ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3647/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 06 iulie 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 30024/3/2009, reclamanții N.V.M. și N.I.V. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Justiției și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv obligarea, în solidar, pentru reclamantul N.V.M., la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale și a sumei de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, iar, pentru reclamantul N.I.V., la plata sumei de 70.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale și a sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

În motivarea cererii , reclamanții au arătat că timp de 15-16 ani au fost torturați și supuși relelor tratamente de către polițiștii din orașul Roșiorii de Vede, torturi în urma cărora au rămas cu grave sechele și handicapuri, motiv pentru care nu au mai putut munci și progresa în viață, iar în urma acestor agresiuni s-au îmbolnăvit de boli grave. Au mai arătat, că nu li s-a permis nici efectuarea unor expertize medico-legale și că în aceste condiții le-a fost distrus viitorul, neputându-și întemeia nici măcar o familie.

Au invocat hotărârea nr. 10778/02 din 04 noiembrie 2008, rămasă definitivă și irevocabilă în fața Marii Camere a Curții Europene la data de 06 aprilie 2009. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive, întrucât fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu are nicio legătură cu exercițiul funcției instituției militar, a inadmisibilității și a prescripției dreptului la acțiune, întrucât reclamanților li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri și nimeni nu poate obține un dublu beneficiu pentru aceeași faptă vătămătoare.

Totodată, s-a arătat că, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, chiar dacă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului a rămas definitivă la 19 iunie 2009, cele două revendicări – recunoașterea erorii judiciare pe traiectoria justiției europene și obținerea despăgubirilor cauzate de suferințe fizice și psihice resimțite – nu au decât o conexiune aparentă, reclamanții nefăcând dovada incidenței vreunei cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, astfel că termenul general de 3 ani s-a epuizat în anul 1997. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 și urm. C. proc. civ. Prin încheierea dată în ședința publică de la 06 aprilie 2010, în Dosarul nr. 30024/3/2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a înaintat dosarul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în vederea conexării acestuia la Dosarul nr. 29264/3/2009, care are aceleași părți.

La termenul din 21 septembrie 2010, s-a dispus conexarea celor două dosare. Prin sentința civilă nr. 1311 din 19 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția prescripției și-a constatat prescris dreptul la acțiunea formulată de reclamanții N.V.M.

și N.I.V., în contradictoriu cu pârâți Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, reținând următoarele: Reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 euro, cu titlul de daune materiale și 150.000 euro, cu titlul de daune morale, în ceea ce îl privește pe N.V.M., și 70.000 euro daune materiale și 100.000.000 euro daune morale, în ceea ce îl privește pe N.I.V., urmare a faptelor petrecute în februarie 1995, când, în urma unor invitații la sediul Poliției Roșiorii de Vede, au fost supuși unor rele tratamente cu consecința pierderii dinților, invocând în susținerea cererii Decizia din 04 noiembrie 2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Față de conținutul cererii de chemare în judecată, fără a depăși sau a schimba obiectul acesteia, calificarea juridică a acesteia este dată de dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen. acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului. Cum reclamanții cunoșteau atât pe cei care pretind a fi persoanele responsabile de prejudiciul cauzat, iar decizia definitivă a Curții Militare de Apel a fost pronunțată la 06 noiembrie 2001, acțiunea promovată la 06 iulie 2009 este prescrisă.

În ceea ce privește Decizia din 04 noiembrie 2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că nu poate fi avută în vedere ca moment de la care se calculează termenul de prescripție, față de faptul că aceasta, statuând asupra încălcării art. 3 al Convenției sub aspectul tratamentului vizând legarea reclamanților cu cătușe de piciorul mesei, unde erau chemați să facă declarații, tratament care nu era strict necesar și determinat de comportamentul acestora, nu a statuat asupra unei legături de cauzalitate între acesta și diferitele lovituri și răni pe care reclamanții le-au suportat în timpul interogatoriului la postul de poliție. Dimpotrivă, a arătat că nu poate stabili dincolo de orice îndoială rezonabilă că acesta ar fi consecutive utilizării forței de către polițiști.

În considerarea celor arătate anterior, tribunalul a admis excepția prescripției și a constatat prescris dreptul reclamanților la acțiune. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 419A din 15 aprilie 2011, a admis apelurile declarate de apelanții-reclamanți N.I.V. și N.V.M. împotriva sentinței civile nr. 1311 din 09 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a desființat-o în parte și a trimis cauza în vederea rejudecării cu privire la cererea privind acordarea daunelor materiale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței, pentru următoarele considerente: În raport de statuările în fapt și în drept stabilite conform Hotărârii din 04 noiembrie 2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului privind cauza Niță vs România (cererea nr. 10.778/02), publicată în M. Of.

nr. 30/14.01.2010, instanța de apel a constatat că imposibilitatea dovedirii prejudiciului cauzat ca urmare a cercetării penale desfășurate în anul 1994 s-a datorat, în primul rând, culpei Statului Român (așa cum s-a reținut de către Curtea Europeană în considerentele hotărârii sale) și că nu li se poate imputa apelanților acest fapt. În acest condiții, instanța de apel a apreciat că este necesar să se ofere reclamanților N.I.V. și N.V.M. în dreptul intern un remediu efectiv și eficient pentru înlăturarea încălcării art. 3 din Convenție, sub aspectul laturii sale procedurale, prin oferirea posibilității de a dovedi existența și proveniența fracturilor cauzate dinților, precum și cuantumul prejudiciului material produs ca urmare a pierderi dinților, prin administrarea probei cu expertiză medico-legală.

Astfel, s-a reținut că înlăturarea efectului termenului de prescripție trebuie să se realizeze în scopul respectării drepturilor și libertăților omului, așa cum sunt consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și prin jurisprudența sa, prin care s-a învederat că instanțele naționale au obligația să aplice și să interpreteze normele juridice interne în scopul protecției și respectării drepturilor omului, putând să înlăture norme juridice interne care sunt contrare Convenției. În cauza de față, instanța de apel a înlăturat efectul prescripției, interpretând instituția prescripției dreptului material la acțiune în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul de a oferi părții căreia i s-a constatat încălcarea unui dreptul consacrat de Convenție să obțină un remediu eficient în drept intern, deoarece aceasta nu a putut obține remedierea prejudiciului material în fața instanței europene, datorită încălcării constatate.

În acest sens, chiar Curtea Europeană a afirmat că instanțele naționale trebuie să interpreteze și să aplice instituțiile juridice în scopul pentru care au fost consacrate de către legiuitor (cauza Velcea și Mazăre vs România). Cu privire la daunele morale solicitate, Curtea a constatat că apelanții au beneficiat de 7.000 euro fiecare pentru încălcarea art. 3 din Convenției și că la stabilirea daunelor au fost avute în vedere tratamentele degradante la care au fost supuși cu ocazia cercetării penale, dar și ineficacitatea anchetei penale ca urmare a imposibilității acestora de a administra proba cu expertiză medico-legală. Reiterarea cererii de acordare a daunelor morale în dreptul intern pentru aceleași tratamente degradante și pentru imposibilitatea de a dovedi că dinți au fost pierduți cu ocazia anchetei penale, nu mai poate fi primită datorită faptului că un prejudiciu nu poate fi recuperat de două ori.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București, criticând-o pentru nelegalitate. Astfel, prin recursul său, Ministerul Administrației și Internelor a arătat că cererea reclamanților a fost întemeiată pe prevederile art. 998, art. 999 și art. 1000 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie și care presupun, printre altele, existența și dovedirea vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, respectiv a intimaților-pârâți, care prin faptele lor ar fi cauzat apelanților-reclamanți prejudiciul invocat; că, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art. 506 alin. (2) C. proc.

civ. acțiunea poate fi promovată în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului; că, față de data la care a fost înregistrată prezenta cerere, 06 iulie 2009 și luând în considerare faptul că intimații-apelanți cunoșteau persoanele care se presupune că le-ar fi cauzat un prejudiciu, dar și data la care a fost pronunțată decizia definitivă a Curții Militare de Apel, 06 noiembrie 2001, cu referire la neînceperea urmăririi penale față de presupușii cauzatori ai prejudiciului, este evident că dreptul acestora de a promova acțiunea în pretenții este prescris încă de la data de 06 noiembrie 2004, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.

În ceea ce privește decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la data de 04 noiembrie 2008, definitivă la data de 06 aprilie 2009, prin care intimaților-apelanți le-au fost acordate daune morale în cuantum de 7.000 euro, s-a arătat că, contrar celor reținute în mod nelegal de instanța de apel, aceasta nu poate fi avută în vedere ca moment de la care se „calculează termenul de prescripție”, întrucât, potrivit art. 41 - Reparația echitabilă - din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, prevedere pe care instanța de apel a omis să o cerceteze deși i-a fost învederată, în cazul în care se stabilește că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, cum s-a apreciat că ar fi și cazul de față, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă, prevedere care însă nu determină necesitatea și nici nu condiționează promovarea unei acțiuni în dreptul intern, indiferent dacă aceasta vizează repararea prejudiciului moral sau material, așa cum în mod greșit au arătat intimații-apelanți instanței de apel, aprecieri care au fost preluate ca atare de către aceasta.

Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București, a criticat decizia civilă recurată pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că, nelegal, instanța de apel a reținut ca dreptul material la acțiune al reclamanților, în ceea ce privește daunele materiale solicitate, nu s-a prescris, deși, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită începe să curgă la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea; că, în prezenta speță, după cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, intimații-reclamanți au cunoscut pretinsa pagubă și persoanele pretins vinovate cel târziu la data de 06 noiembrie 2001, dată la care a rămas definitivă hotărârea Curții Militare de Apel.

Or, având în vedere că, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani și faptul că intimații-reclamanți au introdus acțiunea la data de 06 iulie 2009, rezultă fără putință de tăgadă că dreptul material la acțiune era prescris, și, prin urmare, este vădit eronată motivarea instanței de apel potrivit căreia apelanții-reclamanți au învederat la termenul de judecată din data de 01 aprilie 2011, în fața sa, că unele fapte s-au petrecut în anul 2008 și că leziunile determinate de fracturarea dinților în anul 1994 persistă și în prezent. În acest sens, s-a arătat că reclamanții nu își mai puteau preciza acțiunea în apel, o asemenea precizare fiind inadmisibilă în această fază procesuală.

De asemenea, s-a mai arătat, că, nelegal, instanța de apel a reținut, în esență, că „va înlătura efectul prescripției”, întrucât apreciază necesar sa ofere intimaților-reclamanți în dreptul intern un remediu efectiv și eficient pentru înlăturarea încălcării art. 3 din Convenție Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul laturii sale procedurale, prin oferirea posibilității de a dovedi existența și proveniența fracturilor cauzate dinților, precum și cuantumul prejudiciului material produs ca urmare a pierderii dinților, prin administrarea probei cu expertiza medico-legală, întrucât motivarea instanței de apel în sensul celor mai sus arătate este de natură a lipsi de efecte normele legale imperative în materia prescripției extinctive, ceea ce nu se poate admite.

Examinând decizia în limita criticilor formulate de pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București, instanța constată următoarele: În ceea ce privește criticile formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București, potrivit cărora susținerea din apel a reclamanților că unele fapte s-au petrecut în anul 2008 și că leziunile determinate de fractura dinților în anul 1994 persistă și în prezent, este inadmisibilă, întrucât reclamanții nu își mai puteau preciza acțiunea în apel, se constată următoarele: Deși nu arată expres, prin această susținere, recurentul pârât critică, implicit, pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit căruia „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi (…)”. Cu ocazia dezbaterilor în apel, care au avut loc la primul termen de judecată, reclamanții, la interpelarea instanței, au arătat că se plâng de „ceea ce s-a întâmplat din anul 1994 până în anul 2008”, iar potrivit art. 287 alin. (2) C. proc. civ., cerințele de la art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., privind depunerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, se pot îndeplini până cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Prin urmare, susținerea reclamanților făcută cu ocazia dezbaterilor, în sensul că se plânge de faptele petrecute din anul 1994 până în anul 2008, se constată că a fost făcută în termen, iar instanța de apel era ținut să o analizeze.

Mai mult, se constată că, prin chiar conținutul cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că „timp de 15-16 ani, au fost torturați și supuși relelor tratamente”, astfel că instanțele de fond și apel erau ținute să analizeze cererea reclamanților așa cum a fost formulată. Tot în acest sens, de precizat că prin cererea intitulată „expunerea faptelor și evaluarea reparațiilor morale”, formulată de reclamantul N.V.M., s-a arătat că, „în mod repetat și în formă continuată”, au fost suspuși la rele tratamente, acesta precizând că în data de 04 septembrie 2008 a fost încătușat de către un agent de poliție, fără ca instanța de fond să se pronunțe asupra acestei cereri. De aceea, nu poate fi primită susținerea apelantului pârât în sensul că reclamanții nu puteau să își precizeze acțiunea direct în apel, și, prin urmare, se constată că decizia recurată nu s-a pronunțat cu încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. În ceea ce privește celelalte critici formulate separat de recurenții-pârâți, se constată că vizează, în esență, același aspect, respectiv faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția dreptului la acțiune și li se va răspunde prin următoarele considerente comune. Instanța de apel, față de faptul că prima instanță a soluționat cauza pe excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, a reținut că, față de imposibilitatea dovedirii prejudiciului cauzat ca urmare a cercetării penale desfășurate în anul 1994, datorată, în primul rând, culpei Statului Român, așa cum s-a reținut de către Curtea Europeană în Hotărârea din 04 noiembrie 2008, privind cauza Niță vs România, este necesar să se ofere reclamanților N.I.V.

și N.V.M., în dreptul intern, un remediu efectiv și eficient pentru înlăturarea încălcării art. 3 din Convenție, sub aspectul laturii sale procedurale, prin oferirea posibilității de a dovedi existența și proveniența fracturilor cauzate dinților, precum și cuantumul prejudiciului material produs ca urmare a pierderi dinților, prin înlăturarea efectului termenului de prescripție în scopul respectării drepturilor și libertăților omului.

Prin Hotărârea din 04 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea Europeană în cauza Niță contra României, se constată că Statul Român a fost obligat să plătească câte 7.000 euro daune morale fiecăruia dintre reclamanți și 450 euro împreună reclamanților pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul laturii sale materiale, cât și sub aspectul laturii sale procedurale, și a respins cererea de reparație echitabilă în rest, reținând că, cu privire la diferitele lovituri și răni pe care reclamanții le-ar fi suportat în timpul interogatoriului la poliție, „nu distinge nicio legătură de cauzalitate între încălcările pretinse și prejudiciul material pretins” Prin urmare, Statul Român a fost condamnat de Curtea Europeană pentru încălcare art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către organele de anchetă, potrivit cărora, „nimeni nu poate fi suspus torturi, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

Lipsa de efectivitate a anchetei desfășurate de autorități a fost stabilită de Curtea Europeană raportat la plângerea privind relele tratamente pe care reclamanții au formulat-o în fața autorităților naționale și nu pentru lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern pentru a oferi acestora posibilitatea de a dovedi existența prejudiciului produs prin fapta reclamată de către pârâtul Statul Român, în condițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia „orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor oficiale”.

Potrivit acestei dispoziții convenționale, se constată că se impune o cale internă de atac în fața unei „autorități naționale competente”, care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenție, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma dispozițiilor Convenției. Prin urmare, posibilitatea analizării pe fond a cererii reclamanților și oferirea unui remediul constituie ceea ce se numește a fi un recurs efectiv în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul art. 13 din Convenție.

Or, atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și doctrina cu privire la natura acestui recurs intern au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi naționale pe motiv că este contrară sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale. De aceea, art. 13 din Convenție, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Așa fiind, în baza acestei dispoziții convenționale, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretext că nu corespunde Convenției, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate de blocul de convenționalitate, întrucât deschiderea unei căi paralele legii naționale, în speță a acțiunii civile promovate în termenul prevăzut de Decretul nr. 167/1958, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat, nu reprezintă o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

Față de această dispoziție convențională, se constată că în dreptul intern a fost adoptată o soluție de către Statul Român pentru acordarea despăgubirilor produse printr-o faptă ilicit, respectiv acțiunea civilă promovată într-un termen rezonabil, reglementat de dispozițiile art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „termenul prescripției este de 3 ani (…)” și „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”, act normativ compatibil cu prevederile convenției, deoarece prin dispozițiile sale s-au instituit termene rezonabile pentru promovarea acțiunilor civile în justiție, ceea ce asigură stabilitatea circuitului civil.

Or, în speță, câtă vreme reclamanții au cunoscut pe cei care pretind a fi persoanele responsabile de prejudiciul cauzat, cât și paguba ce pretind că li s-a produs prin aplicarea relelor tratamente de către polițiști din orașul Roșiorii de Vede, începând cu anul 1994, se constată că dreptul la acțiune este prescris pentru faptele petrecute anterior datei de 06 iulie 2006, față de data formulării cererii de chemare în judecată, la 03 septembrie 2009, potrivit dispozițiilor art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Pentru aceste considerente, în majoritate, instanța va admite recursurile declarate de pârâți, va modifica în parte decizia recurată, în sensul, că, urmare a admiterii apelului declarat de reclamanți și desființării în parte a sentinței apelate, va trimite cauza spre rejudecare la prima instanță cu privire la cererea de acordare a daunelor materiale pentru faptele începând cu 06 iulie 2006. Se vor păstra celelalte dispoziții ale sentinței civile privind prescripția dreptului la acțiune pentru faptele din perioada 1994-06 iulie 2006, pentru acordarea daunelor materiale și se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei civile, respectiv cele privind admiterea apelului reclamanților, desființarea în parte a sentinței apelate, precum și cele privind trimiterea cauzei în vederea rejudecării cu privire la acordarea daunelor materiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate: Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București, împotriva deciziei nr. 419A din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de reclamanții N.I.V. și N.V.M. și desființării în parte a sentinței nr. 1311 din 19 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, trimite cauza spre rejudecare cu privire la cererea de acordare a daunelor materiale pentru faptele începând cu data de 06 iulie 2006. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței privind prescripția dreptului la acțiune pentru faptele din perioada 1994-06 iulie 2006, pentru acordarea daunelor materiale.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2012.