ÎCCJ, decizie (scj.ro #83242)

Competență materială Declinarea de competență între un organ cu activitate jurisdicțională și instanța statală. Dispoziții legale incidente Dispozițiile cuprinse în art.158 alin.3 cod procedură civilă constituie în adevăr, soluția procedurală a declinărilor de competență aplicabile în cazul când instanțele judecătorești se declară necompetente. Se admite că necompetența, în funcție de natura imperativă sau dispozitivă a normelor, are drept consecință declinarea competenței în favoarea altei instanțe sau în favoarea unui organ cu activitate jurisdicțională atunci când raportul litigios este în legătură cu o convenție arbitrală valabilă.

Nu este mai puțin adevărat că în acest caz dispozițiile citate nu fac nicio distincție între organele cu activitate jurisdicțională competente care pot fi organe ale statului sau private și, ca urmare, în practică dispozițiile art.158 (3) Cod procedură civilă au constituit fundamentul declinărilor de competență de la instanța statală care s-a dezinvestit către arbitraje care sunt organe jurisdicționale cu un caracter privat. (Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.1201 din 21 martie 2008, în același sens, decizia nr.1058 din 13 martie 2008) Reclamanta P.M. S.P.A. s-a adresat Curții de Arbitraj Comercial și Maritim solicitându-i ca prin sentința pe care o va pronunța să o oblige pe pârâta SC NFR Giurgiu Nav SA la plata daunelor rezultate din întârzierea predării mărfii, din deteriorarea acesteia pe timpul transportului.

În susținerea acțiunii s-a invocat de către reclamantă nerespectarea de către pârâtă a termenelor stipulate în contractul de transport, care a avut drept consecință rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare din partea cocontractantului său și plata de daune. Tribunalul arbitral, prin hotărârea nr.16 din 15 iunie 2007 și-a verificat competența de a soluționa litigiul în conformitate cu art.343 Cod procedură civilă și art.12 din regulile de procedură ale Curții de Arbitraj de pe lângă C.C.I.N.A.

Constanța și a stabilit că între părți nu s-a încheiat o convenție arbitrală privind eventuale litigii care ar rezulta din executarea transporturilor din litigiu între P. și C. De asemenea a apreciat că scrisorile de trăsură și celelalte acte care au fost depuse la dosar vizează rezolvarea în fond a litigiului și nu competența Tribunalului arbitral întrucât nu conțin nicio clauză compromisorie privind eventualele litigii care s-ar naște din executarea sau neexecutarea contractului de transport. S-a mai reținut că pârâta nu și-a dat consimțământul în fața Tribunalului arbitral pentru încheierea unei astfel de convenții, iar din comportarea părților din fața tribunalului s-a dedus că acestea nu au convenit să abandoneze competența legală de drept comun în favoarea unui arbitraj.

Văzând și dispozițiile art.56 (2) din Regulile de procedură ale Curții de Arbitraj de pe lângă CCINA Constanța, tribunalul arbitral a hotărât închiderea procedurii arbitrale în litigiul dintre cele două părți. Împotriva hotărârii arbitrale, reclamanta P.M. S.P.A. a formulat acțiune în anulare în temeiul art.364 lit.i Cod procedură civilă pentru motivul că soluția s-a dat cu încălcarea art.158 alin.3 Cod procedură civilă întrucât tribunalul arbitral dacă a constatat că nu era competent să soluționeze litigiul trebuia să-și decline competența în favoarea instanței de judecată competente. În sprijinul acțiunii în anulare au mai fost invocate prevederile art.22 alin.4 și art.343 /4 alin.4 Cod procedură civilă care se referă la posibilitatea ivirii conflictului de competență între o instanță judecătorească și un tribunal arbitral.

De asemenea s-a invocat și art.59 din Acordul de la Bratislava care impune pentru litigiile izvorâte din contractul de transport competența arbitrajului de la locul unde se află pârâtul. Curtea de Apel Constanța – Secția comercială prin sentința nr.19 din 12 iulie 2007 a respins acțiunea în anulare înlăturând toate susținerile reclamantei referitoare la obligația tribunalului arbitral de a declina competența în favoarea instanțelor judecătorești. Potrivit Curții, convenția de la Bratislava stabilește competența teritorială a arbitrajului în cazul în care există convenție arbitrală iar în ce privește dispozițiile art.343 (3) (4) alin.4 Cod procedură civilă a reținut că obligația de declinare nu se poate deduce din faptul că în codul de procedură civilă există reglementări care se referă la rezolvarea conflictului de competență care s-ar ivi între un tribunal arbitral și o instanță de judecată.

Potrivit aceleiași Curți, permisivitatea normelor care guvernează procedura arbitrală, creează doar o situație posibilă fără să stabilească imperativ soluția de declinare a competenței în favoarea instanței judecătorești. Pe baza acestor argumente s-a ajuns la concluzia că nu s-au încălcat norme imperative de ordine publică și, în consecință, acțiunea în anulare a fost respinsă. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta Produce Minermet cu sediul profesional în Constanța invocând motivul prevăzut de art.304 (9) Cod procedură civilă.

Recursul este nefondat . Recurenta a invocat aplicarea greșită a art.158 alin.3 Cod procedură civilă . În sprijinul aplicării greșite a legii , autoarea a invocat doctrina și practica judiciară pentru a susține că atunci când tribunalul arbitral se declară necompetent funcționează declinarea de competență în favoarea instanței statale , apreciind că , declinarea de competență funcționează în ambele sensuri , de la instanța statală către arbitraj și de la arbitraj către instanța statală . Analizând acest motiv se constată: Art.158 alin.3 Cod procedură civilă prevede expres: „Dacă instanța se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunțare.

Dosarul va fi trimis instanței competente, sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent de îndată ce hotărârea de declinare a devenit irevocabilă”. Dispozițiile citate constituie în adevăr soluția procedurală a declinărilor de competență aplicabile în cazul când instanțele judecătorești se declară necompetente. Se admite că necompetența, în funcție de natura imperativă sau dispozitivă a normelor, are drept consecință declinarea competenței în favoarea altei instanțe sau în favoarea unui organ cu activitate jurisdicțională atunci când raportul litigios este în legătură cu o convenție arbitrală valabilă.

Nu este mai puțin adevărat că în acest caz dispozițiile citate nu fac nicio distincție între organele cu activitate jurisdicțională competente care pot fi organe ale statului sau private și, ca urmare, în practică dispozițiile art.158 (3) Cod procedură civilă au constituit fundamentul declinărilor de competență de la instanța statală care s-a dezinvestit către arbitraje care sunt organe jurisdicționale cu un caracter privat. În temeiul acelorași dispoziții cu referire și la art.343/4 alin.4 Cod procedură civilă, recurenta a considerat că declinarea de competență funcționează în aceleași condiții de la tribunalul arbitral care se declară necompetent către instanța statală.

Cu privire la această critică dezvoltată în recurs, în soluționarea acțiunii în anulare, instanța a dat o dezlegare corectă solicitării de a se declina sau trimite cauza unei instanțe statale în condițiile în care nicio dispoziție legală nu o prevede iar partea nu a cerut în fața tribunalului arbitral, ca alternativă la situația verificării competenței de către acesta, trimiterea cauzei către o instanță statală care în condițiile art.342 Cod procedură civilă ar fi competentă să judece litigiul. Dacă în primul caz, cel anterior analizat, art.158 alin.3 se coroborează cu art.343 4 pct.3 Cod procedură civilă și se admite că există o finalitate a soluției în situația în care instanța judecătorească se declară necompetentă, pe o construcție juridică bazată pe art.158 (3) Cod procedură civilă, în cel de-al doilea caz, cel în speță, cu atât mai puțin se poate pune problema declinării competenței către instanța statală.

Trebuie reținut faptul că atunci când partea se adresează în baza unei convenții arbitrale pe care o consideră valabilă, tribunalului arbitral, acesta spre deosebire de instanța statală care își verifică la cererea uneia dintre părți competența, își verifică din oficiu competența și în măsura în care apreciază că este necompetent închide procedura arbitrală, soluție care a fost pronunțată și în speță. Prin această soluție, tribunalul arbitral s-a dezinvestit și, în lipsa unor dispoziții speciale din Cartea a IV-a, nu se poate apela la alte norme procedurale care reglementează o anume situație pentru a reține că există și o altă obligație în sarcina unui organ jurisdicțional, de declinare a competenței cu atât mai mult cu cât acesta este unul privat.

Prin urmare normele speciale rămân de strică interpretare iar aplicabilitatea lor nu poate fi extinsă la situații juridice pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere. Principiul simetriei și partea de atribuții jurisdicționale a activității arbitrajului nu sunt argumente suficiente pentru a ajunge la concluzia, care nu are acoperire legală, potrivit căreia tribunalul arbitral este obligat să-și decline competența în favoarea instanțelor, substituindu-se în drepturile reclamantei care are opțiunea de a alege instanța (chiar și în cazul convenției arbitrale) sau tribunalul privat pe baza convenției care constituie sursa principală a activității jurisdicționale. În speță, continuitatea procesului este la latitudinea reclamantei care are deschisă calea judecății, în condițiile dreptului comun.

În fine, ipoteza existenței conflictului negativ de competență prevăzută de art.343 4 alin.4 Cod procedură civilă invocată în alți termen în recurs este una atipică, specială care se poate ivi atunci când instanța judecătorească „se declară necompetentă iar tribunalul arbitral „închide procedura arbitrală” fără ca între cele două jurisdicții să existe declinare de competență. Aceste dispoziții nu sunt suficiente pentru a se reține obligația tribunalului arbitral de a-și declina competența în favoarea instanței statale.

Față de cele ce preced , nu se poate reține că simetria justifică utilizarea unor reglementări speciale apelându -se la funcțiile și efectele altor dispoziții procedurale , astfel că instanța de anulare a aplicat corect dispozițiile procedurale specifice materiei arbitrajului . Aprecierea asupra continuității procesului și asupra drepturilor care s- ar pierde urmând căi procedurale care nu sunt deschise pentru judecata litigiului este în sarcina reclamantei . Această subliniere are în vedere posibilitatea oferită procedural reclamantei ca după închiderea procedurii arbitrale să se adreseze direct instanței judecătorești dacă nu a uzat de minima diligență de a solicita tribunalului arbitral trimiterea dosarului la instanța statală , știut fiind că alegerea îi aparține .