ÎCCJ, decizie (scj.ro #83242)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83242) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Competență materială
Declinarea de competență între un organ cu activitate
jurisdicțională și instanța statală. Dispoziții
legale incidente
Dispozițiile cuprinse în art.158 alin.3 cod procedură civilă
constituie în adevăr, soluția procedurală a declinărilor de
competență aplicabile în cazul când instanțele
judecătorești se declară necompetente. Se admite că
necompetența, în funcție de natura imperativă sau
dispozitivă a normelor, are drept consecință
declinarea competenței în favoarea altei instanțe sau în
favoarea unui organ cu activitate jurisdicțională atunci când
raportul litigios este în legătură cu o convenție
arbitrală valabilă.
Nu este mai puțin adevărat că în acest caz dispozițiile
citate nu fac nicio distincție între organele cu activitate
jurisdicțională competente care pot fi organe ale statului
sau private și, ca urmare, în practică dispozițiile
art.158 (3) Cod procedură civilă au constituit fundamentul
declinărilor de competență de la instanța
statală care s-a dezinvestit către arbitraje care sunt
organe jurisdicționale cu un caracter privat.
(Înalta Curte de
Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.1201
din 21 martie 2008, în același sens, decizia nr.1058 din 13 martie 2008)
Reclamanta P.M. S.P.A. s-a adresat
Curții de Arbitraj Comercial și Maritim solicitându-i ca prin
sentința pe care o va pronunța să o oblige pe pârâta SC NFR
Giurgiu Nav SA la plata daunelor rezultate din întârzierea predării
mărfii, din deteriorarea acesteia pe timpul transportului. În susținerea
acțiunii s-a invocat de către reclamantă nerespectarea de
către pârâtă a termenelor stipulate în contractul de transport,
care a avut drept consecință rezoluțiunea contractului de
vânzare cumpărare din partea cocontractantului său și
plata de daune.
Tribunalul arbitral, prin hotărârea nr.16 din 15 iunie 2007
și-a verificat competența de a soluționa litigiul în
conformitate cu art.343 Cod procedură civilă și art.12 din
regulile de procedură ale Curții de Arbitraj de pe lângă C.C.I.N.A.
Constanța și a stabilit că între părți nu s-a
încheiat o convenție arbitrală privind eventuale litigii
care ar rezulta din executarea transporturilor din litigiu între P.
și C. De asemenea a apreciat că scrisorile de trăsură
și celelalte acte care au fost depuse la dosar vizează
rezolvarea în fond a litigiului și nu competența Tribunalului
arbitral întrucât nu conțin nicio clauză compromisorie privind
eventualele litigii care s-ar naște din executarea sau
neexecutarea contractului de transport. S-a mai reținut că
pârâta nu și-a dat consimțământul în fața
Tribunalului arbitral pentru încheierea unei astfel de convenții,
iar din comportarea părților din fața tribunalului s-a
dedus că acestea nu au convenit să abandoneze competența
legală de drept comun în favoarea unui arbitraj. Văzând și
dispozițiile art.56 (2) din Regulile de procedură ale
Curții de Arbitraj de pe lângă CCINA Constanța, tribunalul
arbitral a hotărât închiderea procedurii arbitrale în litigiul
dintre cele două părți.
Împotriva hotărârii arbitrale, reclamanta P.M. S.P.A. a formulat
acțiune în anulare în temeiul art.364 lit.i Cod procedură
civilă pentru motivul că soluția s-a dat cu
încălcarea art.158 alin.3 Cod procedură civilă întrucât
tribunalul arbitral dacă a constatat că nu era competent să
soluționeze litigiul trebuia să-și decline competența
în favoarea instanței de judecată competente.
În sprijinul acțiunii în anulare au mai fost invocate prevederile
art.22 alin.4 și art.343 /4 alin.4 Cod procedură civilă care se
referă la posibilitatea ivirii conflictului de competență
între o instanță judecătorească și un tribunal
arbitral.
De asemenea s-a invocat și
art.59 din Acordul de la Bratislava care impune pentru litigiile izvorâte
din contractul de transport competența arbitrajului de la
locul unde se află pârâtul.
Curtea de Apel Constanța – Secția comercială prin
sentința nr.19 din 12 iulie 2007 a respins acțiunea în anulare
înlăturând toate susținerile reclamantei referitoare la
obligația tribunalului arbitral de a declina competența în favoarea
instanțelor judecătorești. Potrivit Curții,
convenția de la Bratislava stabilește competența
teritorială a arbitrajului în cazul în care există
convenție arbitrală iar în ce privește dispozițiile art.343
(3) (4) alin.4 Cod procedură civilă a reținut că
obligația de declinare nu se poate deduce din faptul că în
codul de procedură civilă există reglementări care se
referă la rezolvarea conflictului de competență care s-ar ivi între
un tribunal arbitral și o instanță de judecată. Potrivit
aceleiași Curți, permisivitatea normelor care guvernează
procedura arbitrală, creează doar o situație posibilă
fără să stabilească imperativ soluția de
declinare a competenței în favoarea instanței
judecătorești. Pe baza acestor argumente s-a ajuns la concluzia
că nu s-au încălcat norme imperative de ordine publică și,
în consecință, acțiunea în anulare a fost respinsă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta Produce
Minermet cu sediul profesional în Constanța invocând motivul
prevăzut de art.304 (9) Cod procedură civilă.
Recursul
este
nefondat
.
Recurenta
a
invocat
aplicarea
greșită
a art.158 alin.3 Cod
procedură
civilă
.
În
sprijinul
aplicării
greșite
a
legii
,
autoarea
a
invocat
doctrina
și
practica
judiciară
pentru
a
susține
că
atunci
când
tribunalul
arbitral se
declară
necompetent
funcționează
declinarea
de
competență
în
favoarea
instanței
statale
,
apreciind
că
,
declinarea
de
competență
funcționează
în
ambele
sensuri
, de la
instanța
statală
către
arbitraj
și
de la
arbitraj
către
instanța
statală
.
Analizând acest motiv se constată:
Art.158 alin.3 Cod procedură civilă prevede expres: „Dacă
instanța se declară necompetentă, împotriva hotărârii
se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunțare. Dosarul va
fi trimis instanței competente, sau, după caz, altui organ cu
activitate jurisdicțională competent de îndată ce
hotărârea de declinare a devenit irevocabilă”.
Dispozițiile citate constituie în adevăr soluția
procedurală a declinărilor de competență aplicabile în
cazul când instanțele judecătorești se declară
necompetente. Se admite că necompetența, în funcție de
natura imperativă sau dispozitivă a normelor, are drept
consecință declinarea competenței în favoarea altei
instanțe sau în favoarea unui organ cu activitate
jurisdicțională atunci când raportul litigios este în
legătură cu o convenție arbitrală valabilă.
Nu este mai puțin adevărat că în acest caz dispozițiile
citate nu fac nicio distincție între organele cu activitate
jurisdicțională competente care pot fi organe ale statului sau
private și, ca urmare, în practică dispozițiile art.158 (3)
Cod procedură civilă au constituit fundamentul declinărilor
de competență de la instanța statală care s-a dezinvestit
către arbitraje care sunt organe jurisdicționale cu un
caracter privat.
În temeiul acelorași dispoziții cu referire și la
art.343/4 alin.4 Cod procedură civilă, recurenta a considerat că
declinarea de competență funcționează în aceleași
condiții de la tribunalul arbitral care se declară
necompetent către instanța statală.
Cu privire la această critică dezvoltată în recurs, în
soluționarea acțiunii în anulare, instanța a dat o
dezlegare corectă solicitării de a se declina sau trimite cauza
unei instanțe statale în condițiile în care nicio
dispoziție legală nu o prevede iar partea nu a cerut în
fața tribunalului arbitral, ca alternativă la situația
verificării competenței de către acesta, trimiterea
cauzei către o instanță statală care în
condițiile art.342 Cod procedură civilă ar fi
competentă să judece litigiul.
Dacă în primul caz, cel anterior analizat, art.158 alin.3 se
coroborează cu art.343
4
pct.3 Cod procedură civilă
și se admite că există o finalitate a soluției în
situația în care instanța judecătorească se
declară necompetentă, pe o construcție juridică bazată
pe art.158 (3) Cod procedură civilă, în cel de-al doilea caz, cel în
speță, cu atât mai puțin se poate pune problema
declinării competenței către instanța statală.
Trebuie reținut faptul că atunci când partea se adresează
în baza unei convenții arbitrale pe care o consideră valabilă,
tribunalului arbitral, acesta spre deosebire de instanța
statală care își verifică la cererea uneia dintre
părți competența, își verifică din oficiu
competența și în măsura în care apreciază că este
necompetent închide procedura arbitrală, soluție care a fost
pronunțată și în speță.
Prin această soluție, tribunalul arbitral s-a dezinvestit
și, în lipsa unor dispoziții speciale din Cartea a IV-a, nu se poate
apela la alte norme procedurale care reglementează o anume
situație pentru a reține că există și o
altă obligație în sarcina unui organ jurisdicțional, de
declinare a competenței cu atât mai mult cu cât acesta este unul
privat.
Prin urmare normele speciale rămân de strică interpretare iar
aplicabilitatea lor nu poate fi extinsă la situații juridice pe care legiuitorul
nu le-a avut în vedere.
Principiul simetriei și partea de atribuții
jurisdicționale a activității arbitrajului nu sunt argumente
suficiente pentru a ajunge la concluzia, care nu are acoperire
legală, potrivit căreia tribunalul arbitral este obligat
să-și decline competența în favoarea instanțelor,
substituindu-se în drepturile reclamantei care are opțiunea de a alege
instanța (chiar și în cazul convenției arbitrale) sau
tribunalul privat pe baza convenției care constituie sursa
principală a activității jurisdicționale. În
speță, continuitatea procesului este la latitudinea
reclamantei care are deschisă calea judecății, în
condițiile dreptului comun.
În fine, ipoteza existenței conflictului negativ de
competență prevăzută de art.343
4
alin.4
Cod procedură civilă invocată în alți termen în recurs este
una atipică, specială care se poate ivi atunci când
instanța judecătorească „se declară necompetentă iar
tribunalul arbitral „închide procedura arbitrală” fără
ca între cele două jurisdicții să existe declinare de
competență. Aceste dispoziții nu sunt suficiente pentru a se
reține obligația tribunalului arbitral de a-și declina
competența în favoarea instanței statale.
Față
de
cele
ce
preced
,
nu
se
poate
reține
că
simetria
justifică
utilizarea
unor
reglementări
speciale
apelându
-se la
funcțiile
și
efectele
altor
dispoziții
procedurale
,
astfel
că
instanța
de
anulare
a
aplicat
corect
dispozițiile
procedurale
specifice
materiei
arbitrajului
.
Aprecierea
asupra
continuității
procesului
și
asupra
drepturilor
care s-
ar
pierde
urmând
căi
procedurale
care
nu
sunt
deschise
pentru
judecata
litigiului
este
în
sarcina
reclamantei
.
Această
subliniere
are
în
vedere
posibilitatea
oferită
procedural
reclamantei
ca
după
închiderea
procedurii
arbitrale
să
se
adreseze
direct
instanței
judecătorești
dacă
nu
a
uzat
de minima
diligență
de a
solicita
tribunalului
arbitral
trimiterea
dosarului
la
instanța
statală
,
știut
fiind
că
alegerea
îi
aparține
.