ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3889/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3889/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică din 29 noiembrie 2011

Prin cererea formulată pe rolul

Judecătoriei Buftea, debitorul T.R. a chemat în judecată pe creditoarea T.I.I.,

solicitând suspendarea provizorie a executării silite până la soluționarea

cererii de suspendare formulată în cadrul contestației la executare.

În motivarea cererii debitorul a

arătat în esență că prin încheierea pronunțată la data de 6 septembrie 2011 de

Tribunalul București, secția a IV a civilă, s-a admis în parte cererea de

exequatur formulată de creditoare, în sensul că a fost încuviințată executarea

silită a titlului executoriu reprezentat de o ordonanță de neconciliere

pronunțată la data de 27 iunie 2011 de Tribunalul de Înaltă Instanță din Basse

Terre, Insula Saint Martin în ceea ce privește fixarea provizorie a reședinței

copiilor minori rezultați din căsătoria părinților. Debitorul a susținut că

executarea silită este nelegală, întrucât nu i s-a acordat termenul de 10 zile

prevăzut de art. 580

2

C. proc. civ., că termenul de executare foarte

scurt împiedică orice demers al debitorului.

Judecătoria Buftea prin sentința

civilă nr. 4027 din 8 septembrie 2011 a admis excepția necompetenței materiale

a Judecătoriei Buftea, invocată din oficiu, și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a dispune astfel, judecătoria a

reținut că titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească

pronunțată în străinătate, efectele acesteia fiind recunoscute prin încheierea

de exequator.

Instanța a constatat că în materia

executării hotărârilor judecătorești străine, instanța de executare potrivit

Legii nr. 105/1992 este tribunalul, iar nu judecătoria. Or, potrivit art. 403 C.

proc. civ., instanța competentă este Tribunalul București.

Tribunalul sesizat ca urmare a

declinării de competență, prin încheierea din 12 septembrie 2011 a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Buftea și a constatat ivit conflictul negativ de

competență.

Prin considerentele încheierii, tribunalul

a reținut că prin art. 249 din Tratatul pentru instituirea comunității

europene, de Regulamentul 2.201/2003 al Consiliului Europei au fost prevăzute

dispoziții speciale care stabilesc competența tribunalului exclusiv în ceea ce

privește recunoașterea și încuviințarea executării silite, fără a fi

reglementate norme speciale în privința executării propriu zise. Prin art. 47

din Regulament și art. 42 alin. (1) se dispune în sensul că orice hotărâre

pronunțată de instanța altui stat membru se execută de statul membru în

aceleași condiții ca și în cazul în care aceasta ar fi fost pronunțată în acest

stat membru.

În consecință, a considerat aplicabile

dispozițiile de drept comun, respectiv art. 373 alin. (2) C. proc. civ.,

instanța de executare fiind judecătoria în raza căreia se realizează executarea

silită, nefiind prevăzute reglementări de excepție în dreptul intern.

Pe de altă parte, a constatat că în raport

de caracterul de accesorialitate față de contestația la executare, rezultă că

suspendarea provizorie este de competența instanței pe rolul căreia este

înregistrat dosarul având ca obiect contestația la executare, în cadrul căreia

s-a formulat o cerere de suspendare.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința civilă nr. 24

F din 19 septembrie 2011, pronunțând regulatorul de competență a statuat că

instanța competentă să soluționeze cererea de suspendare provizorie este

Judecătoria Buftea.

Pentru a stabili astfel, Curtea a

constatat că principiul care se degajă din reglementarea dată de Regulamentul

2201/2003 al Parlamentului European și Consiliului CE fazei de executare este

acela că se aplică procedura internă de executare specifică statului pe

teritoriul căruia se dorește punerea în executare a hotărârii judecătorești.

Împotriva acestei sentințe a promovat

recurs, în cadrul termenului legal pârâta T.I.I., în temeiul art. 304

1

C.

proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a

sentinței în sensul constatării competenței în favoarea Tribunalului București.

În susținerea cererii, recurenta a arătat

că în raport de dispozițiile art. 28 alin. (1) din Regulamentul CE 2201/2003 al

Consiliului, art. 37 din Regulamentul CE 2201/2003 al Consiliului, art. I

3

din O.U.G. nr. 119/2006, competența aparține tribunalului. De asemenea,

art. 2 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., Tribunalul București judecă în primă

instanță cererile pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea

executării silite a hotărârilor date în țări străine.

Analizând recursul formulat, prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat.

Regulamentul CE nr. 2201/2003, care reprezintă

legea specială, prevede la art. 47 că procedura de executare silită a unei

hotărâri judecătorești pronunțate într-un stat membru se stabilește conform dreptului

intern al statului membru în care are loc executarea, plenitudinea de

competență aparținând instanței de executare de drept comun.

Aceste dispoziții se coroborează cu

cele ale Legii nr. 191/2007, care atribuie competență exclusivă tribunalului, numai

în ceea ce privește recunoașterea și încuviințarea executării silite, situație

care nu se regăsește în speța de față, contestatorul T.R. investind instanța cu

o contestație la executare și cu o cerere de suspendare provizorie a executării

silite.

În aceste condiții, potrivit

dispozițiilor art. 400 alin. (1) C. proc. civ., care privesc competența

materială și teritorială, contestația la executare se introduce la instanța de

executare, iar potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ., instanța de executare

este judecătoria în circumscripția căreia se face executarea, dacă legea nu

prevede altfel, aceasta fiind Judecătoria Buftea, în raport de domiciliul

părților din Snagov.

Pentru aceste motive, în raport de

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta T.I.I. împotriva sentinței civile nr. 24

F din 19 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2011.