ÎCCJ, decizie (scj.ro #83559)

Executare silită.Urmărirea

bunurilor mobile

Nefiind

aplicabile dispozițiile art.318 C.proc.civ.,creditoarea va putea proceda la realizarea

creanței sale prin executare silită asupra autoturismului, lipsind

dovezile  certe  din care să rezulte că bunul urmărit servește la

desfășurarea activității societății, pentru a putea fi exceptat, precum

și dovezile privind încălcarea,  în faza executării hotărârii, a ordinii

de prioritate,prevăzută în art.8 alin.(2) din Legea nr.49/2002,în contextul în

care debitorul se află  în  incapacitate de plată.

(Secția

comercială, decizia nr.1847 din  20 mai 2004)

Contestatoarea

S.C. G.C. SA Slatina a formulat contestație la executare în contradictoriu cu

intimata S.C. S. SA Slatina, solicitând anularea procesului verbal de sechestru

nr.79/2001/13 februarie 2001 și ridicarea sechestrului instituit asupra

autoturismului, în dosarul de executare nr.79/2001 precum și suspendarea

executării până la data soluționării pe fond a contestației.

Prin sentința  civilă nr.77 din 21 februarie 2001, pronunțată de

Tribunalul Olt, s-a admis contestația la executare și s-au anulat formele de

executare întocmite de executorul judecătoresc în dosarul nr.79/2001, respectiv

procesul verbal de sechestru din 13 februarie 2001.

În pronunțarea acestei hotărâri s-a reținut că greșit s-a instituit sechestru

pe autoturismul debitoarei care nu era integral achitat și care era gajat în

favoarea societății de asigurare.

Apelul declarat de creditoarea S.C. S. SA Slatina a fost admis de Curtea de

Apel Craiova, Secția Comercială, prin decizia nr.867 din 10 septembrie 2001,

sentința tribunalului fiind schimbată în sensul respingerii contestației la

executare ca nefondată,cu motivarea că creditorul este în drept să urmărească

orice bun din averea debitorului, cu excepția celor neurmăribile iar

autoturismul, asupra căruia s-a instituit sechestru, nu era neurmăribil.

Faptul că bunul cumpărat în rate, nu era integral achitat, împiedică numai

vânzarea voluntară a acestuia, iar nu urmărirea silită exercitată de un

creditor prin sechestrarea și scoaterea la licitație.

S-a mai reținut că, pot fi urmărite silit și bunurile gajate, creditorii urmând

să participe la distribuirea sumelor obținute prin valorificare.

Recursul declarat împotriva acestei ultime hotărâri de contestatoare a fost

respins, prin decizia nr.7210 din 28 noirmbrie 2002, pronunțată de  Secția

Comercială a Curții Supreme de Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs, a reținut că S.C. S. SA Slatina în

calitate de creditoare, a recurs la procedura executării silite a titlului său,

datorită relei credințe a recurentei debitoare S.C. G. C. SA Slatina, care a

refuzat să-și execute de bună voie obligațiile stabilire prin sentința nr.998

din 24 august 1998.

Cu rea credință a susținut că creditoarea trebuie să execute

disponibilul din cont, ignorând în acest fel faptul că se afla în incapacitate

de plată.

De asemenea, instanța de recurs a mai reținut că deși recurenta a invocat că

autoturismul sechestrat marca D. E., se încadra în categoria bunurilor care

serveau la exercitarea activității sale, nu a produs nici o dovadă în acest

sens.

Hotărârea instanței de recurs este atacată de debitoarea S.C. G. C. SA

Slatina  prin contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art.318

C. proc. civ., criticând că instanța de recurs nu a cercetat motivul de casare

care se referea la faptul că executarea silită a fost pornită pentru un bun

(autoturism) cumpărat în rate, care nu constituia proprietatea contestatoarei

și asupra căruia vânzătorul și-a păstrat dreptul de retenție, constituind drept

de gaj pentru plata prețului.

A mai susținut că, prin decizia atacată, s-a făcut o apreciere eronată a

dispozițiilor art.407 C. proc. civ., în sensul că bunul supus executării silite

servește realizării obiectului de activitate al societății, fiind exceptat de

la executare, aceasta în afara faptului că potrivit Legii nr.469/2002 (art.8

alin.2) executarea unei hotărâri se face în ordinea stabilită de lege și nu

direct asupra mijloacelor ce servesc la activitățile societății.

Contestația în anulare formulată în cauză nu este fondată.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă limitativ

în cazurile prevăzute de lege, prin care se urmărește anularea unei hotărâri

dacă la pronunțarea ei nu au fost observate neregularitățile  actelor de

procedură sau dacă soluția este rezultatul unei erori materiale existente

(art.317 și 318 C. proc.civ.).

Prevederea cuprinsă în art.318 C. proc. civ., potrivit căreia o hotărâre dată

în recurs poate fi retractată dacă este rezultatul unei greșeli materiale se

referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale

judecării recursului, cum ar fi respingerea greșită a unui recurs ca tardiv sau

anularea sa greșită ca netimbrată și altele asemănătoare, pentru verificarea

cărora nu este necesară reexaminarea sau reaprecierea probelor.

Prin urmare, greșelile instanței de recurs care pot deschide calea contestației

în anulare, sunt greșeli de fapt iar nu greșeli de judecată, de apreciere a

probelor sau de interpretare a dispozițiilor legale.

În speță, însă ,  aceste dispozițiile legale invocate de contestatoare nu

sunt aplicabile, întrucât instanța de recurs s-a pronunțat asupra motivului de

casare, privind așa zisa exceptare de la executarea silită a autoturismului, pe

considerentul că acesta servește la exercitarea activității societății, în

sensul că nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, reținând pe cale de

consecință, că instanța de apel a respins  întemeiat contestația la

executare, ca nefondată.

Nici celelalte susțineri nu se încadrează în dispozițiile art.318 C. proc.

civ., întrucât instanța de recurs nu este datoare să cerceteze fondul

litigiului, ci numai să examineze hotărârea atacată în raport cu motivele

expres și limitativ prevăzute de art.304 C. proc. civ., ceea ce de fapt a și

făcut  așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate.

În ceea ce privește pretinsa încălcare în faza executării hotărârii a ordinii

de prioritate prevăzută de art.8 alin.(2) din Legea nr.469/2002, nici acest

motiv nu poate fi reținut în contextul în care debitoarea se afla în

incapacitate de plată, astfel cum s-a reținut prin considerentele deciziei

atacate, așa încât creditoarea, în lipsa unor dovezi certe din care să rezulte

că bunul urmărit servește la desfășurarea activității societății, corect a

procedat în realizarea creanței sale la executarea silită asupra acestuia.În

consecință, contestația în anulare a fost respinsă ca nefondată.