ÎCCJ, decizie (scj.ro #85332)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #85332) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Taxă
vamală. T.V.A. Scutiri pentru materiale importate de investitor și folosite în
procesul propriu de producție
Agentul economic investitor beneficiază
de scutirea de la plata taxelor vamale și T.V.A. pentru pordusele pe care le
importă pentru realizarea unei activități productive, chiar dacă nu are spații
industriale suficiente, mijloace de producție și forță de muncă proprii, ci le
închiriază sau le obține de la un partener în baza unui contract de închieriere
ori de colaborare.
(Secția de contencios administrativ,
decizia nr.795 din 27 februarie 2003)
Societatea Comercială „R. A. G.” SRL a chemat în judecată Direcția Generală a
Vămilor și Direcția Regională Vamală Timișoara, solicitând anularea deciziilor
din 2 februarie 2001 emise de directorul general al D.G.V. și din 13 noiembrie
2000 emise de directorul Direcției Regionale Vamale Timișoara, precum și a
actelor constatatoare întocmite de Biroul Vamal Timișoara, ca nelegale.
Reclamanta a arătat că este titulara unei autorizații de perfecționare active,
în baza căreia a desfășurat o activitate de prelucrare a materiilor prime din
import, realizând o producție de încălțăminte de lux, destinată exportului.
Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială și de contencios administrativ a
admis acțiunea astfel cum a fost formulată reținând, în esență, că potrivit
textului mai sus menționat, reclamanta beneficiază de scutirea de la plata
taxelor vamale și a T.V.A. pentru produsele pe care le-a importat și folosit efectiv
în producția proprie.
Împotriva sentinței a declarat recurs Direcția Regională Vamală Interjudețeană
Timișoara în numele și pentru Direcția Generală a Vămilor, susținând că
prevederile art.7 din Legea nr.57/1993 nu sunt aplicabile în cauză, recurenta
nedovedind că a început și desfășurat o activitate proprie de producție,
produsele finite fiind realizate de o altă societate comercială (SC „F.” SA) în
urma unui contract de prestări de servicii.
Se precizează că la data efectuării importurilor pentru care reclamanta a
beneficiat de scutire de la plata taxelor vamale și a T.V.A., aceasta nu
deținea utilaje proprii și nici forță de muncă specializată, calificată, în
domeniul producției de încălțăminte.
Recursul este nefondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că societatea comercială reclamantă,
la 30 martie 1996, urmare contractului încheiat cu firma italiană „A. G.” a
obținut dreptul de a produce încălțăminte în România sub firma acesteia,
societatea italiană fiind titulară de marcă.
Pentru realizarea producției, materiile prime, materialele consumabile și
accesoriile necesare au fost importate de la firma italiană și expediate fără
facturare, după recepționarea și înregistrarea lor în fișele de magazie și
evidența contabilă proprie, către prestatorul de servicii – S.C. „F.” SA – cu
care încheiase contract de închiriere pentru spațiile industriale și utilajele
necesare și un contract de prestări servicii industriale.
Potrivit clauzelor contractuale, societatea reclamantă a asigurat baza
materială pentru confecționarea încălțămintei, documentația și asistența
tehnică permanentă și, totodată, a făcut plata execuției produselor finite
realizate de prestator.
În legătură cu asigurarea bazei materiale, expertiza tehnică efectuată în cauză
a constatat că, deosebit de materiile prime și materialele importate, precum și
de spațiile de producție industriale, reclamanta a pus la dispoziția
prestatorului și 12 utilaje necesare pentru confecționarea încălțămintei.
Potrivit art.13 din Legea nr.35/1991 privind regimul investițiilor străine,
astfel cum a fost modificat prin art.7 din Legea nr.57/1993, „Sunt scutite de
la plata taxelor vamale materiile prime, materialele consumabile, piesele de
schimb și componentele importate, necesare și folosite efectiv în producția
proprie, pe o perioadă de 2 ani calculată de la data punerii în funcțiune a
obiectivului sau, după caz, de la data începerii activității, în raport cu forma
juridică a investiției străine”.
Or, în cauză, cerințele prevăzute în textul precitat sunt îndeplinite, cum
corect a constatat și instanța de fond inclusiv în privința sensului sintagmei
„producție proprie”.
Astfel, împrejurarea că un agent economic nu are spații industriale suficiente,
mijloace de producție și forță de muncă proprii, ci le închiriază sau le obține
de la un partener în baza unui contract de închiriere ori de colaborare, nu
conduce la concluzia că un asemenea agent nu poate realiza activitate
productivă.
De altfel, Ordonanța Guvernului nr.3 din 16 ianuarie 1996 privind calificarea
noțiunii de producție proprie în aplicarea regimului vamal prevede în
articolul unic faptul că „prin producție proprie în aplicarea regimului vamal
aferent investițiilor străine(...) se înțelege folosirea efectivă a materiilor
prime, materialelor, pieselor de schimb și componentelor importate care se
încadrează la un cod tarifar de 6 sau 8 cifre din Tariful Vamal de Import al
României, supuse unor procese de prelucrare, transformare sau asamblare în
vederea obținerii unor bunuri cu caracteristici tehnico-funcționale sau de altă
natură, distincte față de cele ale bunurilor importate, încorporate fizic sau
valoric în produsul nou rezultat care se încadrează la rândul său la un alt cod
tarifar de 6 sau 8 cifre prevăzut în Tariful Vamal de Import al României”.
Or, în cauză, materialele și materiile prime importate se regăsesc în
totalitatea lor, fizic și valoric, încorporate în produsele finite
(încălțăminte) obținute printr-un proces tehnologic de prelucrare și
transformare derulat în spații proprii și închiriate, cu utilaje și personal
calificat, proprii ori prin colaborare, produse care se încadrează la o altă
poziție tarifară prevăzută în Tariful Vamal de Import al României.
Recursul a fost respins ca nefondat.