ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 795/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: SC R.A. SRL Timișoara, a chemat în judecată Direcția Generală a Vămilor și Direcția Regională Vamală Timișoara, solicitând anularea deciziilor nr. 115 – 120, nr. 134 – 135 și nr. 143 – 145 din 2 februarie 2001, emise de Directorul general al Direcției Generale a Vămilor și nr. 124 – 152 din 13 noiembrie 2000, emise de directorul Direcției Regionale Vamale Timișoara, precum și a actelor constatatoare nr.856 – 866, întocmite de Biroul Vamal Timișoara, ca nelegale. În motivare, reclamanta a arătat că este titulara unei autorizații de perfecționare activă, în baza căreia a desfășurat o activitate de prelucrare a materiilor prime din import, realizând o producție de încălțăminte de lux, destinată exportului.

Că, potrivit art. 7 din Legea nr. 57/1993, pentru modificarea și completarea Legii nr. 35/1991, privind regimul investițiilor străine, este scutită de plata taxelor vamale pentru materiile prime și materialele importate folosite efectiv în producția de încălțăminte, așa încât obligarea la plata drepturilor vamale către stat, prin negarea caracterului productiv al activității, este nelegală. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 445 din 30 octombrie 2001, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată, reținând, în esență, că potrivit textului mai sus menționat, reclamanta beneficiază de scutirea de la plata taxelor vamale și a T.V.A., pentru produsele pe care le-a importat și folosit efectiv în producția proprie.

Împotriva sentinței a declarat recurs Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, în numele și pentru Direcția Generală a Vămilor, invocând prevederile art. 9 C. proc. civ. În acest sens, prin motivele de casare depuse la dosar, se susține că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiindcă prevederile art. 7 din Legea nr. 57/1993, nu sunt aplicabile în cauză, recurenta nedovedind că a început și desfășurat o activitate proprie de producție, produsele finite fiind realizate de o altă societate comercială (SC F. SA), în urma unui contract de prestări servicii. Se precizează, în context, că la data efectuării importurilor pentru care reclamanta a beneficiat de scutire de la plata taxelor vamale și a T.V.A., aceasta nu deținea utilaje proprii și nici forță de muncă specializată, calificată, în domeniul producției de încălțăminte.

Recursul este nefondat. Din probele administrate în cauză rezultă că societatea comercială reclamantă, la 30 martie 1996, urmare a contractului încheiat cu firma italiană A.G. a obținut dreptul de a produce încălțăminte în România, sub firma acesteia, societatea italiană fiind titulară de marcă. Pentru realizarea producției, materiile prime, materialele consumabile și accesoriile necesare au fost importate de la firma italiană și expediate fără facturare, după recepționarea și înregistrarea lor în fișele de magazie și evidența contabilă proprie, către prestatorul de servicii – SC F. SA – cu care încheiase contract de închiriere pentru spațiile industriale și utilajele necesare și un contract de prestări servicii industriale.

Potrivit clauzelor contractuale, societatea reclamantă a asigurat baza materială pentru confecționarea încălțămintei, documentația tehnică necesară și asistența tehnică permanentă și, totodată, a făcut plata execuției produselor finite realizate de prestator. În legătură cu asigurarea bazei materiale, expertiza tehnică efectuată în cauză a constatat că, deosebit de materiile prime și materialele importate, precum și de spațiile de producție industriale, reclamanta a pus la dispoziția prestatorului, și 12 utilaje necesare pentru confecționarea încălțămintei.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 35/1991, privind regimul investițiilor străine, astfel cum a fost modificat prin art. 7 din Legea nr. 57/1993, „Sunt scutite de la plata taxelor vamale, materiile prime, materialele consumabile, piesele de schimb și componentele importate, necesare și folosite efectiv în producția proprie, pe o perioadă de 2 ani, calculată de la data punerii în funcțiune a obiectului sau, după caz, de la data începerii activității, în raport cu forma juridică a investiției străine”. Or, în cauză, cerințele prevăzute în textul precitat sunt îndeplinite, cum corect a constatat și instanța de fond, inclusiv în privința sensului sintagmei „producție proprie”.

Astfel, împrejurarea că un agent economic nu are spații industriale suficiente, mijloace de producție și forță de muncă proprii, ci le închiriază sau le obține de la un partener, în baza unui contract de închiriere ori de colaborare, nu conduce la concluzia că un asemenea agent nu poate realiza activitate productivă. De altfel, O.G.

nr. 3/1996 prevede că „prin producție proprie în aplicarea regimului vamal aferent investițiilor străine(...) se înțelege folosirea efectivă a materiilor prime, materialelor, pieselor de schimb și componentelor importate care se încadrează la un cod tarifar de 6 sau 8 cifre din Tariful Vamal de Import al României, supuse unor procese de prelucrare, transformare sau asamblare, în vederea obținerii unor bunuri cu caracteristici tehnico-funcționale sau de altă natură, distincte față de cele ale bunurilor importate, încorporate fizic sau valoric în produsul nou rezultat, care se încadrează la rândul său la un alt cod tarifar de 6 sau 8 cifre prevăzut în Tariful Vamal de Import al României”.

Or, în cauză, materialele și materiile prime importate se regăsesc în totalitatea lor, fizic și valoric, încorporate în produsele finite (încălțăminte), obținute printr-un proces tehnologic de prelucrare și transformare, derulat în spații proprii și închiriate, cu utilaje și personal calificat, proprii ori prin colaborare, produse care se încadrează la o altă poziție tarifară prevăzută în Tariful Vamal de Import al României. Așadar, pentru considerente prezentate, recursul se privește ca nefondat și urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, în numele și pentru Direcția Generală a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 445 din 30 octombrie 2001, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2003.