ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 795/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

SC R.A. SRL Timișoara, a chemat în

judecată Direcția Generală a Vămilor și Direcția Regională Vamală Timișoara,

solicitând anularea deciziilor nr. 115 – 120, nr. 134 – 135 și nr. 143 – 145

din 2 februarie 2001, emise de Directorul general al Direcției Generale a Vămilor

și nr. 124 – 152 din 13 noiembrie 2000, emise de directorul Direcției Regionale

Vamale Timișoara, precum și a actelor constatatoare nr.856 – 866, întocmite de

Biroul Vamal Timișoara, ca nelegale.

În motivare, reclamanta a arătat că

este titulara unei autorizații de perfecționare activă, în baza căreia a

desfășurat o activitate de prelucrare a materiilor prime din import, realizând

o producție de încălțăminte de lux, destinată exportului.

Că, potrivit art. 7 din Legea nr.

57/1993, pentru modificarea și completarea Legii nr. 35/1991, privind regimul

investițiilor străine, este scutită de plata taxelor vamale pentru materiile

prime și materialele importate folosite efectiv în producția de încălțăminte,

așa încât obligarea la plata drepturilor vamale către stat, prin negarea

caracterului productiv al activității, este nelegală.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 445 din 30

octombrie 2001, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată, reținând, în

esență, că potrivit textului mai sus menționat, reclamanta beneficiază de

scutirea de la plata taxelor vamale și a T.V.A., pentru produsele pe care le-a

importat și folosit efectiv în producția proprie.

Împotriva sentinței a declarat

recurs Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, în numele și pentru

Direcția Generală a Vămilor, invocând prevederile art. 9 C. proc. civ.

În acest sens, prin motivele de

casare depuse la dosar, se susține că hotărârea recurată este lipsită de temei

legal, fiindcă prevederile art. 7 din Legea nr. 57/1993, nu sunt aplicabile în

cauză, recurenta nedovedind că a început și desfășurat o activitate proprie de

producție, produsele finite fiind realizate de o altă societate comercială (SC

F. SA), în urma unui contract de prestări servicii.

Se precizează, în context, că la

data efectuării importurilor pentru care reclamanta a beneficiat de scutire de

la plata taxelor vamale și a T.V.A., aceasta nu deținea utilaje proprii și nici

forță de muncă specializată, calificată, în domeniul producției de

încălțăminte.

Recursul este nefondat.

Din probele administrate în cauză

rezultă că societatea comercială reclamantă, la 30 martie 1996, urmare a

contractului încheiat cu firma italiană A.G. a obținut dreptul de a produce

încălțăminte în România, sub firma acesteia, societatea italiană fiind titulară

de marcă.

Pentru realizarea producției,

materiile prime, materialele consumabile și accesoriile necesare au fost

importate de la firma italiană și expediate fără facturare, după recepționarea

și înregistrarea lor în fișele de magazie și evidența contabilă proprie, către

prestatorul de servicii – SC F. SA – cu care încheiase contract de închiriere

pentru spațiile industriale și utilajele necesare și un contract de prestări

servicii industriale.

Potrivit clauzelor contractuale,

societatea reclamantă a asigurat baza materială pentru confecționarea

încălțămintei, documentația tehnică necesară și asistența tehnică permanentă

și, totodată, a făcut plata execuției produselor finite realizate de prestator.

În legătură cu asigurarea bazei

materiale, expertiza tehnică efectuată în cauză a constatat că, deosebit de

materiile prime și materialele importate, precum și de spațiile de producție

industriale, reclamanta a pus la dispoziția prestatorului, și 12 utilaje

necesare pentru confecționarea încălțămintei.

Potrivit art. 13 din Legea nr.

35/1991, privind regimul investițiilor străine, astfel cum a fost modificat

prin art. 7 din Legea nr. 57/1993, „Sunt scutite de la plata taxelor vamale,

materiile prime, materialele consumabile, piesele de schimb și componentele

importate, necesare și folosite efectiv în producția proprie, pe o perioadă de

2 ani, calculată de la data punerii în funcțiune a obiectului sau, după caz, de

la data începerii activității, în raport cu forma juridică a investiției

străine”.

Or, în cauză, cerințele prevăzute în

textul precitat sunt îndeplinite, cum corect a constatat și instanța de fond,

inclusiv în privința sensului sintagmei „producție proprie”.

Astfel, împrejurarea că un agent

economic nu are spații industriale suficiente, mijloace de producție și forță

de muncă proprii, ci le închiriază sau le obține de la un partener, în baza

unui contract de închiriere ori de colaborare, nu conduce la concluzia că un

asemenea agent nu poate realiza activitate productivă.

De altfel, O.G. nr. 3/1996 prevede

că „prin producție proprie în aplicarea regimului vamal aferent investițiilor

străine(...) se înțelege folosirea efectivă a materiilor prime, materialelor,

pieselor de schimb și componentelor importate care se încadrează la un cod

tarifar de 6 sau 8 cifre din Tariful Vamal de Import al României, supuse unor

procese de prelucrare, transformare sau asamblare, în vederea obținerii unor

bunuri cu caracteristici tehnico-funcționale sau de altă natură, distincte față

de cele ale bunurilor importate, încorporate fizic sau valoric în produsul nou

rezultat, care se încadrează la rândul său la un alt cod tarifar de 6 sau 8

cifre prevăzut în Tariful Vamal de Import al României”.

Or, în cauză, materialele și

materiile prime importate se regăsesc în totalitatea lor, fizic și valoric,

încorporate în produsele finite (încălțăminte), obținute printr-un proces

tehnologic de prelucrare și transformare, derulat în spații proprii și

închiriate, cu utilaje și personal calificat, proprii ori prin colaborare,

produse care se încadrează la o altă poziție tarifară prevăzută în Tariful

Vamal de Import al României.

Așadar, pentru considerente

prezentate, recursul se privește ca nefondat și urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, în numele și pentru

Direcția Generală a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 445 din 30

octombrie 2001, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 februarie 2003.