ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 324/2015

Decizia nr. 324/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. Craiova, a solicitat anularea Deciziei de impunere înregistrată la B. Dolj sub nr. F/DJ/240 din 28 februarie 2011 și a Deciziei nr. 155 din 04 iulie 2011 emisă de către B. Dolj în soluționarea contestației formulate în procedura prealabilă.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia de Impunere nr. F-/DJ/240 din 28 februarie 2011 au fost stabilite în sarcina sa obligații bugetare de plată în cuantum de 1.887.826 lei, reprezentând: impozit pe profit suplimentar 118.895 lei - baza impozabilă aferentă 743.094 lei; majorări impozit profit 131.582 lei - baza impozabilă aferentă 118.895 lei; T.V.A. de plată suplimentar 605.922 - baza impozabilă aferentă 3.189.063 lei; majorări T.V.A. 559.402 lei; baza impozabilă aferentă 605.922 lei; impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți 264.663 lei - baza impozabilă aferentă 1.654.144 lei; majorări impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți 207.362 lei - baza impozabilă aferentă 264.663 lei.

Cu privire la constatările cuprinse în raportul de inspecție fiscală, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere a cărei anulare se solicită, reclamanta a arătat că acestea au fost făcute cu încălcarea regulilor referitoare la desfășurarea inspecției fiscale, în condițiile în care fie nu au fost solicitate înscrisuri (dovada rezidenței în stat membru), fie nu au fost analizate toate documentele relevante pentru stabilirea obligațiilor fiscale despre existența cărora organul fiscal fusese informat (spre exemplu, CMR-urile aferente anului 2007).

Totodată, a susținut că a fost încălcat principiul rolului activ al autorității fiscale, care ar trebui să aibă calitatea de organ de îndrumare și care nu a făcut nici un demers pentru a lămuri starea de fapt și nici pentru a lua cunoștință de conținutul actelor despre existența cărora fusese informat, și aceasta în condiții în care data începerii inspecției, conform avizului, a fost 16 februarie 2011, iar data discuției finale a fost 21 februarie 2011, în acest interval fiind cuprinse și două zile nelucrătoare. Mai mult, in cuprinsul actelor administrative se invocă drept temei al stabilirii debitelor suplimentare și existența unor înscrisuri în alte limbi decât limba română, fără însă a se face dovada că a fost solicitată traducerea lor, deși reprezentantul societății a fost asistat în timpul controlului de către un traducător autorizat.

Din aceste considerente, a înțeles să se prevaleze de o serie de înscrisuri existente la data controlului, dar neanalizate de acesta, prezentarea documentelor chiar în fața instanței și nu în timpul controlului neputând înlătura caracterul deductibil al unei cheltuieli, așa cum rezultă și din Decizia nr. 1050 din 11 septembrie 2006 a Curții c!e Apel București, Decizie publicată în Pandectele române nr. 1/2007.

Referitor la stabilirea de către organul fiscal, prin decizie de impunere, a unor obligații bugetare (impozitul obținut în România de nerezidenți - persoane juridice nerezidente, în cuantum de 264.663 lei, si majorări ale acestui impozit, în cuantum de 207.362 lei) pentru care anterior controlului nu a fost întocmit aviz de inspecție, arata că se impune constatarea nulității parțiale a actelor administrative si exonerarea societății de la plata sumei de 472.025 lei.

Mai mult, susține că această obligație bugetară, este nedatorată, în condițiile în care persoanei juridice nerezidente îi sunt aplicabile dispozițiile art. 118 din C. fisc., societatea C. fiind rezident al Statului Belgian, cu care România are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri, plătind în statul de rezidență impozit pe venitul obținut din desfășurarea activității sale economice.

Cu privire la înlăturarea din categoria cheltuielilor deductibile a cheltuielilor cu combustibilul aprovizionat în baza facturilor emise de către firma D., cheltuieli în cuantum de 368.024 lei, învederează că anexat cererii formulate în procedura prealabilă a depus toate CMR - urile aferente anului 2007, din care rezultă că a desfășurat activitate de transport și în această perioadă, precum și o situație a consumului de combustibil elaborată pe baza distanțelor parcurse de mijloacele auto cu care și-a desfășurat activitatea (realitatea distanțelor parcurse putând fi verificată raportat la datele înregistrate de aparatura tehnică) și a consumului mediu de combustibil.

Totodată, a precizat că în chiar raportul de inspecție fiscală (pct. 1.7.2) este reținut faptul că a realizat venituri în sumă de 728.717 lei din prestarea serviciilor de transport auto în perioada ianuarie 2007-decembrie 2007, cheltuielile cu combustibilul, facturate de către societatea D., fiind necesare pentru desfășurarea activității și obținerea de venituri.

În ceea ce privește cheltuială cu închirierea mijloacelor auto, în sumă de 362.555 lei, reclamanta a apreciat că este netemeinică susținerea organului fiscal, cu aceeași precizare, că textul de lege reținut ca temei legal nu condiționează deductibilitatea decât de obținerea de venituri impozabile (fapt dovedit) pentru a face transport, în situația în care nu are mijloace auto putând folosi mijloace auto împrumutate.

De asemenea, cu privire la încadrarea ca o cheltuiala nedeductibila fiscal a sumei de 12.509 lei, reprezentând cheltuieli cu serviciile telefonice, reclamanta a arătat faptul că aceste cheltuieli au fost justificate cu contractul încheiat între C. și SC A. SRL în data de 01 ianuarie 2007, necesitatea efectuării lor fiind evidentă raportat la obiectul de activitate al societății, de transport auto, activitate din care a obținut venituri, respectând astfel dispozițiile art. 21 alin. (1) din C. fisc.

Referitor la taxa în cuantum de 25.130 lei, aferentă livrării autovehiculului către partenerul intracomunitar E., care deține codul valid de T.V.A., conform facturii din 05 ianuarie 2007, livrare pentru care reclamanta a aplicat scutirea prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. a) din C. fisc., precizează faptul că singura problemă ridicată de controlul fiscal a fost aceea a lipsei unui document (CMR) din care să rezulte că bunul a fost transportat din România într-un alt stat membru.

Or, așa cum rezultă din înscrisurile anexate, autovehiculul livrat cu factura fiscală din 05 ianuarie 2007 (cu număr de înmatriculare și număr de identificare conform certificatului de înmatriculare și a cărții de identitate a vehiculului) se afla în Belgia pentru a efectua un transport (potrivit CMR-ului) în luna decembrie 2006, acesta fiind motivul pentru care nu a fost întocmit un document distinct care să ateste că bunul a fost transportat din România.

Cu privire la diferența de taxă colectată în sumă de 138.456 lei, aferentă veniturilor în cuantum de 728.717 lei obținute si înregistrate în contabilitate în anul 2007, a arătat faptul că înscrisurile la care se face referire în cuprinsul Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2222/2006 existau la data controlului, însă organul fiscal nu a înțeles să acorde posibilitatea de a le prezenta, prin aceasta încălcând regulile de desfășurare a inspecției fiscale, sumele stabilite suplimentar neavând un fundament legal.

A menționat că pentru toate prestările de servicii de transport din cursul anului 2007 au fost întocmite facturi fiscale de către prestator, facturi însușite de către partenerii externi, precum și documente de transport internațional (CMR-uri) în care reclamanta figurează ca și transportator succesiv.

În ceea ce privește diferența de taxă colectată în sumă de 442.336 lei, aferentă veniturilor în cuantum de 2.328.082 lei obținute și înregistrate în contabilitate în anii 2008-2009, a precizat că, deși a constatat existenta CMR - urilor completate pentru toate transporturile intracomunitare efectuate, în fapt organul fiscal a stabilit că societatea nu poate aplica scutirea de T.V.A., deoarece nu deține documentele justificative prevăzute de art. 4 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2222/2006, acesta fiind în fapt singura motivare a stabilirii T.V.A. de colectat.

Dată fiind contradicția evidentă dintre constatările fiscale (completarea incorectă a unora dintre CMR -uri ) și motivarea deciziei de impunere, reclamanta a apreciat că se impune anularea actelor administrative fiscale.

Mai mult, a arătat că actele în litigiu sunt netemeinice și raportat la faptul că, deși se retine faptul că au fost prezentate controlului fiscal documente justificative (în total 1885 CMR-uri, 955 în 2008 și 930 în 2009) pentru toate operațiunile de transport, în fapt organul fiscal a arătat că a procedat la o verificare prin sondaj a acestora și și-a format convingerile, în mod evident, fără a analiza fiecare document în parte.

Nicăieri în decizia de impunere nu este indicat un număr de CMR incorect completat, nu există o anexă a înscrisurilor verificate prin sondai, cu atât mai puțin nu este precizată eroarea de completare pentru fiecare document de transport în parte, deși soluția de a înlătura calitatea de document justificativ pentru toate CMR - urile ar fi trebuit fi fundamentată de la caz la caz.

Cu privire la afirmația potrivit căreia nu există contracte sau comenzi încheiate cu exportatorul sau cu casa de expediție, reclamanta a învederat faptul că societatea este subcontractor al serviciilor de transport rutier, în temeiul contractului din 21 mai 2007 încheiat cu C., înscris la care se face referire în chiar cuprinsul raportului de inspecție fiscală si care permite reclamantei să desfășoare activitatea pentru care a obținut venituri și să factureze în regim de scutire de T.V.A. pentru transporturile intracomunitare, societatea belgiană fiind cea care are încheiate contracte cu casele de expediție.

Prin sentința nr. 348 din 08 octombrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea și a anulat, în parte, Decizia nr. 155 din 04 iulie 2011 și Decizia de impunere nr. F/DJ/240 din 28 februarie 2011, în ceea ce privește suma de 118.895 lei reprezentând impozit pe profit și suma de 131.582 lei reprezentând majorări aferente, precum și în ceea ce privește suma de 386.138,27 lei, reprezentând T.V.A. și suma de 377.384 lei reprezentând majorări și penalități aferente.

De asemenea, a menținut actele fiscale sus menționate pentru suma de 219.783,73 lei reprezentând T.V.A. și suma de 182.018 lei, reprezentând majorări și penalități aferente, precum și pentru suma de 264.663 lei, reprezentând impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți și suma de 207.362 lei, reprezentând majorări aferente.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere că organul fiscal a reținut ca reclamanta a înregistrat in evidenta contabila cheltuieli cu combustibilul fără a justifica cu documente legal întocmite consumurile de carburanți in funcție de kilometrii efectiv parcurși cu autovehiculele proprii sau închiriate, ca nu deține documente din care să reiese ca întreaga cantitate de combustibil aprovizionata in baza facturilor emise de firma D. din Belgia a fost consumata in scopul realizării activității desfășurate, respectiv documente din care sa rezulte ca partea de combustibil neutilizat se afla in stoc.

Din înscrisurile cauzei și din concluziile raportului de expertiza și ale suplimentului la raport, instanța de fond a reținut că în anul 2007 reclamanta a achiziționat combustibil in valoare de 368.024 lei de la firma D. din Belgia, suma ce a fost reflectată în contabilitate în contul de stocuri de combustibil.

Transportul a fost efectuat de reclamantă până în luna februarie 2007, atât cu mijloace de transport proprii cât și închiriate de la firma C. din Belgia, iar după această perioadă, ca urmare a vânzării mijloacelor proprii, reclamanta a efectuat transportul numai cu mijloace de transport închiriate de la firma belgiana sus arătată.

Reclamanta a justificat efectuarea acestor cheltuieli prin întocmirea de note de intrare - recepție, prin emiterea, la finele fiecărei luni, a bonurilor de consum cantitatea de combustibil achiziționată în cursul lunii și care a fost utilizată de mijloacele de transport proprii sau închiriate, si prin întocmirea foilor de parcurs.

Prin urmare, rezultă că reclamanta a făcut dovada că efectuarea cheltuielilor cu combustibilul s-a făcut în scopul realizării de venituri din transport, respectiv venituri impozabile, astfel încât, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aceste cheltuieli în cuantum de 368.024 lei sunt deductibile la calculul venitului impozabil aferent anului 2007.

În consecință, instanța de fond a constatat că impozitul pe profit suplimentar stabilit de organul fiscal prin actele in litigiu este nelegal.

De asemenea, din înscrisurile cauzei și din concluziile raportului de expertiză și ale suplimentului la raport, instanța de fond a reținut că până în luna februarie anul 2007 reclamanta a deținut mijloace de transport proprii, pe care însă le-a înstrăinat, ulterior acestei luni efectuând transportul cu autovehicule închiriate de la firma C. din Belgia, fiind încheiate contracte de închiriere în care se menționează numărul de înmatriculare al mijlocului de transport, prețul, perioada de închiriere, kilometraje de plecare si sosire si fiind emise facturi, iar pentru transporturile efectuate fiind întocmite documente de transport, respectiv CMR-uri.

Rezultă că reclamanta a făcut dovada că efectuarea cheltuielilor cu închirierea mijloacelor de transport s-a făcut în scopul realizării de venituri din transport, respectiv venituri impozabile, astfel încât, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aceste cheltuieli în cuantum de 362.555 lei sunt deductibile la calculul venitului impozabil aferent anului 2007.

De asemenea, instanța de fond a constatat că reclamanta a făcut dovada că efectuarea cheltuielilor cu serviciile telefonice s-a făcut în scopul realizării de venituri din transport, respectiv venituri impozabile, astfel încât, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aceste cheltuieli în cuantum de 12.509 lei sunt deductibile la calculul venitului impozabil aferent anului 2007.

În ceea ce privește impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți - persoane juridice nerezidente, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 96 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, inspecția fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare, dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale, situație regăsită în speță, organul fiscal extinzând cele 14 obiective inițiale menționate în avizul inițial prin includerea in obiectul inspecției fiscale si a verificării impozitului pe veniturile nerezidenților.

Instanța de fond a reținut că, potrivit art. 118 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, pentru aplicarea prevederilor convenției de evitare a dublei impuneri, nerezidentul are obligația de a prezenta plătitorului de venit, în momentul realizării venitului, certificatul de rezidență fiscală eliberat de către autoritatea competentă din statul său de rezidență.

În speță, persoană juridică nerezidentă în România, respectiv C. a obținut din România, în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2010, venituri din închirierea către reclamantă a mijloacelor de transport. Societatea C. este rezident al Regatului Belgiei, între această țară și România existând convenția de evitare a dublei impuneri încheiată în anul 1996. Pentru a se aplica aceasta convenție, societatea nerezidentă C. avea obligația de a prezenta plătitorului de venit, respectiv reclamantei, în momentul realizării venitului, certificatul de rezidență fiscală eliberat de către autoritatea competentă din statul Belgian, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, astfel încât reclamanta, în calitate de plătitor al veniturilor, avea obligația, potrivit art. 116 din Legea nr. 571/2003, să calculeze, să rețină și să plătească la bugetul de stat impozitul datorat de societatea nerezidentă pentru veniturile impozabile obținute din România.

Rezultă astfel ca organul fiscal a stabilit în mod legal obligația reclamantei de a plăti impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți - persoane juridice nerezidente in suma de 264.663 lei.

Ambele părți au atacat cu recurs sentința menționată.

Recurenta - reclamantă și-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304

1

, criticând sentința cu privire la impozitul pe veniturile obținute în România de nerezidenți și cu privire la T.V.A. stabilită suplimentar și menținută de prima instanță.

Referitor la impozitul pe veniturile nerezidenților, recurenta - reclamantă a arătat că soluția adoptată de prima instanță este nelegală pentru că nu a ținut seama, pe de o parte, de motivul de nulitate atras de încălcarea prevederilor art. 96 alin. (2) și art. 101 C. proc. fisc., în condițiile în care avizul de inspecție modificat prin includerea acestui obiect de control a fost comunicat abia ulterior desfășurării inspecției fiscale și, pe de altă parte, de înscrisurile administrate ca probe, prin care a făcut dovada rezidenței fiscale în statutul belgian a societății C.

Cu privire la taxa pe valoarea adăugată și accesoriile menținute de prima instanță, recurenta - reclamantă a arătat că soluția este greșită, pentru că neconcordanțele identificate în documentele justificative aveau un caracter pur formal și nu erau în măsură să atragă înlăturarea beneficiului scutirii de taxă prevăzut de art. 143 alin. (1) lit. c) din C. fisc., iar instanța de fond era obligată să verifice modul de aplicare a dispozițiilor Directivei nr. 112/CE/2006, cu referire la respectarea principiilor neutralității taxei, echivalenței, efectivității, proporționalității și a altor principii afirmate în directivă, elementul esențial fiind realitatea tuturor prestărilor de servicii efectuate și dovedite cu contracte sau comenzi încheiate cu exportatorul sau cu casa de expediție, facturi însușite de partenerii externi și documente de transport internațional (CMR).

Recurenta - pârâtă B. Craiova și-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., criticând sentința în ceea ce privește suma de 118895 lei reprezentând impozit pe profit, 131582 lei reprezentând T.V.A. și suma de 377.384 lei majorări și penalități aferente.

În esență, recurenta - pârâtă a arătat că:

- sentința nu este motivată, preluând doar concluziile neargumentate ale expertului;

- instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 10 alin. (2) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2222/2006 și ale art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 în ceea ce privește dovada transportului autovehiculului din România în alt stat membru Uniunii Europene, în condițiile în care factura de livrare a fost emisă la data de 5 ianuarie 2007, iar CMR - ul datează din 21 decembrie 2006;

- instanța a apreciat în mod eronat că reclamanta deține documente de transport (CMR) pentru transporturile efectuate în perioada 2007 - 2009, preluând concluziile raportului de expertiză, deși documentele prezentate nu conțineau o serie de elemente prevăzute în art. 4 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice 2222/2006;

- cheltuielile cu combustibilul înregistrate în evidența contabilă pe baza facturilor emise de societatea D. din Belgia nu au fost justificate cu documentele legal întocmite privind consumurile de carburanți în funcție de kilometrii efectiv parcurși cu autovehiculele proprii sau închiriate, aprecierile instanței fiind și sub acest aspect eronate;

- printr-o analiză eronată, pe baza concluziilor expertizei contabile, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada efectuării cheltuielilor cu închirierea mijloacelor de transport în scopul realizării de venituri din transport, stabilind caracterul lor deductibil cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (1) din C. fisc.;

- deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile telefonice a fost reținută cu interpretarea greșită a art. 21 alin. (1) din C. fisc., în lipsa documentelor justificative ale necesității și realității prestațiilor;

- toate documentele prezentate cu ocazia controlului au fost în limita germană sau engleză, fără a fi însoțite de traduceri autorizate, conform art. 8 alin. (2) C. proc. fisc.

- majorările de întârziere sunt datorate în temeiul art. 120 C. proc. fisc., constituind accesorii ale debitelor principale.

B. Craiova a depus la dosar și întâmpinare față de recursul reclamantei, în care a reluat apărările de la fond și susțineri din propriul recurs.

Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurente și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate.

Recurenta - reclamantă a supus controlului instanței specializate, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., debitele fiscale în cuantum total de 1.887.826 lei (impozit pe profit, T.V.A., impozit pe veniturile obținute în România de persoane juridice nerezidente și accesorii) stabilite prin Decizia de impunere nr. F/DJ/240 din 28 februarie 2011 și menținute în procedura administrativă de contestare prin Decizia nr. 155 din 4 iulie 2011, ambele emise la B. Dolj.

Soluția primei instanțe, de admitere în parte a acțiunii, anulare în parte a actelor administrative - fiscale și menținere a acestora în limitele sumei de 873.826,73 lei, reprezentând T.V.A., impozit pe veniturile nerezidenților și majorări și penalități aferente, este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt fiscală rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară, sentința examinând punctual, cu argumente de fapt și de drept pertinente, fiecare dintre debitele supuse contestării.

De aceea, constatând că motivarea hotărârii atacate cu recurs îndeplinește exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să înlăture, ca nefiind întemeiat, motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., formulat de recurenta - pârâtă.

Trecând la examinarea criticilor care vizează fondul raportului de drept fiscal litigios, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește importul pe veniturile obținute în România de nerezidenți, prima instanță a reținut corect că prevederile art. 96 alin. (2) C. proc. fisc. permit extinderea unei inspecții fiscale parțiale, iar împrejurarea reclamată de contribuabil, constând în necomunicarea avizului de inspecție modificat anterior efectuării verificărilor, conform art. 101 alin. (1) C. proc. fisc., este reală, dar nu ar putea atrage anularea măsurilor fiscale în discuție decât cu condiția ca neregularitatea de procedură astfel reținută să fi dus la un rezultat diferit al inspecției fiscale față de cel la care s-ar fi ajuns dacă avizul extins s-ar fi comunicat la timp.

Or, astfel cum va rezulta din cele ce urmează, reclamanta nu a reușit să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 118 din C. fisc. nici în cadrul procedurii administrative de contestare a actelor fiscale, nici în fața primei instanțe, abordarea judecătorului fondului fiind și sub acest aspect judicioasă.

La filele 61 - 62 din dosarul Curții de apel se află copia unui certificat de rezistență fiscală (netradus) emis de Ministerul de finanțe din Regatul Belgiei pentru societatea C., în aplicarea Convenției de evitare a dublei impuneri semnate între Belgia și România la 4 martie 1996, dar acest certificat este datat 25 martie 2011 și nu constituie o dovadă a rezidenței fiscale pentru perioada 2007 - 2010, în care au fost efectuate operațiunile verificate în cadrul inspecției fiscale.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată și majorările și penalitățile de întârziere aferente, pentru care prima instanță a anulat parțial actele contestate, ambele părți au criticat sentința, cu referire la debitele menținute și, respectiv, înlăturate.

Toate criticile sunt însă nefondate, soluția instanței fiind fundamentată pe interpretarea corectă a prevederilor corespunzătoare ale art.  143 alin. (2) din C. fisc. și ale Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 2222/2006, privind aprobarea Instrucțiunilor de aplicare a scutirii de T.V.A. pentru operațiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a), art. 143 alin. (2) și art. 144

1

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, în fundamentarea soluției judecătorul fondului a preluat critic concluziile raportului de expertiză contabilă și răspunsurile la obiecțiuni, probă care, potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ., are rolul de a oferi instanței o opinie de specialitate asupra documentelor financiar - contabile supuse analizei și care nu poate fi înlăturată decât prin contrapunerea unor dovezi suficient de solide în sens opus, iar nu prin afirmații și interpretări proprii ale părților.

Nu se poate reproșa curții de apel că a acordat prevalență formei asupra fondului și că a încălcat principii fundamentale ale impunerii, după cum susține recurenta - reclamantă, pentru că, dimpotrivă, din motivarea sentinței rezultă că pentru serviciile de transport din perioada 2007 - 2009, prima instanță a analizat riguros documentele justificative din perspectiva realității operațiunilor și a înlăturat doar acele înscrisuri (CMR - uri) în care recurenta - reclamantă nu figura în calitate de transportator, omisiune suficient de importantă încât să înlăture calitatea de document justificativ.

Aceasta a fost și concluzia expertului de specialitate care în răspunsul la obiecțiuni (f.51, vol. III dosar fond), a precizat că a identificat scrisori de trăsură în care transportatorul efectiv și cel succesiv este C. din Belgia, iar nu recurenta - reclamantă.

În egală măsură, criticile recurentei - pârâte sunt nefondate, pentru că înlăturarea beneficiului scutirii de T.V.A. a livrărilor și prestărilor de servicii intracomunitare din cauza oricărei neregularități minore în documentele justificative, așa cum tinde autoritatea fiscală, ar depăși ceea ce este necesar și rezonabil pentru protejarea bugetului public, încălcând principiul proporționalității.

Nici în ceea ce privește T.V.A. aferentă livrării autovehiculului, către partenerul intracomunitar E., Belgia, criticile recurentei - pârâte nu sunt fondate, câtă vreme, după cum s-a reținut și în raportul de expertiză, au fost prezentate factura și CMR - ul care conține mențiunea codului valid de înregistrare T.V.A. atribuit compărătorului, data emiterii CMR - ului din 21 decembrie 2006 nefiind în măsura să pună sub semnul îndoielii realitatea operațiunii.

Referitor la anularea debitelor constând în impozit pe profit suplimentar și accesorii aferente, soluția primei instanțe este la adăpost de orice critică, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 21 alin. (1) din C. fisc., cu privire la condițiile pe baza cărora se poate stabili deductibilitatea cheltuielilor efectuate în scopul desfășurării activității și obținerii de venituri impozabile și întemeiată pe interpretarea judicioasă a probei cu înscrisuri și expertiză fiscală.

Raportul de expertiză conține explicații clare, logice și convingătoare, formulate pe baza înscrisurilor și evidențelor contabile verificate, în sensul că sumele achitate drept chirie pentru mijloace de transport, după ce societatea și-a înstrăinat propriile mijloace de transport, concură la obținerea veniturilor impozabile, cheltuielile cu serviciile de telecomunicații sunt aferente obiectului de activitate, fiind utilizate pentru actualizarea hărților în sistemele de navigație ale mijloacelor de transport, iar cheltuielile cu combustibilul au fost justificate cu note de intrare - recepție, bonuri de consum și foi de parcurs.

Împrejurarea că în soluționarea cauzei au fost avute în vedere și înscrisuri care nu au fost prezentate în cadrul inspecției fiscale sau că nu toate documentele au fost traduse în limba română, conform art. 8 alin. (2) C. proc. fisc., nu atrage nelegalitatea sentinței, interpretarea contrară, propusă de recurenta - pârâtă, fiind de natură să golească de conținut controlul exercitat de instanță asupra actelor administrative fiscale și să-l transforme într-unul cu caracter pur formal.

Nici în ceea ce privește majorările de întârziere stabilite în temeiul art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., nu este identificat vreun motiv de reformare a sentinței, acestea fiind anulate parțial, corespunzător debitelor principale anulate.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursurile formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de SC A. SRL și B. Craiova împotriva sentinței civile nr. 348 din 8 octombrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2015.