CtEDO 04.01.2008 Auto

OLEDZKI AND OLEDZKA v. POLAND

RESPONDENT
POL
HOTĂRÂRE
04.01.2008
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
OLEDZKI AND OLEDZKA v. POLAND (CtEDO, 2008)
HUDOC · oficial

Reclamanții, dl Tadeusz Olędzki și dna Lucyna Olędzka, sunt resortisanți polonezi născuți în 1923 și, respectiv, în 1924 și locuiți în Siemiatycze, Polonia. La 20 noiembrie 2003, dna Lucyna Olędzka a murit. Reclamanții au fost reprezentați de fiul lor, dl Andrzej Olędzki. Guvernul polonez (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl J. Wołęsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1974, Trezoreria de Stat achiziționată de la solicitanți mai multe parcele de teren din Siemiatycze. Terenul a fost ulterior parțial dezvoltat și, printre altele, o brutărie a fost construită pe el. La 24 iunie 1991, primul reclamant a solicitat returnarea restului proprietăților lor, care nu a fost construită în conformitate cu planurile de dezvoltare relevante. La 3 aprilie 1993, șeful Oficiului de District Siemiatycze (Urzād Rejonowy) a hotărât să returneze proprietatea în cauză reclamanților. La 10 mai 1993, guvernatorul Białystok (Wojewoda Białostoki) a anulat decizia impugnată și a remis cazul. Între 15 iulie 1993 și 6 ianuarie 1994 a rămas cazul. La 3 februarie 1994, șeful Oficiului de District Siemiatycze a respins cererea reclamanților și a refuzat să le returneze proprietatea. Ei au apelat împotriva deciziei. La 24 februarie 1994, guvernatorul Białystok a respins recursul și a întrerupt procesul. Reclamanții au depus o plângere împotriva hotărârii în fața Curții Supreme de Administrație (Naczelny Sād Administracyjny). La 24 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Administrație a anulat hotărârea impugnată și a remis cazul. La 6 mai 1996, guvernatorul Białystok a anulat hotărârea Oficiului de District din 3 februarie 1994 și a remis cazul. La 6 septembrie 1996, șeful Oficiului de District Siematycze a rămas de procedură din cauza faptului că rezultatul altor două seturi de proceduri administrative a fost important pentru cazul instantaneu. La 25 februarie 1997, reclamanții s-au plâns la Curtea Administrativă Supremă în legătură cu nerespectarea hotărârii din 24 ianuarie 1996 și au solicitat instanței să impună o amendă. În decizia sa din 10 iulie 1997 Curtea Administrativă Supremă a respins plângerea constatând că dreptul intern nu a permis impunerea unei amenzi în astfel de circumstanțe. La 18 martie 1998, șeful Oficiului de District Siemiatycze a reluat procedurile. La 10 iunie 1998, reclamanții s-au plâns la autoritatea superioară, Biroul de Locație și Dezvoltare a orașului (Urzād Mieszkalnictwa i Rozwoju Miast), cu privire la inactivitatea Biroului de District. Reclamanții au afirmat că nu au primit informații suplimentare cu privire la plângerea lor. Guvernul a susținut că, la 11 septembrie 1998, Oficiul pentru Locație și Dezvoltare a orașului a dat o decizie de îndemnare guvernatorului să elibereze o decizie în cazul reclamanților. La 22 septembrie 1998, Guvernatorul Białystok a dat o decizie în care a refuzat să returneze proprietatea la reclamanții. La 6 august 1999, șeful Oficiului pentru Locația și Dezvoltarea Orașului a respins recursul reclamanților împotriva acestei decizii. La 28 noiembrie 2000, Curtea Supremă Administrativă a anulat atât deciziile, cât și a trimis cazul guvernatorului Bialystok. După modificarea legii, cazul a fost transferat primarului Siemiatycze (Starosta). La 21 decembrie 2001, primarul Siemiatycze a respins cererea și a refuzat să returneze proprietatea la reclamanții. La 14 august 2002, Curtea Supremă Administrativă a anulat atât hotărârile anterioare, cât și a trimis cazul primarului districtului. La 4 decembrie 2002, Curtea Supremă Administrativă a respins cererea reclamanților de amendă de a fi impusă primarului Siemiatyczne. În cererea lor, reclamanții s-au plâns de inactivitatea primarului și de neconformitatea sa cu hotărârea Curții Supreme de Administrație din 28 noiembrie 2000. Cu toate acestea, în audierea din 14 august 2002 reprezentantul reclamanților a specificat că plângerea se referă la presupusa neconformitate a hotărârii primarului. Prin urmare, Curtea Administrativă Supremă a constatat că cererea a fost evident nefondată, deoarece hotărârea impușită nu a impus primarului nicio obligație. La 29 mai 2003, reclamanții au depus o plângere cu privire la inactivitatea primarului Siemiatycze la Curtea Administrativă Supremă. La 14 noiembrie 2003, instanța a respins plângerea deoarece nu a fost depusă în primul rând autorității superioare, astfel cum prevede legislația internă. La 5 noiembrie 2003, primarul Siemiatycze a hotărât să returneze proprietatea contestată reclamanților. La 20 noiembrie 2003, al doilea reclamant, dna Lucyna Olędzka, a murit. Se pare că fiul reclamanților, dl Andrzej Olędzki, s-a alăturat procedurii ca moștenitor al acesteia. Celelalte părți ale procedurii au apelat împotriva deciziei din 5 noiembrie 2003. La 24 decembrie 2003, guvernatorul Podlaski a permis apelurile și a anulat decizia. Avocatul împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea Administrativă Regională (Wojewódzki Sād Administracyjny) la 25 ianuarie 2005. Cazul a fost transferat primarului Siemiatycze care, la 13 iulie 2005, a continuat procedura având în vedere faptul că Curtea Constituțională examina constituționalitatea regulamentului intern relevant. La 5 august 2005, guvernatorul Podlaski a anulat decizia impugnată, constatand că nu există motive valabile pentru renunțarea procedurii. Fiul reclamantului a apelat împotriva acestei decizii la Curtea Administrativă Regională și a solicitat să rămână procedura până când Curtea Constituțională a ajuns la o decizie. La 16 februarie 2006, Curtea Administrativă Regională a respins plângerea. La 15 februarie 2007, primarul Siemiatycze a respins petiția de returnare a proprietății. Se pare că primul reclamant și dl Andrzej Olędzki au interzis această decizie guvernatorului Podlaski. Acțiunea este în așteptare. În temeiul articolului 35 din Codul de Procedură Administrativă („Codul”) din 1960, o autoritate administrativă ar trebui să ia o decizie cu privire la fondul unui caz în termen de două luni. În cazul în care aceste termene nu au fost respectate, autoritatea trebuie, în conformitate cu art. 36 din cod, să informeze părțile cu privire la acest fapt, să explice motivele întârzierii și să stabilească un nou termen. În conformitate cu art. 37 § 1, dacă cazul nu a fost tratat în termenele menționate la articolele 35 și 36, o parte în procedurile administrative poate depune recurs autorității superioare, susținând inactivitatea. În cazul în care acuzațiile de inactivitate sunt bine fundamentate, autoritatea superioară stabilește un nou termen pentru gestionarea cazului și ordonă o anchetă pentru a determina motivele inactivității și pentru a identifica persoanele responsabile pentru întârziere. Dacă este necesar, autoritatea poate ordona aplicarea măsurilor pentru prevenirea întârzierilor viitoare. Până la 1 octombrie 1995, în conformitate cu art. 216 din Codul de Procedură Administrativă, o parte la procedură administrativă ar putea, în orice moment, depune la Curtea Administrativă Supremă o plângere cu privire la faptul că o autoritate administrativă nu a eliberat o decizie. La 1 octombrie 1995, Legea din 11 mai 1995 privind Curtea Administrativă Supremă („Legea din 1995”) a intrat în vigoare. În temeiul articolului 17 din Legea din 1995, Curtea Administrativă Supremă a fost competentă să examineze plângerile împotriva inactivității de către o autoritate. Secțiunea 26 din lege prevede: „Când o plângere care presupune inactivitate din partea unei autorități administrative este bine fondată, Curtea Administrativă Supremă obligă autoritatea respectivă să elibereze o decizie sau să efectueze un act specific sau să confirme, să declare sau să recunoască un drept sau o obligație prevăzut de lege.” Secțiunea 34 din Legea de 1995 stabilește cerința epuizării remediilor disponibile înainte de a depune o plângere la Curtea Administrativă Supremă. În consecință, o plângere privind presupusa inactivitate ar trebui precedată de depunerea unei plângeri cu un organ administrativ de nivel superior, în conformitate cu art. 37 menționat anterior din Codul de Procedură Administrativă. În conformitate cu art. 30 din Legea din 1995, decizia Curții Supreme de Administrație a ordonat autorității de a pune capăt inactivității sale a fost obligatorie juridică autorității în cauză. Dacă autoritatea nu a respectat decizia, în temeiul articolului 31, instanța ar putea impune o amendă pe aceasta și ar putea însuși să ia o hotărâre cu privire la dreptul sau obligația în cauză. Legea din 1995 a fost abrogată și înlocuită cu Legea din 30 august 2002 privind procedurile în fața instanțelor administrative („Legea din 2002”), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004. Secțiunea 3 § 2 din Legea din 2002 conține dispoziții analoge cu art. 17 din Legea din 1995. Acesta prevede că instanța administrativă examinează plângerile privind inactivitatea din partea autorităților obligate să elibereze o decizie administrativă sau să efectueze proceduri de punere în aplicare. În temeiul articolului 149, în cazul în care o plângere este bine fundamentată, o instanță administrativă obligă autoritatea în cauză să elibereze o decizie, să efectueze un act specific sau să confirme, să declare sau să recunoască un drept sau o obligație prevăzut de lege.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă