ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3647/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3647/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 06 iulie 2009,

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 30024/3/2009, reclamanții

N.V.M. și N.I.V. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Administrației și Internelor,

Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Justiției și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților la repararea prejudiciilor cauzate

prin erori judiciare, respectiv obligarea, în solidar, pentru reclamantul N.V.M.,

la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale și a sumei de

150.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, iar, pentru reclamantul N.I.V., la

plata sumei de 70.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale și a sumei de 100.000

euro, cu titlu de despăgubiri morale.

În motivarea cererii

, reclamanții au arătat

că timp de 15-16 ani au fost torturați și supuși relelor tratamente de către polițiștii

din orașul Roșiorii de Vede, torturi în urma cărora au rămas cu grave sechele și

handicapuri, motiv pentru care nu au mai putut munci și progresa în viață, iar în

urma acestor agresiuni s-au îmbolnăvit de boli grave. Au mai arătat, că nu li s-a

permis nici efectuarea unor expertize medico-legale și că în aceste condiții le-a

fost distrus viitorul, neputându-și întemeia nici măcar o familie.

Au invocat

hotărârea nr. 10778/02

din 04 noiembrie 2008, rămasă definitivă și irevocabilă în fața Marii Camere a Curții

Europene la data de 06 aprilie 2009.

Prin întâmpinarea formulată,

pârâtul Ministerul Apărării Naționale a invocat excepțiile lipsei calității procesuale

pasive, întrucât fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu are nicio legătură cu

exercițiul funcției instituției militar, a inadmisibilității și a prescripției dreptului

la acțiune, întrucât reclamanților li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri și nimeni

nu poate obține un dublu beneficiu pentru aceeași faptă vătămătoare.

Totodată, s-a arătat că,

în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, chiar dacă decizia

Curții Europene a Drepturilor Omului a rămas definitivă la 19 iunie 2009, cele două

revendicări – recunoașterea erorii judiciare pe traiectoria justiției europene și

obținerea despăgubirilor cauzate de suferințe fizice și psihice resimțite – nu au

decât o conexiune aparentă, reclamanții nefăcând dovada incidenței vreunei cauze

de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, astfel că termenul general

de 3 ani s-a epuizat în anul 1997.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 115 și urm. C. proc. civ.

Prin încheierea dată în

ședința publică de la 06 aprilie 2010, în Dosarul nr. 30024/3/2009, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a înaintat dosarul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

în vederea conexării acestuia la Dosarul nr. 29264/3/2009, care are aceleași părți.

La termenul din 21

septembrie 2010, s-a dispus conexarea celor două dosare.

Prin sentința civilă

nr. 1311 din 19 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, s-a admis excepția prescripției și-a constatat prescris dreptul la acțiunea

formulată de reclamanții N.V.M. și N.I.V., în contradictoriu cu pârâți Ministerul

Administrației și Internelor, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Justiției

și Ministerul Finanțelor Publice, reținând următoarele:

Reclamanții au solicitat

obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 euro, cu titlul de daune materiale

și 150.000 euro, cu titlul de daune morale, în ceea ce îl privește pe N.V.M., și

70.000 euro daune materiale și 100.000.000 euro daune morale, în ceea ce îl privește

pe N.I.V., urmare a faptelor petrecute în februarie 1995, când, în urma unor invitații

la sediul Poliției Roșiorii de Vede, au fost supuși unor rele tratamente cu consecința

pierderii dinților, invocând în susținerea cererii Decizia din 04 noiembrie 2008

a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Față de conținutul cererii

de chemare în judecată, fără a depăși sau a schimba obiectul acesteia, calificarea

juridică a acesteia este dată de dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 998-999

C. civ.

Potrivit art. 8 din Decretul

nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin

fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art. 506

alin. (2) C. proc. pen. acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data

rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor

procurorului.

Cum reclamanții cunoșteau

atât pe cei care pretind a fi persoanele responsabile de prejudiciul cauzat, iar

decizia definitivă a Curții Militare de Apel a fost pronunțată la 06 noiembrie 2001,

acțiunea promovată la 06 iulie 2009 este prescrisă.

În ceea ce privește Decizia

din 04 noiembrie 2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că nu

poate fi avută în vedere ca moment de la care se calculează termenul de prescripție,

față de faptul că aceasta, statuând asupra încălcării art. 3 al Convenției sub aspectul

tratamentului vizând legarea reclamanților cu cătușe de piciorul mesei, unde erau

chemați să facă declarații, tratament care nu era strict necesar și determinat de

comportamentul acestora, nu a statuat asupra unei legături de cauzalitate între

acesta și diferitele lovituri și răni pe care reclamanții le-au suportat în timpul

interogatoriului la postul de poliție. Dimpotrivă, a arătat că nu poate stabili

dincolo de orice îndoială rezonabilă că acesta ar fi consecutive utilizării forței

de către polițiști.

În considerarea celor

arătate anterior, tribunalul a admis excepția prescripției și a constatat prescris

dreptul reclamanților la acțiune.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 419A din 15 aprilie 2011, a admis apelurile

declarate de apelanții-reclamanți N.I.V. și N.V.M. împotriva sentinței civile

nr. 1311 din 09 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, pe care a desființat-o în parte și a trimis cauza în vederea rejudecării

cu privire la cererea privind acordarea daunelor materiale, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței, pentru următoarele considerente:

În raport de statuările

în fapt și în drept stabilite conform Hotărârii din 04 noiembrie 2008 a Curții Europene

a Drepturilor Omului privind cauza Niță vs România (cererea nr. 10.778/02), publicată

în M. Of. nr. 30/14.01.2010, instanța de apel a constatat că imposibilitatea dovedirii

prejudiciului cauzat ca urmare a cercetării penale desfășurate în anul 1994 s-a

datorat, în primul rând, culpei Statului Român (așa cum s-a reținut de către Curtea

Europeană în considerentele hotărârii sale) și că nu li se poate imputa apelanților

acest fapt.

În acest condiții, instanța

de apel a apreciat că este necesar să se ofere reclamanților N.I.V. și N.V.M. în

dreptul intern un remediu efectiv și eficient pentru înlăturarea încălcării

art. 3 din Convenție, sub aspectul laturii sale procedurale, prin oferirea posibilității

de a dovedi existența și proveniența fracturilor cauzate dinților, precum și cuantumul

prejudiciului material produs ca urmare a pierderi dinților, prin administrarea

probei cu expertiză medico-legală.

Astfel, s-a reținut că

înlăturarea efectului termenului de prescripție trebuie să se realizeze în scopul

respectării drepturilor și libertăților omului, așa cum sunt consacrate de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cât și prin jurisprudența sa, prin care s-a învederat

că instanțele naționale au obligația să aplice și să interpreteze normele juridice

interne în scopul protecției și respectării drepturilor omului, putând să înlăture

norme juridice interne care sunt contrare Convenției.

În cauza de față, instanța

de apel a înlăturat efectul prescripției, interpretând instituția prescripției dreptului

material la acțiune în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

cu scopul de a oferi părții căreia i s-a constatat încălcarea unui dreptul consacrat

de Convenție să obțină un remediu eficient în drept intern, deoarece aceasta nu

a putut obține remedierea prejudiciului material în fața instanței europene, datorită

încălcării constatate.

În acest sens, chiar Curtea

Europeană a afirmat că instanțele naționale trebuie să interpreteze și să aplice

instituțiile juridice în scopul pentru care au fost consacrate de către legiuitor

(cauza Velcea și Mazăre vs România).

Cu privire la daunele

morale solicitate, Curtea a constatat că apelanții au beneficiat de 7.000 euro fiecare

pentru încălcarea art. 3 din Convenției și că la stabilirea daunelor au fost avute

în vedere tratamentele degradante la care au fost supuși cu ocazia cercetării penale,

dar și ineficacitatea anchetei penale ca urmare a imposibilității acestora de a

administra proba cu expertiză medico-legală.

Reiterarea cererii de

acordare a daunelor morale în dreptul intern pentru aceleași tratamente degradante

și pentru imposibilitatea de a dovedi că dinți au fost pierduți cu ocazia anchetei

penale, nu mai poate fi primită datorită faptului că un prejudiciu nu poate fi recuperat

de două ori.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București, criticând-o pentru

nelegalitate.

Astfel, prin recursul

său, Ministerul Administrației și Internelor a arătat că cererea reclamanților a

fost întemeiată pe prevederile art. 998, art. 999 și art. 1000 C. civ., care reglementează

răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie și care presupun, printre altele,

existența și dovedirea vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, respectiv a intimaților-pârâți,

care prin faptele lor ar fi cauzat apelanților-reclamanți prejudiciul invocat; că,

potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul

a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea,

iar potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. civ. acțiunea poate fi promovată în termen

de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de

judecată sau a ordonanțelor procurorului; că, față de data la care a fost înregistrată

prezenta cerere, 06 iulie 2009 și luând în considerare faptul că intimații-apelanți

cunoșteau persoanele care se presupune că le-ar fi cauzat un prejudiciu, dar și

data la care a fost pronunțată decizia definitivă a Curții Militare de Apel, 06

noiembrie 2001, cu referire la neînceperea urmăririi penale față de presupușii cauzatori

ai prejudiciului, este evident că dreptul acestora de a promova acțiunea în pretenții

este prescris încă de la data de 06 noiembrie 2004, așa cum în mod corect a reținut

instanța de fond.

În ceea ce privește decizia

Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la data de 04 noiembrie 2008, definitivă

la data de 06 aprilie 2009, prin care intimaților-apelanți le-au fost acordate daune

morale în cuantum de 7.000 euro, s-a arătat că, contrar celor reținute în mod nelegal

de instanța de apel, aceasta nu poate fi avută în vedere ca moment de la care se

„calculează termenul de prescripție”, întrucât, potrivit art. 41 - Reparația echitabilă

- din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, prevedere pe care instanța de

apel a omis să o cerceteze deși i-a fost învederată, în cazul în care se stabilește

că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul

intern nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări,

cum s-a apreciat că ar fi și cazul de față, Curtea acordă părții lezate, dacă este

cazul, o reparație echitabilă, prevedere care însă nu determină necesitatea și nici

nu condiționează promovarea unei acțiuni în dreptul intern, indiferent dacă aceasta

vizează repararea prejudiciului moral sau material, așa cum în mod greșit au arătat

intimații-apelanți instanței de apel, aprecieri care au fost preluate ca atare de

către aceasta.

Prin recursul său, pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București,

a criticat decizia civilă recurată pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9

C. proc. civ., în sensul că, nelegal, instanța de apel a reținut ca dreptul material

la acțiune al reclamanților, în ceea ce privește daunele materiale solicitate, nu

s-a prescris, deși, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului

la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită începe să curgă

la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel

care răspunde de ea; că, în prezenta speță, după cum reiese din înscrisurile aflate

la dosarul cauzei, intimații-reclamanți au cunoscut pretinsa pagubă și persoanele

pretins vinovate cel târziu la data de 06 noiembrie 2001, dată la care a rămas definitivă

hotărârea Curții Militare de Apel.

Or, având în vedere că,

în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul

de prescripție este de 3 ani și faptul că intimații-reclamanți au introdus acțiunea

la data de 06 iulie 2009, rezultă fără putință de tăgadă că dreptul material la

acțiune era prescris, și, prin urmare, este vădit eronată motivarea instanței de

apel potrivit căreia apelanții-reclamanți au învederat la termenul de judecată din

data de 01 aprilie 2011, în fața sa, că unele fapte s-au petrecut în anul 2008 și

că leziunile determinate de fracturarea dinților în anul 1994 persistă și în prezent.

În acest sens, s-a arătat

că reclamanții nu își mai puteau preciza acțiunea în apel, o asemenea precizare

fiind inadmisibilă în această fază procesuală.

De asemenea, s-a mai arătat,

că, nelegal, instanța de apel a reținut, în esență, că „va înlătura efectul prescripției”,

întrucât apreciază necesar sa ofere intimaților-reclamanți în dreptul intern un

remediu efectiv și eficient pentru înlăturarea încălcării art. 3 din Convenție Europeană

a Drepturilor Omului, sub aspectul laturii sale procedurale, prin oferirea posibilității

de a dovedi existența și proveniența fracturilor cauzate dinților, precum și cuantumul

prejudiciului material produs ca urmare a pierderii dinților, prin administrarea

probei cu expertiza medico-legală, întrucât motivarea instanței de apel în sensul

celor mai sus arătate este de natură a lipsi de efecte normele legale imperative

în materia prescripției extinctive, ceea ce nu se poate admite.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate de pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București, instanța

constată următoarele:

În ceea ce privește criticile

formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. București, potrivit cărora susținerea din apel a reclamanților că unele

fapte s-au petrecut în anul 2008 și că leziunile determinate de fractura dinților

în anul 1994 persistă și în prezent, este inadmisibilă, întrucât reclamanții nu

își mai puteau preciza acțiunea în apel, se constată următoarele:

Deși nu arată expres,

prin această susținere, recurentul pârât critică, implicit, pronunțarea deciziei

recurate cu încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia „în apel

nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face alte cereri noi (…)”.

Cu ocazia dezbaterilor

în apel, care au avut loc la primul termen de judecată, reclamanții, la interpelarea

instanței, au arătat că se plâng de „ceea ce s-a întâmplat din anul 1994 până în

anul 2008”, iar potrivit art. 287 alin. (2) C. proc. civ., cerințele de la art.

287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., privind depunerea motivelor de fapt și de drept

pe care se întemeiază apelul, se pot îndeplini până cel mai târziu la prima zi de

înfățișare.

Prin urmare, susținerea

reclamanților făcută cu ocazia dezbaterilor, în sensul că se plânge de faptele petrecute

din anul 1994 până în anul 2008, se constată că a fost făcută în termen, iar instanța

de apel era ținut să o analizeze.

Mai mult, se constată

că, prin chiar conținutul cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat

că „timp de 15-16 ani, au fost torturați și supuși relelor tratamente”, astfel că

instanțele de fond și apel erau ținute să analizeze cererea reclamanților așa cum

a fost formulată.

Tot în acest sens, de

precizat că prin cererea intitulată „expunerea faptelor și evaluarea reparațiilor

morale”, formulată de reclamantul N.V.M., s-a arătat că, „în mod repetat și în formă

continuată”, au fost suspuși la rele tratamente, acesta precizând că în data de

04 septembrie 2008 a fost încătușat de către un agent de poliție, fără ca instanța

de fond să se pronunțe asupra acestei cereri.

De aceea, nu poate fi

primită susținerea apelantului pârât în sensul că reclamanții nu puteau să își precizeze

acțiunea direct în apel, și, prin urmare, se constată că decizia recurată nu s-a

pronunțat cu încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește celelalte

critici formulate separat de recurenții-pârâți, se constată că vizează, în esență,

același aspect, respectiv faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor

art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția dreptului

la acțiune și li se va răspunde prin următoarele considerente comune.

Instanța de apel, față

de faptul că prima instanță a soluționat cauza pe excepția prescripției dreptului

la acțiune al reclamanților, a reținut că, față de imposibilitatea dovedirii prejudiciului

cauzat ca urmare a cercetării penale desfășurate în anul 1994, datorată, în primul

rând, culpei Statului Român, așa cum s-a reținut de către Curtea Europeană în Hotărârea

din 04 noiembrie 2008, privind cauza Niță vs România, este necesar să se ofere reclamanților

N.I.V. și N.V.M., în dreptul intern, un remediu efectiv și eficient pentru înlăturarea

încălcării art. 3 din Convenție, sub aspectul laturii sale procedurale, prin oferirea

posibilității de a dovedi existența și proveniența fracturilor cauzate dinților,

precum și cuantumul prejudiciului material produs ca urmare a pierderi dinților,

prin înlăturarea efectului termenului de prescripție în scopul respectării drepturilor

și libertăților omului.

Prin Hotărârea din 04

noiembrie 2008, pronunțată de Curtea Europeană în cauza Niță contra României, se

constată că Statul Român a fost obligat să plătească câte 7.000 euro daune morale

fiecăruia dintre reclamanți și 450 euro împreună reclamanților pentru cheltuieli

de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru

încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul

laturii sale materiale, cât și sub aspectul laturii sale procedurale, și a respins

cererea de reparație echitabilă în rest, reținând că, cu privire la diferitele lovituri

și răni pe care reclamanții le-ar fi suportat în timpul interogatoriului la poliție,

„nu distinge nicio legătură de cauzalitate între încălcările pretinse și prejudiciul

material pretins”

Prin urmare, Statul Român

a fost condamnat de Curtea Europeană pentru încălcare art. 3 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului de către organele de anchetă, potrivit cărora, „nimeni nu poate

fi suspus torturi, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

Lipsa de efectivitate

a anchetei desfășurate de autorități a fost stabilită de Curtea Europeană raportat

la plângerea privind relele tratamente pe care reclamanții au formulat-o în fața

autorităților naționale și nu pentru lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern

pentru a oferi acestora posibilitatea de a dovedi existența prejudiciului produs

prin fapta reclamată de către pârâtul Statul Român, în condițiile art. 13 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia „orice persoană ale cărei drepturi

și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul de

a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă

de persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor oficiale”.

Potrivit acestei dispoziții

convenționale, se constată că se impune o cale internă de atac în fața unei „autorități

naționale competente”, care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile

Convenție, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante

se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se

conforma dispozițiilor Convenției.

Prin urmare, posibilitatea

analizării pe fond a cererii reclamanților și oferirea unui remediul constituie

ceea ce se numește a fi un recurs efectiv în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, în sensul art. 13 din Convenție.

Or, atât jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și doctrina cu privire la natura acestui

recurs intern au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot

merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi

naționale pe motiv că este contrară sau să atace conținutul unei anumite reglementări

în fața unei autorități naționale.

De aceea, art. 13 din

Convenție, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale

ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care

ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională a unui drept ocrotit

de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care

să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele

Convenției.

Așa fiind, în baza acestei

dispoziții convenționale, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretext

că nu corespunde Convenției, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina

principiilor degajate de blocul de convenționalitate, întrucât deschiderea unei

căi paralele legii naționale, în speță a acțiunii civile promovate în termenul prevăzut

de Decretul nr. 167/1958, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat,

nu reprezintă o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

Față de această dispoziție

convențională, se constată că în dreptul intern a fost adoptată o soluție de către

Statul Român pentru acordarea despăgubirilor produse printr-o faptă ilicit, respectiv

acțiunea civilă promovată într-un termen rezonabil, reglementat de dispozițiile

art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „termenul prescripției

este de 3 ani (…)” și „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite

prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”, act normativ compatibil

cu prevederile convenției, deoarece prin dispozițiile sale s-au instituit termene

rezonabile pentru promovarea acțiunilor civile în justiție, ceea ce asigură stabilitatea

circuitului civil.

Or, în speță, câtă vreme

reclamanții au cunoscut pe cei care pretind a fi persoanele responsabile de prejudiciul

cauzat, cât și paguba ce pretind că li s-a produs prin aplicarea relelor tratamente

de către polițiști din orașul Roșiorii de Vede, începând cu anul 1994, se constată

că dreptul la acțiune este prescris pentru faptele petrecute anterior datei de 06

iulie 2006, față de data formulării cererii de chemare în judecată, la 03

septembrie 2009, potrivit dispozițiilor art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Pentru aceste considerente,

în majoritate, instanța va admite recursurile declarate de pârâți, va modifica în

parte decizia recurată, în sensul, că, urmare a admiterii apelului declarat de reclamanți

și desființării în parte a sentinței apelate, va trimite cauza spre rejudecare la

prima instanță cu privire la cererea de acordare a daunelor materiale pentru faptele

începând cu 06 iulie 2006.

Se vor păstra celelalte

dispoziții ale sentinței civile privind prescripția dreptului la acțiune pentru

faptele din perioada 1994-06 iulie 2006, pentru acordarea daunelor materiale și

se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei civile, respectiv cele privind

admiterea apelului reclamanților, desființarea în parte a sentinței apelate, precum

și cele privind trimiterea cauzei în vederea rejudecării cu privire la acordarea

daunelor materiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursurile declarate

de pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București, împotriva deciziei nr. 419A

din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o

modifică în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de reclamanții

N.I.V. și N.V.M. și desființării în parte a sentinței nr. 1311 din 19 octombrie

2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, trimite cauza spre rejudecare

cu privire la cererea de acordare a daunelor materiale pentru faptele începând cu

data de 06 iulie 2006.

Păstrează celelalte dispoziții

ale sentinței privind prescripția dreptului la acțiune pentru faptele din perioada

1994-06 iulie 2006, pentru acordarea daunelor materiale.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 mai 2012.