ÎCCJ, decizie (scj.ro #83559)

Executare silită.Urmărirea bunurilor mobile Nefiind aplicabile dispozițiile art.318 C.proc.civ.,creditoarea va putea proceda la realizarea creanței sale prin executare silită asupra autoturismului, lipsind dovezile certe din care să rezulte că bunul urmărit servește la desfășurarea activității societății, pentru a putea fi exceptat, precum și dovezile privind încălcarea, în faza executării hotărârii, a ordinii de prioritate,prevăzută în art.8 alin.(2) din Legea nr.49/2002,în contextul în care debitorul se află în incapacitate de plată. (Secția comercială, decizia nr.1847 din 20 mai 2004) Contestatoarea S.C. G.C. SA Slatina a formulat contestație la executare în contradictoriu cu intimata S.C.

S. SA Slatina, solicitând anularea procesului verbal de sechestru nr.79/2001/13 februarie 2001 și ridicarea sechestrului instituit asupra autoturismului, în dosarul de executare nr.79/2001 precum și suspendarea executării până la data soluționării pe fond a contestației. Prin sentința civilă nr.77 din 21 februarie 2001, pronunțată de Tribunalul Olt, s-a admis contestația la executare și s-au anulat formele de executare întocmite de executorul judecătoresc în dosarul nr.79/2001, respectiv procesul verbal de sechestru din 13 februarie 2001. În pronunțarea acestei hotărâri s-a reținut că greșit s-a instituit sechestru pe autoturismul debitoarei care nu era integral achitat și care era gajat în favoarea societății de asigurare.

Apelul declarat de creditoarea S.C. S. SA Slatina a fost admis de Curtea de Apel Craiova, Secția Comercială, prin decizia nr.867 din 10 septembrie 2001, sentința tribunalului fiind schimbată în sensul respingerii contestației la executare ca nefondată,cu motivarea că creditorul este în drept să urmărească orice bun din averea debitorului, cu excepția celor neurmăribile iar autoturismul, asupra căruia s-a instituit sechestru, nu era neurmăribil. Faptul că bunul cumpărat în rate, nu era integral achitat, împiedică numai vânzarea voluntară a acestuia, iar nu urmărirea silită exercitată de un creditor prin sechestrarea și scoaterea la licitație. S-a mai reținut că, pot fi urmărite silit și bunurile gajate, creditorii urmând să participe la distribuirea sumelor obținute prin valorificare.

Recursul declarat împotriva acestei ultime hotărâri de contestatoare a fost respins, prin decizia nr.7210 din 28 noirmbrie 2002, pronunțată de Secția Comercială a Curții Supreme de Justiție. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs, a reținut că S.C. S. SA Slatina în calitate de creditoare, a recurs la procedura executării silite a titlului său, datorită relei credințe a recurentei debitoare S.C. G. C. SA Slatina, care a refuzat să-și execute de bună voie obligațiile stabilire prin sentința nr.998 din 24 august 1998. Cu rea credință a susținut că creditoarea trebuie să execute disponibilul din cont, ignorând în acest fel faptul că se afla în incapacitate de plată. De asemenea, instanța de recurs a mai reținut că deși recurenta a invocat că autoturismul sechestrat marca D. E., se încadra în categoria bunurilor care serveau la exercitarea activității sale, nu a produs nici o dovadă în acest sens.

Hotărârea instanței de recurs este atacată de debitoarea S.C. G. C. SA Slatina prin contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art.318 C. proc. civ., criticând că instanța de recurs nu a cercetat motivul de casare care se referea la faptul că executarea silită a fost pornită pentru un bun (autoturism) cumpărat în rate, care nu constituia proprietatea contestatoarei și asupra căruia vânzătorul și-a păstrat dreptul de retenție, constituind drept de gaj pentru plata prețului. A mai susținut că, prin decizia atacată, s-a făcut o apreciere eronată a dispozițiilor art.407 C. proc. civ., în sensul că bunul supus executării silite servește realizării obiectului de activitate al societății, fiind exceptat de la executare, aceasta în afara faptului că potrivit Legii nr.469/2002 (art.8 alin.2) executarea unei hotărâri se face în ordinea stabilită de lege și nu direct asupra mijloacelor ce servesc la activitățile societății.

Contestația în anulare formulată în cauză nu este fondată. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă limitativ în cazurile prevăzute de lege, prin care se urmărește anularea unei hotărâri dacă la pronunțarea ei nu au fost observate neregularitățile actelor de procedură sau dacă soluția este rezultatul unei erori materiale existente (art.317 și 318 C. proc.civ.). Prevederea cuprinsă în art.318 C. proc. civ., potrivit căreia o hotărâre dată în recurs poate fi retractată dacă este rezultatul unei greșeli materiale se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi respingerea greșită a unui recurs ca tardiv sau anularea sa greșită ca netimbrată și altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea sau reaprecierea probelor.

Prin urmare, greșelile instanței de recurs care pot deschide calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispozițiilor legale. În speță, însă , aceste dispozițiile legale invocate de contestatoare nu sunt aplicabile, întrucât instanța de recurs s-a pronunțat asupra motivului de casare, privind așa zisa exceptare de la executarea silită a autoturismului, pe considerentul că acesta servește la exercitarea activității societății, în sensul că nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, reținând pe cale de consecință, că instanța de apel a respins întemeiat contestația la executare, ca nefondată. Nici celelalte susțineri nu se încadrează în dispozițiile art.318 C. proc.

civ., întrucât instanța de recurs nu este datoare să cerceteze fondul litigiului, ci numai să examineze hotărârea atacată în raport cu motivele expres și limitativ prevăzute de art.304 C. proc. civ., ceea ce de fapt a și făcut așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate. În ceea ce privește pretinsa încălcare în faza executării hotărârii a ordinii de prioritate prevăzută de art.8 alin.(2) din Legea nr.469/2002, nici acest motiv nu poate fi reținut în contextul în care debitoarea se afla în incapacitate de plată, astfel cum s-a reținut prin considerentele deciziei atacate, așa încât creditoarea, în lipsa unor dovezi certe din care să rezulte că bunul urmărit servește la desfășurarea activității societății, corect a procedat în realizarea creanței sale la executarea silită asupra acestuia.În consecință, contestația în anulare a fost respinsă ca nefondată.