ÎCCJ, decizie (scj.ro #153776)

Acțiune în contrafacere. Conflict între marcă și nume comercial. Risc de confuzie

Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Marcă

Index alfabetic : nume comercial

acțiune în contrafacere

risc de asociere

caracter distinctiv

Legea nr. 84/1998, art. 36

Publicul relevant reprezintă un factor esențial care trebuie luat în considerare în examinarea riscului de confuzie, iar nivelul de atenție al publicului, nivel care variază în funcție de categoria de produse sau servicii în cauză, poate influența constatarea unui risc de confuzie.  Cu toate acestea, un nivel crescut al atenției nu este suficient pentru constatarea inexistenței unui risc de confuzie, întrucât aprecierea globală a acestuia presupune ca factorii relevanți să fie luați în considerare în mod cumulativ și în relație de interdependență.

Or, în condițiile în care s-a reținut un grad foarte ridicat al similarității semnelor în conflict precum și identitatea serviciilor oferite și ținând cont de protecția lărgită de care beneficiază mărcile care au un caracter distinctiv ridicat, în virtutea cunoașterii pe piață a acestora, un nivel peste medie al atenției publicului relevant – consecință a loialității față de marcă - nu poate fi invocat pentru a evita confuzia cu marca înregistrată.

Secția I civilă,  decizia nr.1628 din 4 mai 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 27.08.2015, reclamantul Clubul Sportiv A.  a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC Fotbal Club B. SA, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că folosirea de către pârâtă a semnului „Steaua” și „Steaua București” în activitatea sa comercială (inclusiv în denumirea sa) încalcă drepturile exclusive asupra mărcilor deținute de reclamantă, în temeiul art. 36 alin. 1 lit. b și c și al art. 90 alin. 3 lit. b și c din Legea nr. 84/1998 și, ca urmare, să se dispună:

- obligarea pârâtei de a-și modifica numele înregistrat la Registrul Comerțului, astfel încât noua denumire să nu mai includă în nicio combinație mărcile sau denumirea reclamantei, în termen de 15 zile de la pronunțarea sentinței, sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantum de 500 euro/zi de întârziere și, în subsidiar, a amenzii civile în cuantumul prevăzut de lege, în temeiul art. 36 alin. 3 din Legea nr. 84/1998;

- obligarea pârâtei de a-și modifica numele cu care este înscrisă în asociațiile și federațiile sportive, Federația Română de Fotbal (FRF), Liga Profesionistă de Fotbal (LPF), astfel încât noua denumire să nu mai includă în nicio combinație mărcile reclamantei, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a sentinței, sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantum de 500 euro/zi de întârziere și în subsidiar a amenzii civile în cuantumul maxim prevăzut de lege, în temeiul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998;

- interzicerea folosirii de către pârâtă în activitatea sa, în orice combinație, a mărcilor reclamantei, respectiv „Steaua” și „Steaua București” sau a unor semne similare acestora, care aduc atingere dreptului la marcă al reclamantei, în special interzicerea utilizării semnului în competițiile sportive, pe documente, pe bilete de acces sau pentru publicitate (inclusiv în numele și în conținutul site-urilor web), precum și pe autoturisme (colantări/afișe), în temeiul art. 36 alin. 3 din Legea nr. 84/1998.

Prin sentința nr. 583 din 11.05.2016, Tribunalul București, Secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind constatarea încălcării drepturilor la marcă prin folosirea în activitatea sa a semnului „Steaua”, cererea privind modificarea numelui comercial înregistrat la ONRC și în asociațiile și federațiile sportive și cererea în contrafacere cu privire la mărcile reclamantei.

Prin decizia nr. 989A din 21.12.2016, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței menționate, iar sentința a fost schimbată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea, după cum urmează: s-a interzis pârâtei SC Fotbal Club B. SA să folosească fără consimțământul reclamantei semnele „Steaua”, „Steaua București” sau a unor semne similare în activitatea comercială, inclusiv în cuprinsul denumirii comerciale și în special în competițiile sportive, pe documente, pe bilete de acces, pentru publicitate sub orice formă, în înscrierile în asociațiile și federațiile sportive; s-a dispus obligarea pârâtei Oficiul Național al Registrului Comerțului la efectuarea radierii elementelor „Steaua București” din cuprinsul denumirii comerciale a pârâtei; a fost respinsă cererea de acordare a daunelor cominatorii; s-a dispus obligarea intimatei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată către apelanta – reclamantă efectuate în primă instanță și apel, în sumă de 450 lei.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta, solicitând, în principal, casarea în tot a hotărârii instanței de apel și respingerea apelului declarat de reclamantă iar, în subsidiar, casarea în tot a hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct.5 și 8 C.proc.civ., recurenta – pârâtă a susținut următoarele:

Au fost depășite limitele învestirii instanței de judecată, deoarece instanța de apel a obligat pârâta Oficiul Național al Registrului Comerțului la efectuarea radierii elementelor „Steaua București” din cuprinsul denumirii comerciale a pârâtei, deși nu a fost învestită cu acest obiect prin cererea de chemare în judecată, iar ONRC a fost introdus în cauză în cursul judecății, pentru opozabilitate.

Întrucât limitele procesului fiind stabilite de către reclamantă prin cererea introductivă, instanța de apel a încălcat regulile de procedură care vizează respectarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzute expres de dispozițiile art. 9 alin. 2 C.proc.civ. și aflate sub incidența sancțiunilor prevăzute de art. 174 alin. 2 și art. 176 pct. 6 C.proc.civ.

De asemenea, se impunea admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului acțiunii introductive și a cererii de apel, cu consecința anulării acesteia conform dispozițiilor art. 82 alin. 1 C.proc.civ., cu aplicarea art. 176 pct. 2 C.proc.civ.

Astfel, atât în acțiunea introductivă, cât și în cererea de apel, se face mențiunea că reclamanta este reprezentată prin colonel C., dar ambele cereri sunt semnate de către o altă persoană, respectiv „pentru” colonel C., nefiind depus la dosar un eventual mandat special acordat de acesta semnatarului acțiunii/cererii de apel din partea reclamantei.

Conform art. 12 pct. 1 lit. c din Regulamentul de Organizare și Funcționare, comandantul este cel care reprezintă CS A.  în relația cu autoritățile jurisdicționale. Deci, numai semnătura comandantului poate angaja reclamantul în raporturile cu terții.

De asemenea, conform art. 194 lit. b C.proc.civ., un eventual mandat special trebuie să indice împuternicirea CS A. de a depune cererea de chemare în judecată.

În lipsa semnăturii reprezentantului legal al reclamantei, precum și a dovezii calității de reprezentant, sunt incidente dispozițiile art.488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât încălcarea dispozițiilor legale referitoare la reprezentare este sancționată cu nulitatea necondiționată.

Decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 26/1990 și ale art. 36 alin. 2 din Legea nr. 84/1998.

S-a susținut că recurentul-pârât este îndreptățit să își continue activitatea comercială cu includerea în denumirea sa a elementelor verbale „Steaua”/„Steaua București” în conformitate cu prevederile art. 41 din Legea nr. 26/1990, deoarece a preluat fondul de comerț de la Asociația Fotbal Club D., care, la rândul său, era succesorul reclamantei.

Recurentul a reiterat istoricul înființării societății Fotbal Club B. S.A. la data de 19.02.2003, cu acordul Asociației Fotbal Club D., succesor în drepturi al intimatei-reclamante, pentru a sublinia acordul CS A. cu privire la înregistrarea denumirii firmei recurente, în condițiile în care și-a exprimat prin reprezentanții săi acordul cu privire la înființare și, mai mult, a deținut calitatea de acționar (prin intermediul Asociației).

S-a susținut, totodată, că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 26/1990, obligând din oficiu ONRC la efectuarea radierii parțiale a numelui comercial al recurentei-pârâte, întrucât în această lege nu se regăsește instituția juridică a radierii numelui comercial, ca urmare a unui conflict cu alt drept de proprietate industrială.

Astfel, potrivit art. 21 și 22 din lege, ONRC poate înregistra din oficiu doar mențiunile referitoare la: hotărârea de divorț a comerciantului și cea de împărțire a bunurilor comune pronunțate în cursul exercitării comerțului; hotărârea de punere sub interdicție a comerciantului sau de instituire a curatelei acestuia, precum și hotărârea prin care se ridică aceste măsuri și hotărârea de condamnare a comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn de a exercita această profesie.

Mai mult, dispoziția instanței de apel nu poate fi pusă în aplicare. Astfel, dacă se procedează la radierea elementelor „Steaua București”, denumirea comercială a societății recurente va deveni Fotbal Club SA, denumire care nu va putea fi acceptată la înregistrare deoarece nu se deosebește de alte denumiri anterior înregistrate, în conformitate cu art. 35 din Legea nr. 26/1990, totodată, nu s-a făcut dovada existenței disponibilității acestei denumiri de firmă, astfel cum se prevede în art. 38 din aceeași lege.

Procedând la efectuarea unei verificări privind disponibilitatea denumirii firmei Fotbal Club SA, din data de 5.04.2017, se poate constata faptul că există înregistrate cel puțin 10 societăți pe acțiuni care poartă denumirea similară Fotbal Club, dintre care o societate poartă o denumire identică respective aceea de Fotbal Club SA, firmă în funcțiune având numărul de înregistrare în registrul comerțului J7/81/2001.

Recurenta – pârâtă a susținut și faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 36 alin. 2 din Legea nr. 84/1998, considerând în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de această normă, în special cele referitoare la lipsa consimțământului titularului mărcii și existența unui risc de confuzie, în percepția publicului, incluzând și riscul de asociere între semn și marcă.

Instanța a analizat în mod corect atât existența acestui consimțământ la data formulării cererii de chemare în judecată, cât și în ce măsură acesta a fost acordat vreodată, însă a evaluat în mod greșit probatoriul administrat și a constatat în mod eronat că recurenta - pârâtă nu a avut niciodată consimțământul intimatei-reclamante în înregistrarea și utilizarea semnului „Steaua”, în activitatea sa comercială.

Art. 36 alin. 2 din Legea nr. 84/1998 nu face referire la un consimțământ expres, astfel încât acordul tacit al titularului mărcii poate constitui dovada contrară a întrunirii condițiilor cumulative.

În cauză, recurentul a avut consimțământul tacit al intimatei-reclamante, atât la data constituirii societății, cât și pe tot parcursul existenței acestei înregistrări.

F.C. B. este înființată ca societate pe acțiuni, înregistrată la data de 19.02.2003 în Registrul Comerțului sub nr. J40/2513/2003, concomitent fiind eliberat primul certificat de identitate sportivă nr. F/A3/00004/2003, urmată de afilierea la Federația Româna de Fotbal la data de 03.03.2003. Activitățile sale de club profesionist de fotbal au fost subiecte de presă încă de la înființarea sa, din anul 2003. Clubul a reușit, prin investiții proprii, performanța de a câștiga cu echipa proprie: 3 calificări în grupele Champions League; 4 calificări în primăvara europeană; 1 semifinală în Cupa UEFA (2006); zero sezoane fără participare în Europa.

Clubul Sportiv A. a coexistat, cunoscut și tolerat existența Fotbal Club B. SA o perioada de mai bine de 12 ani (2003 - 2015), atâta vreme cât pârâta a transferat secția de fotbal profesionist, echipa, locul în grupe, etc. cât și faptul că cele două entități au derulat contracte comerciale în toată această perioadă 2003 - 2015, acestea vizând închirierea stadionului din Ghencea, aparținând MApN, unde reclamantul efectua antrenamentele și competițiile fotbalistice cu echipa de fotbal Steaua.

Cu titlul de exemplu, se arată faptul că prețul chiriei datorate pentru perioada 2004 - 2015 se ridică la suma de 9.562.681 lei, contractul fiind reînnoit succesiv în această perioadă, iar în perioada 2003 - 2013, reclamantul a comercializat bilete la meciurile sale de fotbal în valoare de 68.391.371 lei și achitat atât impozit pe clădiri și teren precum și impozitele aferente închirierii stadionului din Ghencea, în valoare de 7.809.409, 68 lei (impozite pe clădiri și teren) și 382.633,52 lei (impozit pe chirie stadion).

F.C. B. a preluat echipa de fotbal profesionist de la Asociația Fotbal Club D., în anul 2003, aspect de notorietate, întrucât dispozițiile legale modificate începând cu anul 1992 au obligat cluburile de fotbal să se organizeze în societăți comerciale sau în asociații non-profit.

Preluarea echipei s-a realizat, după ce în anul 1998 s-a decis separarea departamentului/secției de fotbal din cadrul Clubului Sportiv A., cu acordul reprezentanților legali ai C.S. A., formându-se Asociația Fotbal Club D. Conform Statutului acesteia, asociația preia și continuă activitatea sportivă de performanță a Secției de Fotbal a Clubului și preia în întregime tradițiile glorioase ale acesteia.

La data de 24.01.2003, Adunarea Generală a membrilor Asociației (din care făceau parte și reprezentanți și angajați ai pârâtei CS A.) au hotărât cu unanimitate de voturi (deci inclusiv reprezentanții CS A. au votat favorabil) înființarea societății pe acțiuni Fotbal Club B. SA, care se subrogă în toate drepturile și obligațiile Asociației.

În data de 19.02.2003 ia ființă societatea Fotbal Club B. SA, cu acordul Asociației Fotbal Club D. și fără opoziție din partea pârâtei CS A. Ulterior, aflându-se în imposibilitatea susținerii finanțărilor asumate de acționari, Asociația vinde acțiunile deținute la societatea Fotbal Club B. SA și se retrage de bunăvoie din acționariat.

Astfel, intimata-reclamantă nu poate nega cunoașterea „nașterii” legitime a societății reclamante, întrucât a deținut calitatea de acționar (prin intermediul Asociației) și nici înregistrarea acestei societăți comerciale care include în denumire elementul verbal „Steaua”, existând deci un acord tacit ambelor stări de fapt.

Intimata-reclamantă, timp de aproape 12 ani, a încheiat nenumărate contracte de milioane de euro cu F.C. B., semnând acte pe care era trecut, drept antet, elementul verbal „Steaua”. Cu toate acestea, CS A. a semnat respectivele contracte și nu a avut nimic de obiectat referitor la folosirea mărcii.

Pe toată durata de timp cât F.C. B. a semnat și onorat toate contractele cu CS A., se poate considera că denumirea comercială a fost înregistrată și utilizată cu bună-credință.

Recurenta a mai arătat că înțelege să conteste utilizarea numelui comercial cu titlu de marcă, întrucât a utilizat în perioada 2003 - 2015 o marcă notorie, neînregistrată, cu denumirea „Steaua”, semn larg cunoscut în rândul segmentului de public căruia i se adresează. Acest petit face obiectul dosarului nr. x/3/2017 aflat pe rolul Tribunalului București.

Astfel, echipa de fotbal gestionată de recurent a dobândit un renume propriu, atât național cât și internațional, fiind prezentă în cele mai importante competiții europene (UEFA, Champions League, UEFA Europa League, etc.) și naționale, în perioada 2003 - 2015 devenind campioana Ligii 1 de Fotbal. În perioada 2006-2011 s-au investit în transferuri 45,1 milioane de euro.

Până în 2015 a jucat partidele de acasă pe stadionul aparținând CS A., închiriat în conformitate cu contractele depuse la dosar, începând cu anul 2003 și prelungit din 2006 pe o perioadă de 49 de ani. Cu toate acestea, după mai bine de patru decenii, echipa a jucat ultimul meci pe acest stadion în data de 9 aprilie 2015. După acea dată, meciurile disputate pe teren propriu au fost jucate pe Arena Națională, unde, și în acest moment, echipa reclamantei joacă meciurile de acasă.

Echipa, prin acțiunile recurentei din perioada 2003 - la zi, a dobândit distinctivitate proprie și a devenit cea mai populară echipă de fotbal din România. În acest sens, au fost menționate rezultatele dobândite de recurentă în perioada analizată, respectiv: poziția 21 în clasamentul mondial al cluburilor (clasamentul IFFHS al cluburilor), actualizat la 8 ianuarie 2015; poziția 57 în funcție de coeficientul UEFA al clubului, la data de 20 martie 2016; palmaresul clubului în perioada: 2003 – 2015, intern și la nivel european.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. 2 din Legea nr.84/1998, recurenta a susținut că, în cauză, nu există riscul de confuzie, în percepția publicului, incluzând și riscul de asociere între semn și marcă.

Încălcarea funcției mărcii se realizează în mod practic când se încalcă, în principal, funcția de garanție referitoare la proveniența produselor sau a serviciilor. În acel moment putem vorbi de un risc de confuzie în rândul publicului țintă, care include și riscul de asociere dintre semnul utilizat și marcă.

În cazul de față, publicul țintă al serviciilor aferente unui club profesionist de fotbal este format din admiratorii acestui sport, denumiți în presa de specialitate „microbiștii”, ce reprezintă un public avizat, care a cunoscut tot timpul faptul că, din 2003 și până azi, echipa de fotbal a aparținut societății Fotbal Club B. SA. În acest caz particular, avem de-a face cu consumatori cu atenție sporită și circumspecți în alegerile lor, consumatori fidelizați mărcii, până la fanatism.

În analiza riscului de confuzie trebuie luate în considerare și aspectele pieței căreia i se adresează mărcile.

Conform înscrisurilor depuse de către reclamantă, rezultă că după preluarea secției de fotbal de către Asociația Fotbal Club D., prin Protocolul din 07.03.1999 încheiat în baza HG nr. 66/1999, secția de fotbal la CS A. a fost reînființată abia începând cu data de 03.12.2014, prin Ordinul MApN nr. 125/2014 publicat în M.Of. la data de 03.12.2014 (aceeași dată cu pronunțarea deciziei nr. 3425/2014 a ÎCCJ), înființare rămasă fără finalitate deoarece nici până în prezent nu s-a întemeiat vreo echipă de fotbal profesionist.

Având în vedere aceste aspecte, rezultă cu certitudine că CS A. a înțeles să nu mai folosească această marcă în cadrul secției de fotbal profesionist, secție care a fost transmisă către Asociația Fotbal Club D. în anul 1999 și care și-a continuat activitatea apoi, cu acordul și știința reclamantei, în cadrul reclamantei.

În plus, legislația incidentă fotbalului profesionist din 1992 și până la data prezentei interzice intimatei-reclamante CS A. să desfășoare servicii în acest domeniu de activitate. Practic CS A. nu poate înființa sau deține o echipă de fotbal profesionist.

Or, în condițiile în care reclamanta nu a avut secție de fotbal profesionist începând cu luna martie 1999 și până azi și a transmis, nu numai secția de fotbal, dar și toate bunurile specifice acestei activități, înregistrarea și utilizarea de către recurent a numelui comercial, în activitatea sa comercială, s-au desfășurat în deplină legitimitate, utilizare și dobândire realizate cu bună credință.

Recurentul a deținut din anul 2003 echipa de fotbal profesionist și a utilizat în activitatea

comercială, cu titlu de marcă, nu numele comercial, ci un semn intens utilizat și promovat, larg cunoscut în rândul publicului vizat, la nivelul României, devenind o marcă notorie, neînregistrată, în special pentru serviciile aferente unui club profesionist de fotbal, din clasa 41, conform Clasificării de la Nisa.

Reclamanta a avut tot timpul, începând din anul 2003, cunoștință despre această utilizare, și a consimțit acestei stări de fapt, anume, atât utilizării semnului „Steaua” în activitățile comerciale, cât și „cimentării” mărcii notorii cu aceeași denumire, întrucât cele mai importante evenimente fotbalistice de antrenament și competiție fotbalistică s-au desfășurat pe stadionul aparținând CS A. și închiriat recurentului. În plus, așa cum reiese din contractul de închiriere, conducerea CS A. și-a rezervat un însemnat număr de locuri în tribune și în loje, pentru toate perioadele competiționale.

În toată perioada 2003 - 2015 între părți au existat în mod constant raporturi contractuale, cum ar fi închirierea stadionului aparținând reclamantei, pentru desfășurarea antrenamentelor echipei de fotbal profesionist, prezența conducerii CS A. la meciurile oficiale ale echipei (reiese din contractul de închiriere obligația reclamantului de a rezerva un număr însemnat de locuri pentru reprezentanții pârâtei) aceste raporturi contractuale denotând cu certitudine existența unui consimțământ (cel puțin tacit) acordat recurentei de către intimata-reclamantă.

În acest fel, recurentul a fost de bună-credință, atât la momentul înregistrării denumirii comerciale, cât și pe tot parcursul folosirii mărcii (notorii, neînregistrate) „Steaua” și a semnului „Steaua” utilizat în activitatea comercială, drepturi recunoscute de prevederile art. 6 alin. 4 lit. b din Legea nr. 84/1998.

Nu același lucru se poate spune despre Clubul Sportiv A. care, în toată perioada 2003 - 2015 (timp de 12 ani) a coexistat, a cunoscut faptul relevant și a tolerat existența Fotbal Club B. SA precum și utilizarea semnului „Steaua”, pentru serviciile asociate unui club profesionist de fotbal, mai mult, cele două entități având încheiate contracte comerciale vizând închirierea stadionului aparținând reclamantului; prin urmare se poate considera că CS A. a dat recurentei consimțământul tacit.

Recurentul a subliniat faptul că, la data de depozit, CS A. nu putea înființa și deține o echipă profesionistă de fotbal.

În acest sens, recurentul a făcut referire la prevederile Ordinului M115/2013, ale Legii nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea MApN și ale art. 26 par. 2-9 și art. 31 din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului.

Astfel, la data de depozit, CS A. cunoștea că nu poate presta servicii aferente unui club profesionist de fotbal, însă a solicitat înregistrarea mărcilor cu protecția acestui serviciu în clasa 41 conform Clasificării de la Nisa, ceea ce înseamnă că reclamantul din cauză a fost de rea credință. În dosarul nr. x/3/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, s-a solicitat anularea întregului portofoliu de mărci al CS A.

Recurentul a conchis în sensul că nu a utilizat numele comercial cu titlu de marcă (nu există nicio dovadă în acest sens la dosar), fiind titularul unor drepturi anterioare decurgând din dobândirea notorietății unei mărci neînregistrate, cu denumirea „Steaua”, și respectiv, dintr-un semn „Steaua” utilizat în activitatea comercială, ambele dobândite (din anul 2003) ca urmare a intensei utilizări ce a generat o largă cunoaștere a semnului în rândul publicului vizat pentru servicii aferente unui club profesionist de fotbal, cunoaștere survenită anterior datei de depozit a cererilor de înregistrare a mărcilor CS A.

Recurentul a făcut referire și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene prin care a fost dezlegată chestiunea conflictului dintre marcă și nume comercial și s-a dat o interpretare uniformă noțiunii de „utilizare” prevăzute de art. 5 alin. 1 din Prima directivă 89/104/CCE a Consiliului din 21 decembrie 1988 (text transpus în cuprinsul dispozițiilor art.36 alin. 2 din Legea nr. 84/1998), în special în cauza Celine C-17/06. Acest concept jurisprudențial cu valoare normativă trebuie aplicat unitar de instanțele naționale în soluționarea cauzelor având un obiect ce implică analizarea condiției de utilizare de către un terț a unui semn protejat ca marcă.

Așadar, titularul unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terț a unui semn identic cu marca sa, în aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. 2, numai dacă sunt îndeplinite următoarele 4 condiții:

- utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului;

- utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii;

- utilizarea semnului identic (sau similar) cu marca să aibă loc pentru (produse sau) servicii identice (sau similare) cu cele pentru care a fost înregistrată marca, de natură a produce risc de confuzie în percepția publicului, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul (riscul de confuzie fiind o condiție de analizat dacă, în speță, s-ar da cererii de chemare în judecată calificarea în raport cu dispozițiile art. 36 alin. 2 lit. b din lege);

- utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcției esențiale a mărcii, anume de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor.

Astfel, o eventuală utilizare a semnului ce compune marca în alt scop decât acela al identificării produselor sau a serviciilor oferite excedează sfera de aplicare a normei, neputând constitui o faptă de încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp conflictul marcă - semn, reglementat prin art. 36 are în vedere doar o utilizare care aduce atingere sau este susceptibilă a aduce atingere funcțiilor mărcii, în special a funcției esențiale de garantare pentru consumator a provenienței serviciului sau produsului.

Utilizarea semnului ce compune marca în alt scop decât identificarea produselor sau a serviciilor are loc atunci când terțul folosește în mod legitim un semn distinctiv destinat identificării sale în calitate de comerciant sau desemnării fondului său de comerț, respectiv numele comercial, firma sau emblema.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis, prin aceeași hotărâre pronunțată în cauza Celine C- 17/06 că art. 6 alin. 1 lit. a din directivă se poate opune interzicerii utilizării de către un terț, care nu a fost autorizat în acest scop, a unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară (în cadrul unei activități de comercializare a unor servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată această marcă), dar numai dacă utilizarea de către terț a denumirii sale sociale sau a numelui său comercial are loc conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial, dovadă făcută în cauză.

În consecință, simplul fapt că terțul folosește semnul identic sau similar mărcii nu reprezintă în sine o încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp acest semn include numele comercial legal înregistrat și nu este utilizat cu funcția de marcă, aspect asupra căruia instanța de apel nu i-a dat dezlegarea de drept corespunzătoare dispozițiilor legale.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul – pârât Oficiul Național al Registrului Comerțului a solicitat să se constate că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, raportat la dispozițiile art. 38 și 39 din Legea nr. 26/1990, ale art. 36 din Legea nr. 84/1998, precum și la cele ale art. 7 din Legea nr.26/1990, introducerea sa în proces făcându-se doar pentru opozabilitate.

Pe fondul cauzei, s-a învederat că, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, marca și firma au regim juridic diferit și sunt reglementate de acte juridice normative separate și s-a susținut independența firmei față de marcă, considerându-se că o interpretare contrară ar conduce la alterarea funcțiilor firmei și ale mărcii, lipsindu-le de finalitatea urmărită de legiuitor.

Așadar, în situația dată, intimatul nu putea refuza eliberarea dovezii privind disponibilitatea firmei, întrucât ar fi fost încălcate dispozițiile art. 38 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 referitoare la limitele distinctivității.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a Cabinetului individual de avocatură X. pentru recurenta-pârâtă, întrucât de pe împuternicirea avocațială depusă la dosar lipsesc semnătura reprezentantului legal al acesteia și ștampila societății, fiind scris doar „conform contract”, impunându-se depunerea la dosar a contractului de asistență juridică.

Totodată, s-a invocat excepția lipsei de interes în promovarea căii de atac a recursului, pe temeiul art. 32 alin. 1 lit. d C.proc.civ., în condițiile în care, după pronunțarea deciziei recurate, pârâta și-a schimbat de bunăvoie numele, respectând hotărârea instanței în această privință.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, urmând a nu se ține cont de înscrisurile depuse la dosar, respectiv situația plăților FC B. către Clubul Sportiv A., contracte etc., deoarece nu sunt înscrisuri noi, ele existând la judecarea cauzei pe fond, respectiv a apelului, dar nu au fost depuse de către recurenta-pârâtă. În plus, o mare parte din înscrisuri nu sunt semnate pentru conformitate cu originalul.

Intimata-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de către intimatul-pârât Oficiul Național al Registrului Comerțului, prin care s-a invocat excepția lipsei calității de reprezentant al acestui intimat, deoarece întâmpinarea este semnată de către o altă persoană decât directorul general.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 23.02.2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul, membrii completului fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. 3 C.proc.civ., motivele de recurs putând fi încadrate în ipotezele legale invocate de către recurentă.

A fost respinsă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă, pentru motivele arătate în încheierea de admitere în principiu a recursului.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes a recursului, invocată prin aceeași întâmpinare, Înalta

Curte a constatat că aceasta reprezintă o apărare de fond, urmând să fie avută în vedere odată cu soluționarea recursului.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât Oficiul Național al Registrului Comerțului, Înalta Curte a apreciat că acest mijloc de apărare nu a fost invocat în considerarea recursului, ci a fondului pretențiilor deduse judecății, astfel încât nu interesează admisibilitatea în principiu a recursului, urmând să fie avută în vedere odată cu soluționarea acestuia.

În aplicarea art.493 alin. 7 C.proc.civ., s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursurilor.

La termenul de judecată din 20 aprilie 2018, Înalta Curte a respins excepția lipsei de interes în promovarea recursului, precum și cererea recurentei – pârâte de suspendare a judecății până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/3/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la acea dată.

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive

a Oficiului Național al Registrului Comerțului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că reiterarea sa în recurs de către intimatul – pârât este inadmisibilă.

Cu toate că excepția cu acest obiect este una absolută, care poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, dacă excepția a fost invocată și soluționată în cursul judecății, partea nemulțumită de admiterea sau de respingerea sa are la îndemână calea de atac împotriva acestei dispoziții, iar nu reiterarea prin întâmpinare a mijlocului de apărare, la instanța superioară.

Dacă s-ar permite ca excepția să fie invocată din nou într-o altă etapă procesuală, pe cale de apărare, s-ar ajunge la adoptarea mai multor dispoziții în etape diferite ale procesului asupra aceluiași mijloc de apărare, poate chiar contradictorii. Or, cenzurarea legalității unei hotărâri judecătorești este posibilă doar în cadrul controlului exercitat de instanța superioară, în caz contrar, încălcându-se principiului legalității căii de atac, potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, precum și autorității de lucru judecat a unei hotărâri neatacate în condițiile legii, rezultat ce nu poate fi acceptat.

În cauză, prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, după introducerea sa în cauză în calitate de pârât, Oficiul Național al Registrului Comerțului a invocat excepția lipsei calității sale procesuale, ce a fost respinsă în primă instanță la termenul din 27.04.2016, cu motivarea că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat modificarea denumirii comerciale a pârâtei, iar hotărârea ce ar urma să se pronunțe în cauză ar fi opozabilă pârâtei ONRC.

Pârâtul nu a declarat, însă, apel împotriva dispoziției tribunalului de respingere a excepției - după cum nu a fost apelată nici încheierea de ședință prin care s-a dispus introducerea sa în cauză-, astfel încât respingerea în primă instanță a excepției a intrat sub autoritate de lucru judecat.

Drept urmare, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă excepția având ca obiect lipsa calității procesuale pasive a Oficiului Național al Registrului Comerțului, reiterată în recurs.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

După cum s-a arătat anterior, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă a fost respinsă prin încheierea de admitere în principiu a recursului, pentru considerentele expuse în încheiere.

Astfel, din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., urmează a fi analizată doar critica referitoare la nerespectarea principiului disponibilității, în raport de obiectul pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.

Această critică nu este fondată.

Oficiul Național al Registrului Comerțului nu figurează, într-adevăr, în calitate de pârât în acțiunea dedusă judecății, pretențiile reclamantei fiind formulate doar în contradictoriu cu pârâta SC Fotbal Club B. SA.

Cu toate acestea, trebuie observate prevederile art. 6 și 7 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerțului.

Potrivit art. 6 alin. 1, înregistrările din registrul comerțului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului delegat sau, după caz, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, în afară de cazurile în care legea prevede altfel.

Conform art. 7 alin. 1 și 2, instanțele judecătorești vor dispune efectuarea înregistrărilor în registrul comerțului în încheierile și hotărârile irevocabile ce se referă la acte, fapte și mențiuni ce constituie obiectul înregistrărilor dispuse.

Așadar, legiuitorul prevede obligația instanței de judecată de a dispune în mod expres efectuarea înregistrărilor în registrul comerțului, iar în vederea îndeplinirii acestei obligații, prima instanță a considerat necesară prezența în proces a Oficiului Național al Registrului Comerțului, care este abilitat, potrivit legii, cu atare operațiune. De altfel, nici încheierea prin care s-a dispus introducerea acestuia în cauză, nici cea prin care s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Oficiului, nu au fost atacate pe calea apelului, fiind definitive și intrând sub autoritate de lucru judecat.

Din acest punct de vedere, stabilirea de către instanța de apel din prezenta cauză, în sarcina ONRC, a efectuării unei operațiuni vizând registrul comerțului reflectă, pe de o parte, o obligație legală a instanței, iar, pe de altă parte, extinderea cadrului procesual inițial în privința părților din proces, care nu poate fi cenzurată de către această instanță de control judiciar, față de efectele încheierilor sus-menționate.

Drept urmare, va fi respinsă critica referitoare la nerespectarea de către instanța de apel a principiului disponibilității în procesul civil.

Înalta Curte constată că nu este fondată nici critica privind încălcarea prevederilor Legii nr. 26/1990, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

Dispoziția instanței de apel având ca obiect obligarea pârâtei Oficiul Național al Registrului Comerțului la efectuarea radierii elementelor „Steaua București” din cuprinsul denumirii comerciale a pârâtei a fost adoptată în strânsă legătură cu dispoziția de interzicere, pentru pârâtă a folosirii fără consimțământul reclamantei a semnelor „Steaua”, „Steaua București” sau a unor semne similare, în cuprinsul denumirii comerciale.

Această din urmă dispoziție a fost adoptată ca urmare a constatării folosirii cu funcția de marcă a unor semne similare cu mărcile reclamantei, fără consimțământul titularului și, în consecință, a constatării unui conflict între mărcile reclamantei și denumirea pârâtei.

Denumirea comercială la care se referă dispozitivul deciziei corespunde firmei, adică denumirii sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care se semnează, potrivit definiției din art. 30 alin. 1 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerțului.

Conform art. 35 din aceeași lege, firma unei societăți pe acțiuni se compune dintr-o denumire proprie, însoțită de mențiunea scrisă în întregime „societate pe acțiuni” sau „S.A.”.

Firma este stabilită în mod obligatoriu prin actul constitutiv al societății, conform Legii privind societățile nr. 31/1990 (art. 8 din lege, în cazul societății pe acțiuni), fiind supusă înscrierii în registrul comerțului, astfel cum prevede art. 14 din Legea nr. 26/1990.

În condițiile în care semnele „Steaua” și „Steaua București” făceau parte, la momentul pronunțării deciziei, din firma pârâtei și se confundau, practic, cu aceasta, dispoziția de interzicere a folosirii lor în cuprinsul denumirii comerciale a pârâtei este incompatibilă cu menținerea în conținutul firmei a elementelor respective, implicând fără echivoc eliminarea lor și, deci, modificarea firmei.

Astfel înțeleasă, dispoziția instanței de interzicere a folosirii în continuare a denumirii care conține semnele în discuție trebuie să se reflecte în registrul comerțului, anume în privința mențiunii referitoare la firma societății, înscrisă în mod obligatoriu în registru.

Din acest motiv, este justificată obligarea pârâtei Oficiul Național al Registrului Comerțului la efectuarea în registru a unei operațiuni privind firma, iar temeiul acesteia se regăsește în prevederile art. 21 lit. h din Legea nr. 26/1990, în conformitate cu care în registrul comerțului se vor înregistra mențiuni referitoare la orice modificare privitoare la actele, faptele și mențiunile înregistrate, coroborate cu art. 7 din lege, citat anterior, ce conține obligația instanței de a dispune efectuarea înregistrărilor în registrul comerțului în încheierile și hotărârile irevocabile ce se referă la acte, fapte și mențiuni ce constituie obiectul înregistrărilor dispuse.

Art. 7 este formulat generic, astfel încât este la latitudinea instanței stabilirea modalității adecvate de efectuare a unei înregistrări, pentru ca înregistrarea dispusă să corespundă rațiunii dispoziției adoptate. Drept urmare, este lipsită de relevanță împrejurarea semnalată de către recurentă, în sensul că radierea unor elemente din conținutul firmei societății nu este prevăzută ca atare în lege.

Nu poate fi primit argumentul recurentei potrivit căruia dispoziția de obligare a ONRC la eliminarea celor două elemente din denumirea comercială nu poate fi pusă în aplicare, deoarece elementele rămase nu asigură distinctivitatea denumirii și nici nu compun o denumire disponibilă.

Dispoziția respectivă nu împiedică alegerea de către recurentă a unei noi denumiri distinctive și disponibile, care să nu cuprindă semnele „Steaua” și „Steaua București” ori semne similare cu mărcile reclamantei și cu respectarea prevederilor art. 35 și 38 din lege, referitoare la includerea unei mențiuni care să deosebească firma nouă de cele preexistente, cu consecința reînscrierii firmei în registru.

Dispoziția adoptată de către instanța de apel nu are ca finalitate impunerea unei anumite denumiri a pârâtei, ci doar corelarea înregistrării din registrul comerțului referitoare la firma pârâtei cu dispoziția de interzicere în cuprinsul denumirii comerciale a folosirii celor două semne sau a unor semne similare mărcilor reclamantei.

Pârâta și-a păstrat, după pronunțarea deciziei, dreptul de alegere a denumirii sale viitoare, cu condiția ca aceasta să nu includă semnele a căror folosire a fost interzisă. Mai mult, menținându-se în recurs dispozițiile instanței de apel, are interesul de a exercita atare opțiune, în condițiile în care denumirea societății constituie unul dintre atributele de identificare a societății, făcând parte din categoria drepturile personale nepatrimoniale. Interzicerea folosirii denumirii afectează însăși desfășurarea activității societății, din moment ce comerciantul nu își mai poate exercita comerțul sub acea denumire, nu mai poate pretinde să fie individualizat prin aceasta, nu mai este în măsură cel puțin să execute (dacă nu chiar să încheie) acte juridice etc.

De altfel, pârâta a procedat la modificarea firmei după pronunțarea deciziei de apel, iar Oficiul Național al Registrului Comerțului a înscris noua firmă în registrul comerțului. Fără a se cenzura întrunirea condițiilor art. 35 și 38 din Legea nr. 26/1990, acest aspect nefăcând obiectul învestirii instanței, este suficient a se preciza că împrejurările ulterioare pronunțării deciziei recurate confirmă că decizia poate fi pusă în executare și relevă o înțelegere corespunzătoare a dispozitivului său.

Nu poate fi primit nici argumentul recurentei privind încălcarea art. 41 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, deoarece această normă are în vedere o împrejurare nerelevantă în speță, anume legalitatea înscrierii în registrul comerțului, pe numele dobânditorului unui fond de comerț, a firmei ce a aparținut autorului său. Or, în cauză, instanța de apel a constatat existența unui conflict între marcă și nume comercial, în aplicarea prevederilor Legii nr.84/1998, analiză în cadrul căreia este posibilă concluzia unei încălcări a drepturilor asupra mărcii de către titularul numelui comercial, independent de legalitatea înregistrării din registrul comerțului, după cum se va arăta în considerentele ce urmează.

Față de cele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondată critica privind încălcarea prevederilor Legii nr. 26/1990.

În ceea ce privește modul de aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, se rețin următoarele:

Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu o acțiune în contrafacerea mărcii, iar prin decizia recurată s-a constatat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 36 alin. 2 din lege și, totodată, că nu se regăsește ipoteza de excepție din art. 39 al legii, cu referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea pronunțată în cauza C-17/06

Céline

) conturată în interpretarea art. 5 și 6 din Directiva 2008/95/CE, transpuse în legea națională prin art. 36 și 39.

Instanța de apel a reținut că recunoașterea unui drept de proprietate industrială asupra numelui comercial nu exclude analiza, pe temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, a conflictului dintre o marcă și un semn protejat ca nume comercial, în cazul în care numele comercial este folosit astfel încât să îndeplinească funcțiile specifice unei mărci, și nu funcția de identificare a persoanei comerciantului, folosirea depășind aria de protecție conferită prin înregistrarea în registrul comerțului.

Prin motivele de recurs, s-a susținut, în primul rând, că pârâta nu a utilizat numele comercial cu titlu de marcă, ci a utilizat în activitatea comercială, în perioada 2003-2015, o marcă notorie, neînregistrată, cu denumirea „Steaua”.

Înalta Curte constată că această susținere este formulată pentru prima dată în recurs, în condițiile în care prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe s-a arătat că pârâta a fost cunoscută sub denumirea notorie de SC Fotbal Club B. SA încă din anul 2003, iar acest nume comercial este folosit atât în activitatea sportivă, cât și în cea comercială.

Pârâta nu a formulat, așadar, în cursul judecății în primă instanță, o apărare referitoare la drepturi dobândite asupra unei mărci notorii, neînregistrate, motiv pentru care instanța de apel nici nu a analizat existența unor asemenea drepturi și eventualele efecte în soluționarea cauzei. Întrucât prin cererea de recurs nu a fost criticat, din această perspectivă, modul în care instanța de apel s-a raportat la conținutul apărărilor formulate în primă instanță, se constată că invocarea unei mărci notorii abia în prezenta fază procesuală reprezintă o apărare nouă în recurs, inadmisibilă în conformitate cu art. 494 cu referire la art. 478 alin. 2 C.proc.civ.

În ceea ce privește criticile referitoare la analiza conflictului din marcă și numele comercial, se constată că instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 36 alin. 2 și art. 39 din Legea nr. 84/1998.

Pentru a reține concluzia încălcării dreptului la marcă, instanța de apel a constatat că pârâta utiliza, la data formulării cererii în contrafacere, semnele „Steaua” și „Steaua București” în activitatea comercială în general și în activitatea sportivă în particular, ca parte a activității comerciale, iar această folosire corespunde unei utilizări a propriei denumiri comerciale cu funcția de marcă, pentru a-și distinge serviciile oferite, încadrate în clasele 35 și 41 din Clasificarea de la Nisa. De asemenea, utilizarea de către pârâtă a denumirii comerciale cu funcția de marcă nu are loc conform practicilor loiale în domeniul comercial.

Prin motivele de recurs, nu s-a mai contestat – astfel cum s-a procedat în fața primei instanțe – aptitudinea numelui comercial de a intra în conflict cu o marcă, dacă sunt îndeplinite anumite condiții, mai mult, recurenta a enumerat în argumentarea sa aceleași condiții regăsite în decizia de apel. Acestea sunt, de altfel, cele consacrate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în interpretarea normei echivalente din directiva de armonizare a legislațiilor statelor membre referitoare la mărci (fie Directiva 89/104/CEE, fie Directiva 2008/95/CE), relevantă în acest sens fiind cauza indicată în decizia recurată C-17/06

Céline

.

Criticile recurentei au vizat, în esență, următoarele aspecte: nu există riscul de confuzie în percepția publicului, incluzând și riscul de asociere între semn și marcă; reclamanta a avut cunoștință, începând din anul 2003, despre utilizarea semnului de către pârâtă, consimțind acestei stări de fapt; numele comercial legal înregistrat a fost utilizat conform funcției specifice, și nu cu funcția de marcă, astfel încât folosirea a avut loc conform practicilor loiale în domeniul comercial.

Cât privește riscul de confuzie, incluzând și riscul de asociere, este nefondat argumentul recurentei conform căruia acest risc este exclus în cazul în care publicul țintă este format din consumatori cu atenție sporită, circumspecți în alegerile lor și fidelizați mărcii, cum sunt consumatorii serviciilor aferente unui club profesionist de fotbal.

Este incontestabil că publicul relevant reprezintă un factor esențial care trebuie luat în considerare în examinarea riscului de confuzie, iar nivelul de atenție al publicului, nivel care variază în funcție de categoria de produse sau servicii în cauză, poate influența constatarea unui risc de confuzie.

Cu toate acestea, un nivel crescut al atenției nu este suficient pentru constatarea inexistenței unui risc de confuzie, întrucât aprecierea globală a acestuia presupune ca factorii relevanți să fie luați în considerare în mod cumulativ și în relație de interdependență.

În speță, instanța de apel a reținut un grad foarte ridicat al similarității semnelor în conflict și identitatea serviciilor oferite. În plus, prin decizia nr.3425 din 3.12.2014, prin care Înalta Curte a anulat marca „Steaua București” nr. 061735, aparținând pârâtei din prezenta cauză, s-a reținut notorietatea mărcii reclamantei nr. 72827.

În acest context faptic și ținând cont de protecția lărgită de care beneficiază mărcile care au un caracter distinctiv ridicat, în virtutea cunoașterii pe piață a acestora (hotărârea din cauza C-39/97

Canon

), un nivel peste medie al atenției publicului relevant – consecință a loialității față de marcă - nu poate fi invocat pentru a evita confuzia cu marca înregistrată.

Nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia instanța de apel a ignorat, în analiza riscului de confuzie, împrejurarea că reclamanta nu a folosit mărcile sale în activitatea de fotbal profesionist după anul 1999 și cel puțin până la data cererii de recurs.

Dreptul exclusiv asupra unei mărci este dobândit prin înregistrare, astfel încât întinderea protecției mărcii se determină pe baza certificatului de înregistrare, iar stabilirea încălcării dreptului la marcă, în acțiunea în contrafacere, trebuie să se raporteze la forma sub care marca a fost înregistrată. Prin excepție, într-o asemenea acțiune, folosirea mărcii după data înregistrării interesează doar pentru eventuala stabilire a unui caracter distinctiv ridicat.

În aceste condiții, este lipsită de relevanță împrejurarea dacă reclamanta a folosit sau nu mărcile în mod efectiv, invocată în scopul infirmării unei încălcări drepturilor reclamantei asupra mărcilor sale.

Înalta Curte constată că celelalte susțineri din motivarea recursului vizează chestiuni de fapt, anume existența consimțământului titularului mărcilor la folosirea semnului și folosirea numelui comercial conform funcției specifice de identificare a persoanei comerciantului, nu cu funcția de marcă, și conform practicilor loiale în domeniul comercial.

Cât privește consimțământul titularului la folosirea semnului similar mărcii, instanța de apel a valorificat, în primul rând, dezlegările din decizia nr.3425 din 3.12.2014, prin care Înalta Curte a anulat marca „Steaua București” nr. 061735, aparținând pârâtei din prezenta cauză, ca urmare a înregistrării mărcii cu rea – credință, fără ca prin motivele de recurs să se facă vreo referire la modul de aplicare în speță a efectelor hotărârii judecătorești irevocabile. În al doilea rând, in