ÎCCJ, decizie (scj.ro #81775)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81775) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în revendicarea bunurilor imobile ce au

aparținut unui cult religios. Respingerea acțiunii.

Obligativitatea parcurgerii  procedurii

administrative prealabile prevăzută de legea specială.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

imobil

-

culte religioase

-

acțiune în revendicare

O.U.G. nr. 94/2000

C.civ., art. 480

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile

legale ale Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii

instanței

Ordonanța de Urgență nr. 94/2000

are, în privința imobilelor ce intră sub incidența sa,

caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude

posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept

comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa

de reglementare.

Împrejurarea că legea specială

prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu

înseamnă  privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că decizia

Comisiei speciale de retrocedare poate fi atacată cu contestație la

instanța judecătorească, în condițiile reglementate de

actul normativ special.  În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat că  art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a

alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au

fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Reglementarea

unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în

conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de

restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat. Fiind reglementată prin

norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea

acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării

unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Secția

I civilă, decizia nr.4747

din

22 iunie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj

și precizată ulterior, reclamantul Ordinul Franciscanilor

din

România a chemat în judecată Statul Român prin  Ministerul Finanțelor

Publice, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale, Oficiul Județean de Consultanță Agricolă Cluj, Casa

Agronomului Cluj și Centrul Județean de Consultanță

Agricolă Cluj și a  solicitat, în temeiul art. 480 C.civ., să fie obligați pârâții să-i restituie în deplină proprietate

și posesie, imobilele înscrise în CF nr. 4211 Cluj A+1, nr. top. 13789

și imobilele înscrise în CF nr. 1340 Cluj A+1, nr. top.13790.

Prin

sentința civilă nr. 76 din 27.01.2011, Tribunalul Cluj a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul  Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale

și a respins acțiunea  formulată în contradictoriu cu acest

pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

A

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților Oficiul pentru Studii Pedologice și Agrochimice și

Camera Agricolă a Județului Cluj.

A

admis acțiunea formulată împotriva pârâților Casa Agronomului,

Oficiul pentru Studii Pedologice și Agrochimice, Camera Agricolă a

Județului Cluj și Statul Român prin Ministerul  Finanțelor

Publice  prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj

și, în consecință:

A

obligat pârâții să-i predea reclamantului în deplină proprietate

și posesie imobilul casă și teren înscris în CF 4211 Cluj, A+1,

nr. top. 13789 și imobilul înscris în CF nr.1340 cu nr. top 13790  A+1.

Tribunalul

a reținut că instanța a fost investită cu o acțiune în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., astfel încât calitatea procesuală pasivă revine celui care

stăpânește, ca posesor sau chiar ca detentor, bunul revendicat.

Din probele administrate, rezultă că imobilele

revendicate sunt deținute de pârâții Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, Casa Agronomului Cluj, Camera Agricolă

(fostul Oficiul Județean de Consultanță Agricolă) și Oficiul

pentru Studii Pedologice și Agrochimice Cluj, astfel încât aceștia au

calitate procesual pasivă.

Pe fondul

cauzei, instanța a reținut că asupra imobilelor înscrise în CF

4211 Cluj, A+1, nr. top. 13789 și în CF nr. 1340 cu nr. top 13790  A+1

figurează ca proprietar tabular Mănăstirea Franciscanilor,

astfel cum atestă copiile colilor funciare depuse la  dosar. Reclamantul

este continuatorul, cu personalitate juridică, a proprietarului tabular,

fiind o entitate aflată în subordinea Ordinului Franciscanilor,

împrejurare care rezultă din adresele comunicate de Ministerul Culturii,

Cultelor și Patrimoniului Național - Secretariatul de Stat pentru

Culte și Arhiepiscopia Romano-catolică de Alba Iulia.

Cu toate

că nu există o dovadă a actului de preluare de către stat

și cu toate că statul nu și-a intabulat niciodată dreptul

de proprietate asupra acestor imobile, în fapt, această preluare a avut

loc anterior anului 1955, imobilele fiind deținute în prezent de

pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

Casa Agronomului, Camera Agricolă a Județului Cluj și Oficiul

pentru Studii Pedologice și Agrochimice.

În lipsa unui act întocmit de autoritățile de

la acea vreme, există prezumția că imobilele din litigiu a fost

preluate abuziv.

Este real

că, referitor la imobilele ce au aparținut cultelor religioase din

România, a fost  prevăzută o procedură specială prin

adoptarea OUG nr. 94/2000, aprobată, modificată și

completată prin Legea nr. 501/2002, modificată prin Titlul II al

Legii nr. 247/2005 și că situația supusă analizei

instanței de către reclamant se încadrează în ipoteza

reglementată de acest act normativ.

Reclamantul a

promovat, însă, prezenta cerere, prevalându-se de dispozițiile

dreptului comun, respectiv de prevederile art. 480 C.civ.

Din această perspectivă, instanța

reține că reclamantul a demarat procedura specială

prevăzută de OUG nr. 94/2000 în urmă cu aproximativ 8 ani,

fără ca cererea sa să fie în vreun fel soluționată

pană în prezent de către Comisia Specială instituită în acest

scop.

Mai mult, reclamantul a promovat în cursul anului 2004

acțiunea înregistrată sub nr. 42xx/2004 la Tribunalul Cluj având ca obiect aceleași pretenții, acțiune

soluționată prin respingerea ei ca prematură, conform deciziei

civile nr. 728/2005 a Curții de Apel Cluj, apreciindu-se că

reclamantul trebuia să urmeze procedura specială prevăzută

de OUG nr. 94/2000,  fără a se analiza pe fond cererea sa.

Articolul 6 alin. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului și libertăților fundamentale  garantează

fiecărei persoane dreptul la un proces echitabil. Simplul fapt că

partea interesată a avut la dispoziție  căi de recurs interne nu

satisface  exigențele art. 6 alin.1 din Convenție, ci se impune ca

gradul de acces asigurat de legislația națională să fie

suficient pentru a le asigura părților interesate „dreptul la o

instanță”, dat fiind  principiul supremației dreptului într-o

societate democratică. Ingerința în dreptul reclamantului de acces la

o instanță judecătorească nu a fost proporțională

cu scopul urmărit, în condițiile în care, prin decizia civilă

nr. 728/2005, Curtea de Apel Cluj, i-a opus acestuia existența  procedurii

prevăzute de OUG nr. 94/2000 și nici în prezent, după mai mult

de 8 ani de la inițierea procedurii administrative respective, cererea

reclamantului nu a fost soluționată în  vreun fel.

Ca atare, reclamantul este îndreptățit să

formuleze prezenta acțiune prevalându-se de dispozițiile dreptului

comun, în speță ale art. 480 C.civ.

Lipsirea de un bun, în absența oricărei despăgubiri, constituie

o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, or, din jurisprudența Curții, rezultă că, atunci când

statul nu mai poate restitui imobilul în natură, iar măsurile

reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă

iluzorii, urmează să i se plătească reclamantului

despăgubiri bănești.

Este adevărat că pârâții au edificat

construcții noi, însă ei nu au investit instanța cu vreo cerere

sub acest aspect, deși aveau posibilitatea și cadrul legal să o facă.

Chiar și ulterior soluționării prezentei cauze, pârâții

își pot valorifica eventualele pretenții asupra construcțiilor

edificate, utilizând mijloacele juridice corespunzătoare.

Pe de altă parte, aceste construcții nu au fost

înscrise în cartea funciară, iar pretențiile reclamantului se

referă exclusiv la imobilele înscrise în favoarea sa în evidențele

funciare.

Prin urmare, acțiunea în revendicare promovată

de reclamant este admisibilă, în temeiul art. 480 C.civ. și  al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, imobilele putând  fi readuse în patrimoniul reclamantului, fără ca

prin aceasta să se aducă atingere dreptului de proprietate al altei

persoane sau securității raporturilor juridice.

Împotriva

acestei sentințe, au declarat apel pârâții Casa Agronomului Cluj,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Camera Agricolă a

Județului Cluj și Oficiul pentru Studii Pedologice și

Agrochimice Cluj.

Prin

decizia civilă nr. 260/A din 16.06.2011, Curtea de Apel Cluj a admis

apelurile formulate și a schimbat sentința apelată, în sensul

că a respins acțiunea reclamantului, menținând restul

dispozițiilor sentinței.

Curtea

de Apel a reținut că hotărârea primei instanțe este

nelegală în ceea ce privește respingerea excepției

inadmisibilității acțiunii. Considerentul că legea

specială nu s-a dovedit eficientă, procedura administrativă

nefiind finalizată de 8 ani este unul greșit, întrucât reclamantul

are deschisă calea acțiunii în justiție și împotriva

refuzului nejustificat al organului administrativ de a-i soluționa cererea

de restituire, respectiv calea contenciosului administrativ, în temeiul art. 3

alin.(7) din OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au

aparținut cultelor religioase din România, combinat cu art. 1 alin.(1),

art. 2 alin.(1) lit. f) și alin.(2) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ.

Decizia

nr. 33/2008 a Î.C.C.J., pronunțată în recurs în interesul legii, a

fost greșit invocată de prima instanță în argumentarea

soluției asupra excepției, deoarece, așa cum rezultă din

considerentele acesteia, o acțiune de drept comun nu este admisibilă

în condițiile existenței unei legi speciale de restituire,

excepție făcând situația în care reclamantul nu a putut

beneficia, din motive mai presus de voința sa, de dispozițiile legii

speciale, ceea ce nu este cazul, fiind formulată cerere de restituire,

nesoluționarea acesteia în termenul prevăzut de lege nedeschizând

calea unei acțiuni de drept comun, în condițiile în care refuzul

nejustificat al soluționării cererii poate fi atacat în contencios.

S-a

mai reținut că singura problemă care s-ar putea ridica este cea

rezultând din reglementarea cuprinsă în legea specială referitoare la

persoanele abilitate să formuleze cereri de restituire, această

persoană fiind centrul de cult, și nu reclamantul, ordin

călugăresc. Curtea de Apel a apreciat că acesta nu constituie un

impediment în ceea ce privește accesul la justiție al reclamantului,

întrucât nu s-a susținut existența unor divergențe între acesta

și notificator. Oricum, însă, fiind fostul proprietar al imobilului,

conform susținerilor sale, notificarea ar fi formulată de centrul de

cult în reprezentarea sa, având, astfel, calitate să exercite acțiune

în contencios, dreptul comun neconstituind singura posibilitate de acces în

justiție.

De

altfel, așa cum reține prima instanță, părțile

s-au mai judecat într-un proces având același obiect și aceeași

cauză, acțiunea reclamantului fiind respinsă ca prematură

prin decizia civila nr. 728/2005 a Curții de Apel Cluj, cu motivarea

că retrocedarea imobilelor ce au aparținut cultelor religioase poate

fi făcută numai în condițiile legii speciale de restituire,

respectiv cele prevăzute de OUG nr. 94/2000, iar reclamantul nu a uzat de

dispozițiile acestei legi.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, formulând următoarele

critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.p.c. :

Prin decizia recurată a fost încălcat dreptul

reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acest drept este definit de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest drept nu înseamnă un

acces formal la un tribunal, ci dreptul de a primi un răspuns, o rezolvare

a problemei deduse judecații.

Or, reclamantului Ordinul Franciscanilor i se respinge

dreptul de a-și vedea problema dedusă judecății

soluționată pe fond, cererea sa fiind respinsă, fie ca

prematură, fie ca inadmisibilă.

În lipsa oricare oricărui act de preluare a

bunurilor în litigiu, acțiunea in revendicare este cea mai importantă

cale de redobândire a posesiei bunului.

În plus, prezumția înscrisă în Legea nr.

7/1996, conform căreia conținutul cărții funciare se

consideră exact în favoarea proprietarului înscris atâta timp cât nu se

dovedește contrariul, nu a fost răsturnată, iar acțiunea în

contencios aparține doar titularului cererii, Centrului de Cult

Arhiepiscopia Româno Catolică Alba-Iulia.

Se susține și încălcarea art. 1 din

Protocolul l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece, în condițiile în care pârâții nu pot demonstra dobândirea în

condiții legale a dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare a

proprietarului nu poate fi respinsă.

Analizând decizia recurată în limita criticilor

formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că recursul nu

este fondat, fiind respins pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 din Ordonanța de Urgență

nr. 94/2000 astfel cum a fost aprobată prin Legea 501 din 11.07.2002,

„imobilele care au aparținut cultelor religioase din România (...) altele

decât lăcașele de cult (...) se retrocedează foștilor

proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență”.

Reclamantul Ordinul Franciscanilor din România a învestit

instanțele cu o cerere în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C.civ., obiectul material al cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de imobilele

înscrise în CF nr. 4211 Cluj A+1, nr. top. 13789 și imobilele înscrise în

CF nr. 1340 Cluj A+1, nr. top.13790.

Reclamantul nu a finalizat procedura reglementată

de  Ordonanța de Urgență nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr.

501/2002 pentru redobândirea imobilelor  ce au aparținut cultului religios

și sunt aflate în prezent în proprietatea statului, ci a sesizat

instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare

fundamentată pe dispozițiile dreptului comun.

În mod corect instanța de apel a considerat că

în condițiile concrete ale cauzei, o astfel de cerere nu putea fi

promovată.

Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09.06.2008,

Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între

aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, și anume Codul civil.

S-a concluzionat că

opinia unor instanțe, în sensul că o

astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și

că acele persoane care nu au urmat procedura legii speciale sau care nu au

declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au

urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au

deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 din Codul civil, este greșită, deoarece

ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea

specială și legea generală -

specialia generalibus derogant

- și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege

specială.

S-a reținut în decizia pronunțată

de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru o

anumită categorie de imobile s-a adoptat o lege specială, care

prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui persoanelor îndreptățite,

nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul

comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Prin urmare, printr-o decizie

pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii,

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție  au stabilit în privința concursului dintre legea

specială și legea generală că acesta se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant

,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Ordonanța

de Urgență nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr.501/2002 are, în

privința imobilelor ce intră sub incidența sa, caracterul unei

legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea

promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin

care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de

reglementare.

Împrejurarea că legea specială prevede

obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu

înseamnă  privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că decizia

Comisiei speciale de retrocedare poate fi atacată cu contestație la

instanța judecătorească, în condițiile reglementate de

actul normativ special.

Tot

astfel, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, și

împotriva refuzului nejustificat al organului administrativ de a-i

soluționa cererea de restituire, reclamantul are deschisă calea unei

acțiuni în justiție, astfel încât nici în această ipoteză

nu s-ar putea susține că ar fi privat de drepturile reglementate de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește susținerea

recurentului fundamentată pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reținut, în acord cu jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,

ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (cauza Atanasiu

și alții contra României – hotărârea din 12.10.2010). Or,

reclamantul nu este beneficiarul unei astfel de hotărâri, hotărâre

care nu poate fi suplinită de înscrierile existente în cartea

funciară.

În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat că  art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a

alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au

fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a

bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma europeană și

se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de

stat.

Fiind reglementată prin norme cu caracter special,

pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este

obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni

întemeiate pe dreptul comun în materie.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art.

312 alin. (1) C.p.c., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul.