ÎCCJ, decizie (scj.ro #81659)

Marca verbală ”Ceaușescu”. Folosirea semnului identic cu marca de către un terț în titlul unui spectacol de teatru. Respingerea acțiunii prin care titularul a solicitat să se constate o încălcare a drepturilor sale exclusive asupra mărcii. Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Marcă Index alfabetic : marcă verbală - semn - similaritate Legea nr. 84/1998, art. 36 Notă : Legea nr.84/1998 a fost republicată în M.Of. nr. 350 din 27.05.2010, în temeiul art. V din Legea nr. 66/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 84/1998, publicată în M.Of.

nr. 226 din 9 aprilie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare, astfel că art. 35 la care se face trimitere în considerentele deciziei (avut în vedere de instanțele de judecată în forma în vigoare la data investirii cu cererea de chemare în judecată), a devenit art. 36. Pentru a fi îndeplinită cerința identității/similarității semnelor, ce rezultă din textul art. 36 din Legea nr. 84/1998, este necesar ca terțul să folosească semnul „pentru produse sau servicii" și, totodată, ca folosirea semnului să fie susceptibilă de a genera în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul, ori ca prin folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului și ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.

Însă nu orice semn folosit de o altă persoană decât titularul mărcii, chiar dacă este identic sau similar cu marca, poate genera o încălcare a mărcii, ci doar acele semne care, prin modul în care sunt folosite, îndeplinesc ele însele funcțiile unei mărci (chiar dacă nu sunt înregistrate ca atare), legiuitorul având în vedere , așadar, doar semnele distinctive, în modalitatea în care sunt utilizate, pentru produsele și serviciile vizate de acel semn. Astfel, nu constituie o încălcare a drepturilor exclusive a titularului asupra mărcii verbale ”Ceaușescu” folosirea de către un terț a acestui nume, identic cu marca înregistrată, atât în titlul unui spectacol cât și în conținutul piesei de teatru, semnul fiind folosit în sens propriu, ca nume patronimic, necesar pentru identificarea personalității istorice cu acest nume și nu utilizat pentru ”produse sau servicii”.

În atare situație, semnul are un scop pur descriptiv, acela de a desemna subiectul unei anumite opere dramatice, permițând stabilirea unei legături exclusiv cu conținutul reprezentației teatral, iar împrejurarea că semnul conține numele „Ceaușescu" nu relevă o folosire cu titlu de marcă, ci doar evocă tentativa artistică de reconstituire a ultimelor momente din viața personalității notorii cu acest nume. Secția I civilă, decizia nr. 2387 din 19 aprilie 2013 Prin sentința nr. 1316 din7.07.2011, Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanții O.I.M. și C.V., în contradictoriu cu pârâtul Teatrul O., cu cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 lei, reprezentând onorariu avocat redus conform art. 274 alin. (3) C.proc.

civ., și a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Teatrul O. împotriva The L.H. GbR; în prealabil, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată de chemata în garanție. În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, unită cu fondul prin încheierea de ședință de la termenul din 03.06.2010, Tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, deoarece, din probatoriul administrat, rezultă un aspect necontestat de către pârât și anume faptul că la Teatrul O., în datele de 10 și 11 decembrie 2009, a avut loc spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceaușescu". Reclamanții au invocat încălcarea de către pârât cu bună știință a drepturilor lor, prin fapta însăși a pârâtului, aceea de a refuza să suspende spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceaușescu", deși au fost notificați de către reclamanți în acest sens.

Prin urmare, sub aspectul acestor fapte, pârâtul are calitate procesuală, independent de clauzele din contractul încheiat între The L.H. GbR în calitate de producător și Teatrul O. în calitate de partener înregistrat sub nr. 2xx din 20.04.2009 cu privire la repartizarea efectivă a atribuțiilor și responsabilităților între părți. În ceea ce privește fondul litigiului, s-a reținut că reclamanții sunt titularii mărcii verbale „Ceaușescu" nr. 087503/2007 înregistrată pentru toate clasele de produse și servicii conform Clasificării de la Nisa. În această calitate, se bucură de protecția conferită de Legea nr. 84/1998, reclamanții întemeindu-și prezenta acțiune pe dispozițiile art. 35 din această lege.

Tribunalul a apreciat că se impune a se analiza dacă sunt întrunite premisele unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 35 din lege, în forma în vigoare la data sesizării instanței, 08.01.2010, respectiv dacă pârâtul și chemata în garanție au folosit marca reclamanților, în activitatea lor comercială. Sub un prim aspect, Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi în cauză despre o folosință într-o activitate comercială. Astfel cum a rezultat din probatoriu, faptele imputate pârâtului și chematei în garanție drept încălcări ale mărcii reclamanților constau în organizarea și prezentarea spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceaușescu" din 10 și 11 decembrie 2009. Din contractul încheiat între The L.H.

GbR, în calitate de producător și Teatrul O., în calitate de partener înregistrat sub nr. 2xx din 20.04.2009, rezultă că Teatrul O. s-a obligat să pună la dispoziția producătorului The L.H. GbR sala de spectacole, în mod gratuit, pentru a face posibilă prezentarea spectacolului în datele menționate. În contract se menționează că Teatrul O. va păstra sumele realizate din vânzarea biletelor la prețul de 21,2 lei pentru prima categorie și 12,72 lei pentru a doua categorie, din aceste sume urmând să asigure plata taxelor, a timbrului teatral și a timbrului Crucea Roșie. Tribunalul a apreciat că nu pot fi primite susținerile reclamanților în sensul că, prin încasarea prețului pentru bilete, pârâtul a realizat o activitate comercială.

Astfel, pe de o parte, rezultă din Anexa 1 la contract, faptul că atât pentru repetițiile din 7-9 decembrie, cât și pentru spectacolele din 10 și 11 decembrie și pentru activitatea posterioară spectacolului de readucere la stadiul inițial din 12 decembrie, a fost necesară activitatea unor operatori de scenă (între 1 și 6), electricieni, operatori de sunet, evident remunerată. De asemenea, au fost implicate cheltuieli cu utilitățile consumate, electricitate, încălzire, curățenie și serviciile aferente, care presupun costuri. Prin urmare, faptul că au fost vândute bilete din care au fost încasate sumele de 2.220 lei și 2.352 lei, astfel cum rezultă din declarațiile de impunere pentru veniturile din spectacole pe luna decembrie 2009, din care au fost plătite taxele, impozitele și cheltuielile aferente utilizării sălii de spectacol, nu reprezintă o activitate desfășurată în scopul obținerii de profit, specifică actelor comerciale.

Pe de altă parte, potrivit art. 3 pct. 6 Cod comercial, se consideră fapt de comerț întreprinderile de spectacole publice, numai că în cauză nu s-a dovedit că pârâtul este societate comercială, ci instituție publică de cultură din subordinea Consiliului General al municipiului București. Sub un al doilea aspect, Tribunalul a avut în vedere că nu se poate vorbi despre o folosire de către pârât a mărcii Ceaușescu, ci a numelui de notorietate istorică „Ceaușescu". Este evident că demersul reconstituirii procesului soților Ceaușescu de către Institutul Internațional pentru Crimă Politică - IIPM nu se putea face fără utilizarea numelui personajelor istorice din centrul evenimentelor aduse în scenă în cadrul spectacolului menționat, fără ca aceasta să poată primi semnificația juridică a folosirii mărcii reclamanților.

Acesta este motivul pentru care viziunea legiuitorului asupra posibilității înregistrării ca marcă a unui nume istoric cunoscut, s-a schimbat de la momentul înregistrării mărcii reclamanților, prin Legea nr. 66/2010 care a modificat Legea nr. 84/1998 introducându-se ca motiv nou absolut de refuz la înregistrare (art. 5 lit. m) acela al folosirii unor semne cu înaltă valoare simbolică, iar din definiția cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 rezultă că aceste semne includ și numele unor personalități istorice importante.

Sub un ultim aspect, astfel cum rezultă din reglementarea drepturilor titularilor de marcă și din interdicțiile impuse celorlalți comercianți prin art. 35 din lege, legiuitorul a avut în vedere sensul propriu al noțiunii de marcă, desprins din art. 3, respectiv de „semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane". De asemenea, a avut în vedere finalitatea recunoașterii mărcii, aceea de a permite protejarea elementelor particulare sub care comerciantul își face cunoscute produsele sau serviciile. Împrejurarea că, potrivit legii, mărcile pot fi constituite din semne distinctive, cum ar fi cuvintele, inclusiv numele de persoane, nu schimbă nici sensul și nici finalitatea mărcii.

Din perspectiva finalității înregistrării mărcii, Tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanții, care nu sunt comercianți, au înregistrat ca marcă un nume de notorietate istorică „Ceaușescu" pentru toate clasele de produse și servicii, fără ca prin probatoriul administrat să facă vreo dovadă că au folosit marca înregistrată în favoarea lor pentru vreo categorie de bunuri sau servicii dintre cele înregistrate. Solicitarea de despăgubiri din partea terților care au folosit numele de ”Ceaușescu” nu poate fi socotită o folosință adecvată a mărcii înregistrate în favoarea lor.

În condițiile în care reclamanții nu au folosit marca, folosirea numelui istoric pe care l-au înregistrat ca marcă nu s-a făcut în cadrul activității organizate de către pârât într-un mod impropriu sau pentru scopuri discutabile, iar numele nu a fost asociat unor activități reprobabile, formularea acțiunii împotriva pârâtului îmbracă aparența unui abuz de drept, marca fiind înregistrată fie doar în scop de blocaj, fie în scopul obținerii de despăgubiri. Înregistrarea ca marcă a numelui menționat nu le conferă reclamanților drepturi absolute asupra elementului verbal al mărcii, în condițiile în care acesta este un nume de notorietate istorică. Motivarea reclamanților că au permis folosirea numelui înregistrat ca marcă, dar cu titlu gratuit, formularea prezentei acțiuni fiind determinată de faptul că pentru spectacol a fost încasată o contraprestație din bilete, nu este suficientă pentru a conferi legitimitate demersului lor.

Într-o interpretare contrară, s-ar ajunge la situația paradoxală în care nici manualele de istorie nu ar mai putea folosi acest nume, fără a se considera că se încalcă marca reclamanților, pentru simplul fapt că și acestea sunt puse în vânzare contra cost. Tribunalul a conchis în sensul că invocarea în cauză a dreptului la marcă de către reclamanți s-a făcut cu deturnarea mărcii de la scopul pentru care a fost recunoscută, că în cauză nu se poate vorbi despre o folosire de către pârât a mărcii ”Ceaușescu”, ci a numelui de notorietate istorică „Ceaușescu" și că nu poate fi vorba despre o exploatare comercială. Prin decizia nr. 110 din 5.07.2012, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de către pârât și a fost respins, ca rămas fără interes, apelul declarat de către chematul în garanție.

Instanța de apel a reținut că, în speță, se află în conflict marca individuală verbală „Ceaușescu", înregistrată și pentru clasa 41: educație, instruire divertisment, activități sportive și culturale, cu semnul „Ultimele ore ale lui Ceaușescu", folosit ca nume al unui spectacol de teatru. Marca și semnul nu sunt identice, semnul conținând în afară de numele ” Ceaușescu” și alte elemente verbale. Nu se poate susține că marca „Ceaușescu" ar fi dobândit un renume în România, nici pentru produse din clasa 41 și nici pentru alte produse dintre cele pentru care a fost înregistrată, reclamanții nesusținând și, astfel, nefăcând vreo dovadă că ar fi folosit marca în vreun fel. Faptul că numele ”Ceaușescu” este cunoscut nu însemnă că înregistrarea acestuia ca marcă îi conferă mărcii același renume, cunoașterea mărcii trebuind apreciată în legătură cu produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată, raportat la funcțiile mărcii.

Ținând cont de aceste elemente de fapt, s-a apreciat, contrar celor reținute de către prima instanță, că este îndeplinită condiția folosirii semnului aflat în conflict cu marca în activitatea comercială a pârâtului, sub acest semn fiind identificată piesa de teatru pusă la dispoziția publicului prin intermediul pârâtului. Noțiunea de „activitate comercială" folosită de prevederea legală în cauză trebuie interpretată în sens larg, nu numai societățile comerciale putând să încalce o marcă prin prestarea unei astfel de activități. Or, din punerea în scenă a acestei piese au fost obținute venituri din vânzarea biletelor, dar și din donații și publicitate, având în vedere anunțul spectacolului. Există identitate între o parte dintre produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată marca, anume cele din clasa 41: educație, instruire, divertisment, activități sportive și culturale, și cele pentru care a fost folosit semnul în cauză, spectacol de teatru.

Referitor la similaritatea dintre semnul „Ultimele ore ale lui Ceaușescu" și marca înregistrată „Ceaușescu", s-a observat că au un element comun „Ceaușescu", dar că nu sunt identice, semnul conținând în afară de numele Ceaușescu și alte particule situate la început. În aceste condiții, se pune problema dacă, dată fiind existența acestor asemănări, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă, adică dacă publicul (consumatorul mediu) poate fi indus în eroare cu privire la proveniența bunurilor, dacă publicul va crede, văzând titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceaușescu", că acesta provine de la titularul mărcii „Ceaușescu" sau nu.

Instanța de apel a considerat că răspunsul este negativ, având în vedere că pentru determinarea riscului de confuzie marca și semnul se analizează în ansamblu, existând un risc de confuzie mai accentuat dacă marca și semnul sunt asemănătoare la început.

În speță, semnul în cauză reprezintă o expresie care are la început cuvintele „ultimele ore ale lui" și continuă cu numele personalității istoriei recente a României „Ceaușescu" condiții în care publicul va avea în minte faptul că are de a face cu o piesă de teatru care are ca obiect prezentarea părții finale a vieții lui Nicolae Ceaușescu, iar nu faptul că ar fi vorba despre o piesă de teatru sau de un spectacol pus în scenă de titularul mărcii „Ceaușescu". Faptul că elementul verbal al unei mărci coincide cu numele unei persoane, fie ea o personalitate istorică, nu îi dă dreptul titularului mărcii să solicite interzicerea folosirii acestui nume decât în condițiile art.36 din Legea nr.84/1998, or, în speță, nu sunt îndeplinite aceste condiții.

Au fost înlăturate și referirile primei instanțe, ca motiv de respingere a acțiunii, la prevederile Legii nr.84/1998, așa cum au fost modificate prin Legea nr.66/2010, în sensul introducerii unui nou motiv absolut de refuz la înregistrare, acela al folosirii unor semne cu înaltă valoare simbolică, incluzând și numele unor personalități istorice importante, întrucât prezenta marcă a fost înregistrată anterior intrării în vigoare a acestor modificări, motivele de nulitate fiind supuse legii în vigoare la data înregistrării mărcii.

De asemenea, au fost înlăturate referirile primei instanțe, ca motiv de respingere a acțiunii prin refuzul de a acorda protecția prevăzută de lege titularului mărcii, la comportamentul abuziv al reclamanților care ar fi înregistrat marca în cauză pentru toate clasele și nu ar fi folosit-o până în prezent pentru niciuna, având în vedere că legea prevede expres o sancțiune pentru nefolosirea unei mărci și anume decăderea, reglementată la art.46 din Legea nr.84/1998, sancțiune care nu face obiectul prezentului litigiu.

Sunt nefondate și motivele de apel privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță în favoarea pârâtului, în sumă de 10.000 lei, având în vedere că pe de o parte această sumă reprezintă onorariul de avocat redus de la suma de 35.184 lei, conform ordinelor de plată, chitanțelor și facturilor aflate la dosar sau, cel puțin, de la 25000 plus TVA, conform contractului de asistență juridică din data de 18.03.2010 . Pe de altă parte, în mod corect a apreciat prima instanță, prin aplicarea art. 274 alin. (3) C.proc.civ., că această sumă este corespunzătoare muncii prestate de către avocatul pârâtului pentru a formula apărarea acestuia raportat la acțiunea cu care a fost învestită prima instanță, la complexitatea cauzei, gradul de specializare a obiectului acesteia, dintre termenele acordate în cauză în legătură cu soluționarea acțiunii principale, doar două dintre termene acordându-se în mod special în raport de cererea de chemare în garanție.

Prejudiciul încercat de către pârât raportat la cheltuielile de judecată reprezintă tocmai plata onorariului de avocat pe care nu l-ar fi plătit dacă reclamantul nu ar fi formulat acțiunea de fată care s-a dovedit a fi neîntemeiată. În ceea ce privește apelul declarat de către pârât, s-a reținut că a fost criticată neacordarea în întregime a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat conform contractului de asistență juridică de 25.000 lei plus TVA, pârâtul susținând, pe de o parte, că ar fi vorba despre onorariu de succes, iar, pe de altă parte, că ar cuprinde plata în avans a cheltuielilor până la finalizarea cauzei, inclusiv din apel și recurs. Curtea a constatat că acest apel este nefondat, deoarece prima instanță nu putea acorda decât cheltuielile de judecată aferente judecării cauzei până în momentul pronunțării sentinței, fiind la latitudinea părții dacă decide plata în avans a onorariului pentru eventuale servicii ce se vor presta în viitor.

Acordarea cheltuielilor de judecată presupune îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina celui care a pierdut procesul, acestea nu sunt îndeplinite decât în momentul în care faptul prejudiciabil este săvârșit. Având în vedere că suma de 25.000 lei plus TVA, conform susținerilor pârâtului din cadrul apelului, cuprinde plata în avans a cheltuielilor până la finalizarea cauzei, inclusiv din apel și recurs, cu atât mai mult se justifică aprecierea de către prima instanță că suma de 10.000 lei este rezonabilă raportat la activitatea prestată de avocat în legătură cu judecata procesului în primă instanță.

Faptul că între avocat și clientul său a intervenit o înțelegere în sensul returnării onorariului în cazul pierderii procesului, înțelegere care implică un anumit risc și care, astfel, nu relevă în mod necesar raportul real calitate preț, nu poate afecta determinarea cheltuielilor de judecată puse în sarcina părții care a pierdut procesul, care nu poate fi obligată să suporte decât cheltuielile reale, rezonabile și necesare. În ceea ce privește aderarea la apel formulată de către apelantul-chemat în garanție The L.H. GbR, Curtea a reținut că prin sentința atacată a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Teatrul O., ca urmare a respingerii ca neîntemeiată a cererii principale.

În aceste condiții, chematul în garanție ar fi putut fi atras în proces în apel numai printr-o cerere formulată de către intimatul pârât de apel incident, conform art. 293 1 C.proc.civ., cerere care nu a fost formulată în speță. Chematul în garanție ar fi avut interes în schimbarea soluției primei instanțe doar dacă s-ar fi reținut temeinicia apelului reclamanților și întemeiată acțiunea, și în același timp dacă intimatul reclamant ar fi formulat apel incident, numai în acest caz punându-se problema analizării temeinicei cererii de chemare în garanție, a conchis instanța de apel. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.civ.

și susținând următoarele: Sub pretextul unei renumerotări a articolelor Legii nr. 84/1998, instanța de apel a schimbat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, în raport de care au fost formulate motivele de apel, încălcând astfel, dispozițiile art. 129 alin. (6) C.proc.civ., precum și principiul disponibilității părților. Prin cererea introductivă, s-a solicitat constatarea încălcării dreptului la marcă în raport de dispozițiile art. 35 alin. (3) lit. b), actual art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, și nu în raport de dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b), așa cum a apreciat și a examinat cauza instanța de apel. Cele două aliniate reglementează două situații diferite, de încălcare a dreptului la marcă.

Conform art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 [fost art. 35 alin. (2) lit. b)] sunt sancționate faptele prin care sunt folosite semne similare cu o anumită marcă, ce pot crea riscul unei confuzii și prin urmare încălcarea dreptului la marcă. Potrivit art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998 [fost art. 35 alin. (2) lit. b)], care reprezintă temeiul cererii de chemare în judecată, sunt sancționate faptele prin care a fost folosită marca în sine și nu un element similar, caz care duce la încălcarea dreptului la marca înregistrată fără a analiza puterea de similaritate a semnului folosit precum și a riscului de confuzie a acestuia cu marcă. De altfel, încălcarea dreptului la marca „Ceaușescu" intră sub incidența ambelor norme de drept.

Instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că nu sunt îndeplinite condițiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 [fost art. 35 alin. (2) lit. b)], că nu există similaritate între marca „Ceaușescu" și cuvântul „Ceaușescu" cuprins în titlul spectacolului „Ultimele ore a lui Ceaușescu", deoarece alăturate acestui semn mai sunt și alte cuvinte și pe cale de consecință nu ar exista riscul unei confuzii între această marcă și cuvântul „Ceaușescu" cuprins în titlul spectacolului. Semnul la care face referire legiuitorul în norma menționată este un semn susceptibil de a deveni marcă, semn care poate fi identic cu o anumită marca.

Titlul spectacolului la care face referire instanța de apel nu poate fi considerat un semn în sensul normei, acesta fiind doar un titlul de spectacol care înglobează în structura sa semnul reprezentat de cuvântul „Ceaușescu" echivalent al mărcii „Ceaușescu". Principiile de drept stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție, în aprecierea conflictului dintre marcă și nume comercial (cauza C- 17/06 Celine) sunt aplicabile în speță, scopul art. 5(1) din Directiva Consiliului Europei nr.89/104/EEC, transpus în legislația română prin dispozițiile art. 35 din Legea nr.84/1998, fiind acela de a proteja funcția mărcii de indicare a originii comerciale.

În toate situațiile când o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială de către un terț, se aplică regulile de la art. 3 5 indiferent dacă semnul este nume comercial sau nu, tocmai pentru a se evita producerea unui risc de confuzie între titularul mărcii și cel care folosește semnul. Pârâtul a desfășurat o activitate comercială, deși aceasta nu este o condiție conform jurisprudenței și legislației internaționale. Titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceaușescu" nu este o marcă înregistrată, ci doar un nume comercial folosit în organizarea și desfășurarea acestui spectacol. În ceea ce privește similaritatea, aceasta nu trebuie să implice o identitate perfectă între cele două semne.

în cauză, există o similaritate între semnul „Ceaușescu", care a fost înglobat în titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceaușescu" și marca „Ceaușescu". Este, însă, foarte importantă percepția consumatorului, a publicului asupra acestui semn. Dacă instanța de apel pune la îndoială faptul că titlul „Ultimele ore ale lui Ceaușescu" nu se asociază cu marca „Ceaușescu" în percepția consumatorului/publicului, conținutul spectacolului cu siguranță a confirmat acestora folosirea mărcii „Ceaușescu", atât în titlul spectacolului și în procedura de organizare a acestuia, dar și în conținutul său, deoarece scenografia acestuia are ca obiect o parte din viața Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu, nume care a făcut și obiectul acestei mărcii.

În ceea ce privește riscul de confuzie, recurenții au susținut că folosirea cuvântului „Ceaușescu" în titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceaușescu" creează confuzie, deoarece atât titlul folosit în organizarea spectacolului, dar și conținutul spectacolului (scenografia), se referă la personalitatea istorică „Ceaușescu", personalitate pentru care s-a înregistrat marca „Ceaușescu". Dacă piesa de teatru ar fi avut acest nume și se referea, însă, la o altă persoană, atunci într-adevăr exista doar un semn asemănător, dar care nu corespundea mărcii „Ceaușescu". O altă apreciere greșită a instanței de apel vizează aprecierea riscului de confuzie. Din dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b) teza finală din Legea nr.84/1998, rezultă că riscul de confuzie se analizează la nivelului semnului, care poate fi identic cu marca și nu la nivelul titularului mărcii.

Legiuitorul a avut în vedere situația în care, în concepția unei persoane, se face confuzie la nivelul mărcii, sub care achiziționează sau beneficiază de produs. Dacă riscul de confuzie ar fi trebuit analizat la nivelul titularului, atunci similaritatea ar fi trebuit analizată în raport de semnul folosit și titularul mărcii. Deci, este important faptul că s-a format convingerea, în concepția persoanelor care au vizionat spectacolul, că există o identitate între marca „Ceaușescu" și semnul „Ceaușescu" folosit în structura titlului spectacolului. Referitor la dispozițiile art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care au fost ignorate de către instanța de apel, recurenții au susținut că această normă sancționează faptele în care terțe persoane folosesc marca, fără consimțământul titularilor mărcii, în realizarea unor activități care implica oferirea și prestarea serviciilor sub acesta semn.

În speță, Teatrul O. a organizat și desfășurat spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceaușescu", folosind marca „Ceaușescu" fără consimțământul reclamanților. Obligația respectării dreptului la marcă o au și cei care oferă sau prestează servicii sub semnul unei mărci înregistrate, nu numai cei care produc o lucrare folosind marca. Această obligație se extinde și la cei care oferă sau distribuie această lucrare pe piață. Așadar, potrivit art. 36 din lege, obligația de a respecta dreptul la marcă revine oricărui terț care utilizează marca, fără consimțământul titularului, indiferent de forma de încălcare a dreptului de proprietate la marcă (difuzare, organizare), deoarece acesta este un drept absolut - erga omnes, iar Teatrul Odeon a încălcat aceste norme de drept prezentând spectacolul de teatru, conform programului său.

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., în ceea ce privește cuantumul excesiv al cheltuielilor de judecată acordate intimatului de către prima instanță, în raport cu complexitatea cauzei. Partea care a câștigat procesul poate obține restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora. Or, onorariul de 10.000 lei, adică peste 2000 Euro, admis de către instanța de fond, depășește limita unei necesități procesuale rezonabile raportată la complexitatea cauzei care s-a desfășurat fără procedura prealabilă, fără mediere, fără probe complexe, fără consultanță, iar tergiversarea cauzei s- a datorat intimatului Teatrul O., care a solicitat chemarea în garanție a The L.H.

GbR, peste termenul prevăzut de art.63 C.proc.civ. De asemenea, intimatul este cel care nu a mai vrut să fie soluționat amiabil acest litigiu, deși a solicitat termen în acest sens. Toate apărările acestuia s-au rezumat la acte procedurale simple: o întâmpinare și o cerere de chemare în garanție, fără concluzii, note de ședință sau note probatorii. În situația actuală, onorariile de avocat au scăzut, nivelul mediu situându-se, în cauze complexe, la aproximativ 3000 lei. Or, într-o cauză simplă ca aceasta, un onorariu de 10.000 lei este exagerat de mare, în spiritul art. 274 alin. (3) C.proc.civ., deoarece activitatea avocațială a fost ușoară, fără implicații și complexități. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este fondat.

Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea de către instanță a încălcării drepturilor exclusive ale reclamanților asupra mărcii verbale „Ceaușescu", protejată prin înregistrare cu începere de la data de 31.01.2007, prin organizarea și difuzarea de către pârâtul Teatrul O. a spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceaușescu" în zilele de 10 și 11 decembrie 2009; s-a solicitat, totodată, obligarea pârâtei să înceteze pentru viitor să mai organizeze și să prezinte publicului spectacole care să încalce drepturile reclamanților asupra mărcii, precum și repararea prejudiciului moral cauzat reclamanților prin fapta pârâtei. În ceea ce privește temeiul juridic al cererii, reclamanții au invocat dispozițiile art. 35 alin.(3) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată - 8.01.2010, așadar cea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 66/2010.

Această normă reglementează dreptul titularului mărcii de a interzice terțului efectuarea unor acte referitoare la un semn, acte de natura celor enumerate de legiuitor (aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje, oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop, sub acest semn etc). Art. 35 alin. (3) face referire explicit la alin. (2) din aceeași normă, prevăzând că este edictat în aplicarea acelei dispoziții legale. Art. 35 alin. (2) reglementează cazurile în care titularul mărcii este îndreptățit să solicite a se interzice terților să folosească un semn, în activitatea lor comercială, fără consimțământul titularului, iar cerințele pentru exercitarea cu succes a unei asemenea acțiuni în justiție (expres prevăzute sau implicite) trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

Așadar, temeiul juridic al unei cereri în contrafacerea mărcii, decurgând din încălcarea de către un terț a drepturilor exclusive ale titularului asupra mărcii, este reprezentat în principal de art. 35 alin. (2), astfel cum, în mod corect, au apreciat ambele instanțe de fond. Este utilă, în mod evident, și invocarea prevederilor art. 35 alin. (3), însă doar pentru identificarea prestației la care titularul intenționează a fi obligat terțul prin hotărârea instanței de judecată. Temeinicia cererii în contrafacerea mărcii presupune verificarea condițiilor în care terțul utilizează un anumit semn, utilizare despre care titularul mărcii pretinde că aduce atingere mărcii.

În acest context, susținerile recurenților - reclamanți referitoare la încălcarea principiului disponibilității sunt nefondate, cât timp prima instanță a procedat în mod corect la calificarea juridică a cererii, în raport de dispozițiile legale incidente față de obiectul și cauza pretențiilor deduse judecății, iar instanța de apel a menținut în mod corespunzător sentința pronunțată în aceste condiții.

Modificarea legii survenită prin Legea nr. 66/2010 este lipsită de relevanță, cât timp a intervenit ulterior formulării cererii de chemare în judecată, însă trimiterea făcută de către instanța de apel la Legea nr. 66/2010 nu afectează în vreun fel modalitatea de analiză a condițiilor cererii în contrafacere, cât timp, astfel cum corect s-a redat în considerentele deciziei recurate, conținutul normelor incidente în speță este identic în reglementările succesive ale Legii nr. 84/1998, diferind doar numerotarea (fostul art. 35 a devenit art. 36 după modificare, aspect subliniat, de altfel, chiar prin motivele de recurs).

Față de cele arătate, urmează a se verifica modul de interpretare și aplicare de către instanța de apel a normei relevante, cea din art. 35 alin. (2), prin prisma motivelor de recurs, cu referire, însă, și la susținerile circumscrise de către recurenți prevederilor art. 35 alin. (3), deoarece se observă că, în fapt, acestea vizează tot condițiile cererii în contrafacere. În acest context, se reține că recurenții au formulat critici referitoare la aprecierea de către instanța de apel a semnului utilizat de către pârât, ca fiind chiar numele ”Ceaușescu”, prezent nu numai în titlul spectacolului de teatru, dar și în conținutul acestuia. În raport de motivele cererii de chemare în judecată, aceste susțineri sunt corecte, deoarece art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 presupune raportarea la modul concret în care acest semn este utilizat de către pârât, în scopul stabilirii de către instanța de judecată a existenței vreunei încălcări a drepturilor titularului mărcii.

Or, în speță, numele Ceaușescu, identic mărcii reclamanților, se regăsește nu numai în titlul spectacolului, ci și în conținutul piesei de teatru, din moment ce aceasta tratează subiectul ultimelor ore din viața lui Nicolae Ceaușescu. Identitatea dintre semnele aflate în conflict nu conduce la o altă soluție ce trebuie adoptată în cauză decât similaritatea semnelor, constatată de către instanța de apel, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cerința identității/similarității semnelor este doar una dintre condițiile de analiză a cererii în contrafacere, rezultate din art. 35 alin. (2), care trebuie îndeplinite cumulativ, astfel încât întrunirea acesteia nu este suficientă pentru admiterea cererii.

Este necesar ca terțul să folosească semnul „pentru produse sau servicii" [fie identice/similare, în ipoteza de la lit. b), fie diferite, în cazul de la lit. c)] și, totodată, ca folosirea semnului să fie susceptibilă de a genera în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul [în ipoteza de la lit. b)] ori ca prin folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu [în ipoteza de la lit. c)]. Ambele instanțe de fond au apreciat că se impune cercetarea ipotezei din art. 35 alin. (2) lit. b) din lege, fără ca prin motivele de recurs să se susțină că ar fi incident cazul de la lit. c). În ambele ipoteze, însă, prima verificare ce se impune a fi făcută este aceea dacă terțul a folosit semnul similar „pentru produse sau servicii". Această exigență legală este justificată de faptul că folosirea de către un terț a semnului identic sau similar cu marca trebuie să fie susceptibilă de a submina funcțiile mărcii și, în special, funcția de garantare pentru consumator a originii produselor/serviciilor pentru care marca a fost înregistrată.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis constant, în jurisprudența formată în aplicarea art. 5 alin. (1) din Directiva 89/104/CEE de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci - normă ce conține aceeași cerință a folosirii de către terț a semnului „pentru produse sau servicii", preluată în Legea nr. 84/1998 -, că un semn nu poate aduce atingere unui drept la marcă și să constituie, astfel, contrafacere, decât dacă folosirea sa este de natură a compromite funcțiile mărcii (de exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele: C - 2/00 Holterhoff\ C - 206/01 Arsenal Football Club; C - 245/02 Anheuser Busch; C - 17/06 Celine etc), în hotărârea pronunțată în cauza Anheuser Busch, Curtea a arătat că poate subzista o atingere a mărcii „dacă folosirea semnului de către terț este de natură a acredita existența unei legături materiale în activitatea comercială între produsele terțului și întreprinderea titularului mărcii", astfel încât trebuie verificat „dacă publicul vizat (...) tinde să interpreteze semnul utilizat de terț ca desemnând sau tinzând să desemneze întreprinderea de proveniență a produselor terțului". Exigența legală în discuție implică, așadar, utilizarea semnului cu titlu de marcă de către terț, pentru că numai în acest fel semnul ar tinde să distingă produsele sau serviciile oferite prin intermediul acestuia (deci,

ar fi o utilizare „pentru produse sau servicii") și ar periclita funcția mărcii reclamantului din acțiunea în contrafacere de garantare a originii produselor oferite prin intermediul mărcii. Acest fapt înseamnă că nu orice semn folosit de o altă persoană decât titularul mărcii, chiar dacă este identic sau similar cu marca, poate genera o încălcare a mărcii susceptibilă a fi înlăturată prin acțiunea în contrafacere, ci doar acele semne care, prin modul în care sunt folosite, îndeplinesc ele însele funcțiile unei mărci (chiar dacă nu sunt înregistrate ca atare). Legiuitorul are în vedere, așadar, doar semnele distinctive, în modalitatea în care sunt utilizate, pentru produsele și serviciile vizate de acel semn.

Este de observat că, prin motivele de recurs, se acceptă această condiție desprinsă din art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, din moment ce se face referire la cauza C - 17/06 Celine soluționată de Curtea de la Luxemburg, însă concluzia formulată de către recurenți prin aplicarea la speță a principiului menționat anterior este greșită, deoarece se bazează pe două afirmații eronate. Astfel, pe de o parte, contrar susținerilor recurenților, nu interesează dacă semnul terțului este în sine susceptibil de a reprezenta o marcă în sensul art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 („semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane"), ci dacă este efectiv utilizat ca o marcă, respectiv dacă, prin modul de folosire, tinde la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.

Pe de altă parte, semnul folosit de către pârâtul din cauză nu este reprezentat de denumirea instituției pârâte, care identifică această persoană juridică. Denumirea acesteia este „O.", și nu titlul unuia dintre spectacolele puse în scenă de către această instituție. În cauza Celine, semnul utilizat de terț era un nume comercial, respectiv un semn susceptibil de a deosebi un comerciant de un alt comerciant, fiind înregistrat la Registrul comerțului cu scopul de a identifica persoana comerciantului. Este evident că pârâtul din prezenta cauză nu este un comerciant, însă se deduce că recurenții au făcut doar o analogie a situației din cauza soluționată de către instanța europeană cu prezenta cauză.

Dar chiar dacă s-ar ignora diferența esențială constând în natura semnului în cele două cazuri, rezultă din considerentele explicite ale deciziei europene că un conflict între o marcă și un nume comercial nu poate subzista în orice condiții, ci doar dacă numele comercial este utilizat cu titlu de marcă, în cazul contrar, în care terțul folosește numele comercial (identic sau similar cu marca) potrivit scopului pentru care acest semn a fost înregistrat, și nu precum o marcă, nu există o încălcare a mărcii reclamantului și nu are temei cererea în contrafacere. În cauză, semnul „Ceaușescu" nu exercită nicio funcție de indicare a originii produselor sau a serviciilor oferite de pârât prin intermediul acestui semn, respectiv spectacolele de gen puse în scenă la Teatrul O., astfel încât consumatorii genului dramatic să facă o legătură între această instituție și produsele sau serviciile pe care le oferă.

Semnul are un scop pur descriptiv, acela de a desemna subiectul unei anumite opere dramatice, permițând stabilirea unei legături exclusiv cu conținutul piesei de teatru. Împrejurarea că semnul conține numele „Ceaușescu" nu relevă o folosire cu titlu de marcă, ci doar evocă tentativa artistică de reconstituire a ultimelor momente din viața personalității notorii cu acest nume. Semnul este folosit în sens propriu, ca nume patronimic, fiind necesar pentru identificarea personalității istorice cu acest nume.

Printr-o atare folosire a semnului, nu se aduce atingere funcției mărcii „Ceaușescu" de a identifica proveniența produselor sau a serviciilor vizate de această marcă, deoarece publicul nu va face nicio legătură cu marca „Ceaușescu", fiind avizați chiar din titlul spectacolului că vor asista la o piesă cu subiect istoric, ce tratează o parte a vieții lui Nicolae Ceaușescu și conștientizează acest subiect, pe care se așteaptă să-l regăsească în conținutul piesei de teatru, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel în prezenta cauză.

Această constatare este relevantă și pentru cerința riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, prevăzută de art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, atât timp cât nu este posibilă în percepția publicului o asociere între titlul spectacolului și produsele sau serviciile vizate de marca înregistrată „Ceaușescu". Se observă că, în fapt, reclamanții, aflați în legătură de rudenie sau de afinitate cu Nicolae Ceaușescu, urmăresc nu atât încetarea folosirii numelui Ceaușescu în acest spectacol, cu atât mai puțin schimbarea titlului piesei, ci însăși încetarea (neautorizată) a folosirii vreunui subiect legat de persoana lui Nicolae Ceaușescu în spectacolele puse în scenă la Teatrul O. Or, atare finalitate nu poate fi atinsă prin invocarea drepturilor asupra mărcii, pentru considerentele deja expuse, ci exclusiv prin invocarea drepturilor personalității (Capitolul II din noul Cod civil), aspect ce excede obiectului cererii de chemare în judecată din cauză.

Față de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a apreciat că nu sunt întrunite cerințele - cumulativ prevăzute - din art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, drept pentru care Înalta Curte a înlăturat motivele de recurs pe acest aspect. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamanților de către prima instanță, pentru ca acest motiv de recurs să poată face obiectul controlului de legalitate a deciziei recurate, ar fi trebuit să vizeze criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C.proc.civ., aplicat în cauză, pe baza cărora este posibilă reducerea cheltuielilor de judecată solicitate de către partea ce a câștigat procesul.

Or, susținerile recurenților nu vizează aceste criterii legale, ci însăși aprecierea instanței de apel conturată în aplicarea lor, în condițiile în care se pretinde că suma de bani acordată în considerarea onorariului de avocat depășește limita unei necesități rezonabile raportată la complexitatea cauzei și la modul de derulare a procesului. Instanța, răspunzând motivului de apel pe acest aspect, a ajuns la concluzia că suma de 10.000 lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este rezonabilă, avându-se în vedere tocmai serviciile prestate de avocatul părții adverse, în raport de complexitatea cauzei și gradul de specializare presupus de natura litigiului. Această apreciere reflectă particularizarea criteriilor din art. 274 alin. (3) C.proc.civ.

la situația de fapt din speță, astfel încât nu ar putea fi cenzurată fără o reevaluare a situației de fapt. Or, această finalitate a susținerilor excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, care sunt limitate la verificarea legalității deciziei, prin prisma cazurilor de recurs din art. 304 C.proc.civ., cazuri în care nu se încadrează reaprecierea situației de fapt și a probatoriului administrat. Ca atare, și acest motiv de recurs a fost înlăturat, urmând ca Înalta Curte, față de considerentele expuse, să respingă recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.proc.civ. În aceste condiții, nu are obiect excepția lipsei capacității de folosință a S.C. The L.H. GbR, reiterată de către intervenienta chemată în garanție în această fază procesuală exclusiv pentru ipoteza eventualei admiteri a recursului, motiv pentru care excepția nu se impune a fi soluționată.