KANIECKI v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
KANIECKI v. POLAND (CtEDO, 2008)
Reclamantul, dl Henryk Kaniecki, este un național polonez care s-a născut în 1950 și trăiește în Gnojno. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 23 septembrie 1991, Guvernatorul Kielce (Wojewoda Kielecki) a acordat permisiunea vecinului reclamantului de a construi un iaz de pește. Reclamantul a susținut că iazul a fost construit în încălcarea permisului și că a băgat apa pe plățile sale de teren. În consecință, el nu a putut utiliza terenurile sale în scopuri agricole. Reclamantul a apelat împotriva acestei decizii, însă recursul a fost respins în cele din urmă la 11 februarie 1993 de către Curtea Supremă Administrativă (Naccelny Sād Administracyjny). La 14 aprilie 1993, guvernatorul Kielce a inițiat, la cererea reclamantului, o procedură de anulare a permisului. La 29 aprilie 1993, Guvernatorul Kielce a ordonat vecinului reclamantului să desfășoare lucrările pe iaz. La 7 septembrie 1993, ministrul Mediului (Ministrul Ochrony) a anulat decizia impugnată și a remis cazul. La 3 decembrie 1993 și 29 august 1994, guvernatorul Kielce a avut audieri în acest caz. La 6 septembrie 1994, guvernatorul Kielce a respins cererea reclamantului de a anula permisul. Reclamantul a apelat, dar la 15 ianuarie 1995, ministrul mediului a susținut decizia. Reclamantul a depus o plângere la Curtea Supremă de Administrație. La 17 decembrie 1996, Curtea Supremă de Administrație a anulat decizia și a remis cazul. La 12 martie 1997, guvernatorul Kielce a avut o audiere și la 26 martie 1997, el a dat o decizie în care a refuzat din nou să anuleze permisul. Apelul reclamantului a fost respins la 9 septembrie 1997 de către ministrul mediului. La 9 octombrie 1997, reclamantul a depus o plângere la Curtea Supremă de Administrație. La 17 decembrie 1999, Curtea Administrativă Supremă a anulat hotărârea impușită și a trimis cazul. La 10 mai 2000, Guvernatorul Kielce a transferat cazul primarului Busko-Zdrój (Starosta). La 8 septembrie 2000, un expert a inspectat iazul. La 22 mai 2000, reclamantul a scris guvernatorului Kielce o scrisoare cu privire la modul în care autoritățile și-au administrat cazul și au susținut că o întârziere suplimentară în cadrul procedurii ar putea duce la depunerea unui caz la Curtea Europeană. La 6 iunie 2000, guvernatorul a răspuns la scrisoarea sa, cerând scuze pentru faptul că procedura a fost lungă. Cu toate acestea, el a considerat că întârzierile au avut loc la etapa judiciară în fața Curții Supreme de Administrație. La 27 iulie 2000, primarul Busko a desfășurat o audiere. La 11 septembrie 2000, reclamantul s-a plâns la primarul Busko despre durata procedurii. La 17 și 23 ianuarie 2001, primarul a desfășurat audieri. La 21 mai 2001, un expert a inspectat iazul. La 28 februarie 2002, primarul Busko a dat o decizie de acordare a permisiunii de a menține iazul și de a da bagajele apei. Reclamantul a apelat și la 9 mai 2002, guvernatorul Kielce a anulat decizia impugnată și a remis cazul. La 23 august 2002, primarul Busko a dat o decizie de acordare a permisiunii ca înainte. La 11 octombrie 2002, Guvernatorul "więtokrzyski" a anulat din nou decizia și a transmis cazul. La 28 octombrie 2002, primarul a desfășurat o audiere. La 11 martie 2003, primarul Busko a efectuat o inspecție a proprietății. Este imposibil să stabilească cursul procedurii ulterior. În conformitate cu art. 35 din Codul de Procedură Administrativă din 1960 („Codul”), o autoritate administrativă ar trebui să ia o decizie cu privire la fondul unui caz în termen de două luni. În cazul în care acest termen nu a fost respectat, autoritatea trebuie, în conformitate cu art. 36 din Codul, să informeze părțile cu privire la acest fapt, să explice motivele întârzierii și să stabilească un nou termen. În conformitate cu art. 37 § 1, dacă cazul nu a fost tratat în termenele menționate la articolele 35 și 36, o parte în procedurile administrative poate depune apel la autoritatea mai mare, susținând inactivitate. În cazul în care acuzațiile de inactivitate sunt bine fundamentate, autoritatea superioară stabilește un nou termen pentru gestionarea cazului și ordonă o anchetă pentru a determina motivele inactivității și pentru a identifica persoanele responsabile pentru întârziere. Dacă este necesar, autoritatea poate ordona aplicarea măsurilor pentru prevenirea întârzierilor viitoare. Până la 1 octombrie 1995, în conformitate cu art. 216 din Codul de Procedură Administrativă, o parte la procedura administrativă ar putea, în orice moment, depune la Curtea Supremă o plângere cu privire la faptul că o autoritate administrativă nu a eliberat o decizie. La 1 octombrie 1995, Legea din 11 mai 1995 privind Curtea Administrativă Supremă („Legea din 1995”) a intrat în vigoare. În temeiul articolului 17 din Legea din 1995, Curtea Administrativă Supremă a fost competentă să examineze plângerile de inactivitate ale unei autorități. Secțiunea 26 din lege prevede: „Când o plângere care presupune inactivitate din partea unei autorități administrative este bine fondată, Curtea Administrativă Supremă obligă autoritatea respectivă să elibereze o decizie sau să efectueze un act specific sau să confirme, să declare sau să recunoască un drept sau o obligație prevăzut de lege.” Secțiunea 34 din Legea de 1995 stabilește cerința epuizării remediilor disponibile înainte de a depune o plângere la Curtea Administrativă Supremă. În consecință, o plângere privind presupusa inactivitate ar trebui precedată de depunerea unei plângeri cu un organ administrativ de nivel superior, în conformitate cu art. 37 menționat anterior din Codul de Procedură Administrativă. În conformitate cu art. 30 din Legea din 1995, decizia Curții Supreme de Administrație a ordonat autorității de a pune capăt inactivității sale a fost obligatorie juridică autorității în cauză. Dacă autoritatea nu a respectat decizia, în temeiul articolului 31, instanța ar putea impune o amendă pe aceasta și ar putea însuși să ia o hotărâre cu privire la dreptul sau obligația în cauză. Legea din 1995 a fost abrogată și înlocuită cu Legea din 30 august 2002 privind procedurile în fața instanțelor administrative („Legea din 2002”), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004. Secțiunea 3 § 2 din Legea din 2002 conține dispoziții analoge cu art. 17 din Legea din 1995. Acesta prevede că instanța administrativă examinează plângerile privind inactivitatea din partea autorităților obligate să elibereze o decizie administrativă sau să efectueze proceduri de punere în aplicare. În temeiul articolului 149, în cazul în care o plângere este bine fundamentată, o instanță administrativă obligă autoritatea în cauză să elibereze o decizie, să efectueze un act specific sau să confirme, să declare sau să recunoască un drept sau o obligație prevăzut de lege.