii de către terț a semnului

„pentru produse sau

servicii",

preluată în Legea nr. 84/1998 -, că un semn nu poate aduce atingere

unui drept la marcă și să

constituie, astfel, contrafacere, decât dacă folosirea

sa este de natură a compromite funcțiile

mărcii (de exemplu, hotărârile

pronunțate în cauzele: C - 2/00

Holterhoff\

C - 206/01

Arsenal

Football Club;

C - 245/02

Anheuser Busch;

C - 17/06

Celine

etc),

în hotărârea

pronunțată în cauza

Anheuser Busch,

Curtea a arătat

că

poate subzista o atingere a

mărcii „dacă folosirea semnului de către terț este

de natură a acredita existența unei

legături materiale în activitatea comercială între produsele

terțului și întreprinderea titularului mărcii", astfel

încât trebuie

verificat „dacă

publicul vizat (...) tinde să interpreteze semnul utilizat de terț ca

desemnând sau tinzând să desemneze întreprinderea de proveniență

a

produselor terțului".

Exigența

legală în discuție implică, așadar,

utilizarea semnului

cu titlu

de

marcă

de

către terț, pentru că numai în acest fel semnul ar tinde să

distingă produsele sau serviciile oferite prin intermediul acestuia (deci,

ar fi o utilizare „pentru produse sau servicii") și ar periclita

funcția mărcii reclamantului din

acțiunea în contrafacere de

garantare a originii produselor oferite prin

intermediul mărcii.

Acest fapt

înseamnă că nu orice semn folosit de o altă persoană decât

titularul mărcii,

chiar dacă este identic sau similar cu marca, poate genera o încălcare

a mărcii susceptibilă a fi înlăturată prin acțiunea în

contrafacere, ci

doar

acele semne care, prin modul în care sunt folosite, îndeplinesc ele însele

funcțiile unei

mărci (chiar dacă nu sunt înregistrate ca atare). Legiuitorul are

în vedere, așadar, doar semnele distinctive,

în modalitatea în care sunt

utilizate,

pentru produsele și serviciile vizate de acel semn.

Este de

observat că, prin motivele de recurs, se acceptă această

condiție

desprinsă

din art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, din moment ce se face

referire la cauza C - 17/06

Celine

soluționată de Curtea de la Luxemburg, însă

concluzia formulată de

către recurenți prin aplicarea la speță a principiului

menționat anterior

este greșită, deoarece se bazează pe două afirmații

eronate.

Astfel, pe de

o parte, contrar susținerilor recurenților, nu interesează

dacă semnul

terțului este în sine susceptibil de a reprezenta o marcă în sensul

art. 3 lit. a) din Legea

nr. 84/1998 („semn susceptibil de reprezentare grafică

servind la deosebirea produselor

sau a serviciilor unei persoane fizice sau

juridice de cele aparținând

altor persoane"), ci dacă este

efectiv utilizat ca o marcă,

respectiv

dacă, prin modul de folosire, tinde la deosebirea produselor

sau a serviciilor unei

persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor

persoane.

Pe de altă

parte, semnul folosit de către pârâtul din cauză nu este

reprezentat de denumirea

instituției pârâte, care identifică această persoană

juridică. Denumirea

acesteia este „O.", și nu titlul unuia dintre spectacolele puse

în scenă de către această

instituție.

În cauza

Celine,

semnul utilizat de terț era un nume comercial, respectiv

un semn susceptibil de a

deosebi un comerciant de un alt comerciant, fiind

înregistrat  la  Registrul  comerțului  cu  scopul

de  a  identifica persoana comerciantului. Este evident că pârâtul din

prezenta cauză nu este un

comerciant,

însă se deduce că recurenții au făcut doar o analogie a

situației din cauza soluționată de către instanța

europeană cu prezenta cauză.

Dar chiar dacă s-ar ignora

diferența esențială constând în natura

semnului în cele două cazuri, rezultă din considerentele

explicite ale deciziei europene că un conflict între o marcă și

un nume comercial nu poate subzista

în

orice condiții, ci doar dacă numele comercial este utilizat cu titlu

de marcă,

în cazul contrar, în

care terțul folosește numele comercial (identic sau similar

cu marca) potrivit scopului pentru care acest

semn a fost înregistrat, și nu

precum

o marcă, nu există o încălcare a mărcii reclamantului

și nu are temei

cererea în contrafacere.

În cauză,

semnul „Ceaușescu" nu exercită nicio funcție de indicare a

originii produselor sau a serviciilor oferite de pârât prin intermediul acestui

semn, respectiv

spectacolele de gen puse în scenă la Teatrul O., astfel

încât consumatorii genului

dramatic să facă o legătură între această

instituție

și produsele

sau serviciile pe care le oferă.

Semnul are un

scop pur descriptiv, acela de a desemna subiectul unei

anumite opere dramatice,

permițând stabilirea unei legături exclusiv cu

conținutul piesei de teatru. Împrejurarea că

semnul conține numele

„Ceaușescu"

nu relevă o folosire cu titlu de marcă, ci doar evocă tentativa

artistică de reconstituire a ultimelor

momente din viața personalității notorii

cu acest nume.

Semnul este

folosit în sens propriu, ca nume patronimic, fiind necesar

pentru identificarea personalității

istorice cu acest nume.

Printr-o atare

folosire a semnului, nu se aduce atingere funcției mărcii

„Ceaușescu" de a

identifica proveniența produselor sau a serviciilor vizate de

această marcă, deoarece publicul nu va

face nicio legătură cu marca

„Ceaușescu",

fiind avizați chiar din titlul spectacolului că vor asista la o

piesă

cu subiect istoric, ce

tratează o parte a vieții lui Nicolae Ceaușescu și

conștientizează acest subiect, pe care

se așteaptă să-l regăsească în conținutul

piesei de teatru, astfel cum, în mod corect, a

apreciat instanța de apel în

prezenta cauză.

Această

constatare este relevantă și pentru cerința riscului de

confuzie, incluzând și riscul de asociere, prevăzută de art. 35

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, atât timp cât nu este posibilă în

percepția publicului o asociere între titlul spectacolului și

produsele sau serviciile vizate de marca înregistrată

„Ceaușescu".

Se observă

că, în fapt, reclamanții, aflați în legătură de

rudenie sau de

afinitate

cu Nicolae Ceaușescu, urmăresc nu atât încetarea folosirii

numelui

Ceaușescu

în acest

spectacol, cu atât mai puțin schimbarea titlului piesei, ci

însăși

încetarea (neautorizată) a folosirii vreunui subiect legat

de persoana

lui

Nicolae Ceaușescu

în spectacolele puse în scenă la Teatrul O.

Or, atare

finalitate nu poate fi atinsă prin invocarea drepturilor asupra

mărcii, pentru considerentele deja expuse,

ci exclusiv prin invocarea

drepturilor

personalității (Capitolul II din noul Cod civil), aspect ce excede

obiectului

cererii de chemare în judecată din cauză.

Față

de considerentele expuse, se constată că, în mod corect,

instanța de

apel,

menținând hotărârea primei instanțe, a apreciat că nu sunt

întrunite

cerințele - cumulativ

prevăzute - din art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr.

84/1998, drept pentru care Înalta Curte a

înlăturat motivele de recurs pe acest

aspect.

În ceea ce privește cuantumul

cheltuielilor de judecată stabilite în

sarcina

reclamanților de către prima instanță, pentru ca acest

motiv de recurs să poată face obiectul controlului de legalitate a

deciziei recurate, ar fi trebuit

să

vizeze criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C.proc.civ., aplicat

în cauză, pe baza cărora este

posibilă reducerea cheltuielilor de judecată

solicitate de

către partea ce a câștigat procesul.

Or,

susținerile recurenților nu vizează aceste criterii legale, ci

însăși aprecierea instanței de apel conturată în aplicarea

lor, în condițiile în care se

pretinde că suma de bani acordată în

considerarea onorariului de avocat

depășește limita unei necesități

rezonabile raportată la complexitatea cauzei și

la modul de derulare a procesului.

Instanța,

răspunzând motivului de apel pe acest aspect, a ajuns la

concluzia că suma de

10.000 lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este

rezonabilă, avându-se

în vedere tocmai serviciile prestate de avocatul părții adverse, în

raport de complexitatea cauzei și gradul de specializare presupus

de natura litigiului.

Această

apreciere reflectă particularizarea criteriilor din art. 274 alin. (3)

C.proc.civ. la

situația de fapt din speță, astfel încât nu ar putea fi

cenzurată fără o reevaluare a

situației de fapt. Or, această finalitate a

susținerilor excede atribuțiilor acestei instanțe de

control judiciar, care sunt

limitate

la verificarea legalității deciziei, prin prisma cazurilor de recurs

din art. 304 C.proc.civ., cazuri în care nu se încadrează reaprecierea

situației

de fapt și a probatoriului administrat.

Ca atare,

și acest motiv de recurs a fost înlăturat, urmând ca Înalta Curte,

față de

considerentele expuse, să respingă recursul ca nefondat, în aplicarea

art. 312 alin. (1) C.proc.civ.

În aceste

condiții, nu are obiect excepția lipsei capacității de

folosință a S.C. The L.H. GbR, reiterată de către

intervenienta chemată în garanție

în această fază procesuală exclusiv

pentru ipoteza eventualei admiteri a

recursului,

motiv pentru care excepția nu se impune a fi soluționată.