ÎCCJ, decizie (scj.ro #84870)

Certificat

de rezidență fiscală. Neîndeplinirea condițiilor de

formă impuse de legea română. Consecințe.

Legea

nr. 571/2003, art. 113, 114, 115, art. 116 și art. 118

În

lipsa unui certificat de rezidență fiscală eliberat de

autoritatea fiscală competentă a statului de rezidență,

care să corespundă cerințelor de fond și formă impuse

de normele de aplicare a Codului de procedură fiscală român,

nerezidenții care obțin venituri în România nu pot invoca prevederile

convenției de evitare a dublei impuneri încheiată între România

și presupusul stat de rezidență, impozitarea veniturilor urmând

a fi realizată prin aplicarea cotei de 16 %, potrivit dispozițiilor

art. 113 -116 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal.

Decizia nr.749 din 11 februarie 2010

Cuprins pe materii:

Drept financiar și fiscal

Indice alfabetic:

Certificat de rezidență fiscală

Convenție de evitare a dublei impuneri

Impozit pe veniturile nerezidenților

Reclamanta

SC”OR”SRL a chemat în judecată Agenția Națională de

Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor

Publice  solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va

pronunța să dispună anularea Deciziei nr.114/31.12.2008

emisă de pârâtă și a deciziei de impunere nr.1204/6996 din 21

octombrie 2008, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată;

stabilite prin Raportul de inspecție fiscală nr.69996/21 octombrie

2008 și restituirea sumei de 604.405 RON.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin raportul de

inspecție fiscală din 17 octombrie 2008  în conformitate cu

art.116 alin.2 și 5 din Legeanr.571/2003 privind Codul fiscal, a fost

calculat impozitul pe veniturile nerezidenților, în sumă de 469.77

lei prin  aplicarea cotei de impozitare de 16% asupra veniturilor brute,

utilizând cursul de schimb stabilit de BNR la data plății veniturilor

către nerezidenți, iar pentru nerespectarea prevederilor legale

privind achitarea impozitului pe veniturile nerezidenților, la control au

fost calculate majorări de întârziere de 134.630 lei.

Reclamanta a mai arătat că la data încheierii raportului de

inspecție fiscală a atenționat reprezentanții Agenției

Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală a

Finanțelor Publice  Prahova că SC”O LLC” este persoană

rezidentă din punct de vedere al Codului fiscal având sediul în SUA

și a solicitat amânarea finalizării actului 2-3 zile pentru a depune

certificatul de rezidență însă pârâta nu a dat curs acestei

solicitări și a emis decizia de impunere nr.1204/69996/21.X.2008 ce a

fost contestată în căile de atac.

Curtea de Apel Ploiești Secția comercială,  de contencios

administrativ și fiscal , prin sentința nr.126 din 29 iunie 2009 a

respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC”OR”SRL.

Pentru a pronunța această sentință instanța a

reținut, în esență, că în cauză nu există

certificat de rezidență fiscală sau mai exact pretinsul

certificat de rezidență fiscală este un document eliberat de un

stat din SUA care nu îndeplinește condițiile impuse de Normele

metodologice emise în aplicarea Codului fiscal și, ca atare, nu poate

produce efecte juridice.

De asemenea, s-a statuat că nefiind dovedită rezidența,

impozitarea veniturilor constând în comisioane obținute  din România,

de  firma O LLC se realizează în România, ca țară

sursă a veniturilor, prin aplicarea cotei de 16%, conform Codului fiscal,

astfel că este neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie invocând ca temei legal

dispozițiile art.304 pct.7 și 9 din Codul de procedură

civilă.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a adus, în esență,

următoarele critici sentinței atacate:

În mod eronat instanța de fond a apreciat că în cauză nu a fost

făcută dovada existenței  unui certificat de

rezidență fiscală care să satisfacă condițiile

impuse de Normele metodologice emise în aplicarea Codului fiscal.

Recurenta susține că prin această apreciere s-au încălcat

Convenția Internațională de Reciprocitate încheiată între

România și Statele Unite, conform Decretului nr.238/23.XII.1974, cu atât

mai mult cu cât Normele Metodologice nu au existat la data încheierii

convenției.

Se precizează că nu există o unitate de formular tipizat care

să ateste starea de rezidență, astfel că în mod greșit

nu a fost reținut ca valabil certificatul de rezidență în

traducere legalizată depus la dosar și cel de înființare al SC”O

LLC Delaware”, care fac dovada că această societate nu are sediul în

Cipru.

Înalta Curte de Casație și Justiție examinând sentința

atacată prin prisma criticilor invocate, a înscrisurilor ce se află

la dosarul cauzei, cât și sub toate aspectele, potrivit art.304

1

din Codul de procedură civilă, apreciază că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Situația prevăzută de art.304 pct.7 din Codul de procedură

civilă  nu poate fi reținută întrucât sentința

recurată cuprinde  toate mențiunile prevăzute de art.261

alin.1 din Codul de procedură civilă.

De

asemenea, în cauză nu sunt incidente, nici dispozițiile art.304 pct.9

Cod procedură civilă.

Astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, în perioada

2007-2008, recurenta-reclamantă  SC”OR”SRL a achitat, în baza

contractului de mandat comercial nr.1/3.01.2006 și a facturilor emise

către SC O LLC, suma totală de 715 000 Euro, reprezentând comisioane

pentru intermediere comercială, astfel cum sunt definite de art.7 alin.1

pct.9 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.

Din ordinele de plată și extrasele de cont de la dosarul cauzei

rezultă că sumele de bani au fost, în fapt, virate în Cipru și

nu în SUA, fapt necontestat.

Instanța de recurs constată din înscrisurile ce se află la dosar

că  societatea căreia i-au fost plătite  sumele de

bani nu prezintă elementele de identificare ale firmei înscrise și

înregistrate în Statul Delaware,  astfel cum rezultă din actul de

înființare.

Prin urmare, se reține că nu există dovezi că firma

căreia i-au fost plătite veniturile din comisioane este aceeași

cu cea despre care recurenta susține că este rezidentă fiscal în

Statul Delaware SUA, astfel că nu se impune aplicarea Convenției

dintre România și SUA, privind evitarea dublei impuneri și prevenirea

evaziunii fiscale, ratificată prin Decretul nr.238/1974.

De asemenea, certificatul de rezidență fiscală de care se

prevalează recurenta nu prezintă suficiente elemente de identificare

a societății despre care se arată că are

rezidență fiscală în Statul Delaware și i-a fost

făcută plata pentru a fi apreciat ca atare în cauza de

față, și nici mențiunea expresă că societatea a

fost rezidentă fiscal în SUA în perioada 2007-2008.

În consecință, nu a fost dovedită rezidența fiscală,

astfel că sunt corecte cele reținute de instanța de fond, în

ceea ce privește legalitatea actelor contestate în raport de

dispozițiile art.113,114, 115 alin.1 lit.f, și art.116 alin.1,2,

lit.c, art.118 din Legea nr.571/2003, privind Codul fiscal. Potrivit acestor

prevederi legale, în lipsa unui certificat de rezidență fiscală

eliberat de autoritatea fiscală competentă a statului de

rezidență, nerezidenții care obțin venituri din România, în

speță venituri din comisioane, au obligația de a plăti

impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți, în cota de

16% aplicată asupra veniturilor brute obținute iar calcularea,

reținerea și virarea de către plătitorii de venituri,

respectiv de recurenta-reclamantă din cauza de față.

Deci nefiind făcută dovada rezidenței fiscale în sensul art.3

lit.b, cu referire la  impozitele supuse Convenției menționate,

ratificată prin Decretul nr.238/1974, este  nefondată critica

recurentei referitoare la încălcarea acestei convenții și

implicit greșita aplicare a dispozițiilor incidente în

speță din Codul fiscal și Normele metodologice de aplicare a

Legii nr.571/2003, privind Codul fiscal.

În raport de cele reținute, recursul formulat a fost respins ca nefondat.