ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 630/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 630/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele

:

Curtea de Apel București,

secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, prin decizia civilă nr. 6/ A din 11 ianuarie 2011 a respins ca

nefondate apelurile formulate de pârâtul Statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice și de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul

București împotriva sentinței civile nr. 901 din 28 mai 2010 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă. A admis apelul declarat de

reclamanta S.M. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în

sensul că a obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamantă a sumei de

24.000 euro în echivalent în lei la cursul oficial BNR din data plății

efective.

Pentru

a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

sub nr. 1734/3/2010, reclamanta S.M., în calitate de fiică a defunctului M.D.,

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009,

solicitând acordarea sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la data plății,

la cursul oficial al BNR, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955 ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951

luate împotriva tatălui ei.

Prin

sentința civilă nr. 901 din 28 mai 2010, Tribunalul București a admis în parte

acțiunea

formulată de

reclamanta S.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligând pârâtul către reclamantă la plata sumei de 8.000

euro,

echivalent în lei la data plății, la

cursul oficial al BNR,cu titlu de despăgubiri.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, S.M.

și Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În ședința

publică de la 11 ian.2011 apelanții Statul Român și Ministerul Public Parchetul

de pe lângă Trib. București au invocat ca motiv de ordine publică nelegalitatea

hotărârii apelate, în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din

data de 21 octombrie 2010 publicată în data de 15 noiembrie 2010 în M. Of.,

întrucât dispozițiile în temeiul cărora au fost acordate despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de tatăl apelantei, au fost declarate

neconstituționale.

Având

în vedere că în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția

României dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu au

fost modificate, acestea nu mai pot fi în prezent aplicate.

Curtea de Apel

a reținut următoarele argumente:

Analizând

prioritar problema juridică a aplicabilității în speță a dispozițiilor Legii

221/2009, în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat

neconstituțională plafonarea instituită de O.U.G. nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1354/2010,

a declarat, neconstituționale și prevederile Legii 221/2009 în ceea ce privește

posibilitatea acordării daunelor morale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1358/2010),

instanța de apel a reținut că deși Deciziile Curții Constituționale au forța

unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat

în Constituția României, tot în legea fundamentală se regăsește și principiul

neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin. (2).

Or,

dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale la data

publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului

neretroactivității legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor

Curții Constituționale o forță juridică ce depășește interdicția instituită în art.

15 alin. (2) din Constituție și se situează deasupra unui principiu

fundamental, considerat în mod expres de Constituție în acest sens.

Curtea

de Apel a arătat că, în privința proceselor deja declanșate la momentul

publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, această decizie nu este

aplicabilă, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază

o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar

respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării

instanței de judecată.

De

altfel, în lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul

neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României

trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse încă

judecății.

Cu atât

mai mult, atunci când a fost pronunțată o hotărâre, cum este cazul prezentei

cauze, schimbarea soluției pronunțate în respectiva cauză, pe baza unei decizii

a Curții Constituționale, încalcă în mod flagrant principiul neretroactivității

legii, decizia Curții Constituționale având forța unei legi.

Curtea

a mai reținut și că în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei

Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului

reclamantei recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată

fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile

sale cu caracter civil.

A

arătat că, deși în jurisprudența Curții Europene acest drept de acces la o

instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, a

considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și

în speță, cu consecința modificării sentinței apelate și respingerii acțiunii

promovate de reclamantă ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul

de acces al reclamantei la o instanță judecătorească, care nu este

proporțională cu scopul urmărit.

Astfel,

instanța a considerat că din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

lege care îi recunoștea reclamantei dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de familia sa ca urmare a măsurii administrative cu caracter

politic, statul garanta beneficiarului acestui drept, accesul la o instanță de

judecată garanție conferită și de art. 21 din Constituție, iar ulterior prin

intervenția decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția procesului în care

este parte, statul a adus atingere dreptului reclamantei garantat de art. 6

paragraf 1 din Convenție.

Curtea de Apel

a analizat din perspectiva jurisprudenței CEDO în ce măsură un act normativ

care dă dreptul la obținerea unor despăgubiri bănești, poate să constituie

premisele considerării creanței ca fiind un bun sau, cel puțin,dacă a existat o

speranță legitimă în ceea ce privește acest drept de creanță,în sensul art. l

din Protocolul nr. l la Convenție.

Astfel,

instanța de apel a considerat că atunci când există o lege, cum este cazul

Legii 221/2009, în forma ei inițială, nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi

ulterioare care să detalieze dispoziții existente în legea deja aflată în

vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curții de la Strasbourg în

cauza Klaus și Iouri Kiladze împotriva

Georgiei, că subzista o

speranță legitimă a reclamantei de a-și vedea judecată acțiunea în raport de

dispozițiile legale în vigoare la data sesizării instanței cu acțiunea ce

formează obiectul prezentului dosar.

Curtea

de Apel a reținut ca nefondată și critica apelantului Statul Român referitoare

la faptul că potrivit dispozițiilor prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acorda doar în cazul condamnărilor,

nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa

cum este și măsura dislocării.

A arătat că

din interpretarea dispozițiilor articolului menționat, reiese că se acordă două

categorii de despăgubiri: pentru prejudiciul moral și pentru prejudiciul

material. împrejurarea că la art. 5 alin. (1) lit. a) se folosea sintagma

prejudiciul moral suferit prin condamnare, nu înseamnă că, legiuitorul a exclus

de la acest beneficiu persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic.

Un

argument în susținerea acestui punct de vedere este faptul că, în redactarea sa

art. 5 alin. (1) are în vedere și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative iar la litera a din lege se menționează că, la stabilirea

despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate

persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, precum și faptul

că, prin O.U.G. nr. 62/2010 care a modificat printre altele art. 5 din Legea

221/2009, legiuitorul a menținut integral cuprinsul art. 5 alin. (1), iar la

litera a se folosea aceeași sintagmă - acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare - precizând doar cuantumul sumei care

i se cuvine, persoanei care a suferit condamnarea sau a făcut obiectul unor

măsuri administrative.

În

privința fondului cauzei Curtea a reținut că, legiuitorul nu a stabilit

criteriile în baza cărora se va face aprecierea unor asemenea suferințe, dar această

împrejurare nu poate lăsa liberă calea interpretării conform căreia, suferința

fiind reflecția unei stări sufletești pe care fiecare persoană o resimte și o

trăiește în mod diferit și individual, nu poate fi cuantificată.

Instanța

de apel a apreciat că tribunalul a dat reclamantei o sumă mică, în raport cu

importanța valorilor lezate cu suferința și greutățile cu care s-au confruntat

familia sa, considerând că în aprecierea cuantumului acestor despăgubiri nu

trebuie pornit de la împrejurarea că acestea ar reprezenta prețul suferințelor

psihice ci trebuie avute în vedere consecințele negative pe care măsura

administrativă cu caracter politic le-a produs pe toate planurile vieții

sociale prin încălcarea unor drepturi personale ocrotite de Constituție, afectarea

relațiilor cu societatea, afectarea relațiilor profesionale, minimalizarea

mijloacelor

de subzistență, astfel încât suma de

bani acordată cu titlu de despăgubiri să ofere o reparație echitabilă a

prejudiciului moral suferit.

În consecință,

Curtea a apreciat că suma de 24000 Euro este deopotrivă suficientă și

îndestulătoare pentru a atenua, chiar și parțial, efectele devastatoare pe care

măsura administrativă cu caracter politic le-a avut asupra familiei

reclamantei, considerând totodată nejustificată obiecțiunea, unei așa-zise

îmbogățiri fără justă cauză, pentru că această instituție juridică, se referă

la sume de bani obținute fără temei, iar nu la situația în care se solicită și

se obțin despăgubiri materiale pentru compensarea unui prejudiciu moral.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părți și de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recurenta-reclamantă

a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând

că, în raport de măsurile abuzive la care a fost supus autorul reclamantei,

s-ar fi impus acordarea sumei solicitate prin acțiune, respectiv 250.000 euro.

A arătat că suma solicitată este infimă față de cele acordate de CEDO și chiar

de instanțe din România, impunându-se unificarea practicii judecătorești,

întrucât principiul egalității cetățenilor în fața legii este grav încălcat.

Datorită modificărilor legislative survenite pe parcursul procesului sunt

create premisele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru

soluțiile date în alte cauze. A invocat încălcarea jurisprudenței CEDO,

principiului garanției egalității armelor și art. 6 din CEDO, în condițiile în

care pe parcursul procesului a intervenit o abrogare a însuși temeiului juridic

care a stat la baza declanșării unor litigii. A susținut că are o speranță

legitimă care o îndreptățește la acordarea unor despăgubiri echitabile, cu

reală funcție reparatorie.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și recurentul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au invocat lipsa de

temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat

inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În subsidiar,

s-a susținut că despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu

și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cum

este măsura dislocării. De asemenea, Curtea Constituțională a constatat în mod

corect că acordarea de despăgubiri

pentru daunele morale

suferite de foștii deținuți politici astfel cum a fost reglementată prin art. 5

alin. (1) lit. l) teza întâi din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3)

din Legea fundamentală.

Recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate,

în raport de criticile

comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor

morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel,

problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Așa cum susțin

și recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către

instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.

Cu

privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra

proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de

drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de

la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în

interesul legii susmenționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea

recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele

reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel,

potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Nu se

poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea

juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de

altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În

speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era

titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut

instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism

normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu

se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de

acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană

a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici

un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când

intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din

părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a

procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi

surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor

sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul

actului.

O

interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de

constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de

reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de

altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația

de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

Față de

toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul

legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea

de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de

lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios

constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În concluzie,

raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de

acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât și de Ministerul

Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct.

9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată.

Întrucât

la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care

reclamanta și-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această

cerere se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, ceea ce justifica admiterea

apelurilor pârâtului și Ministerului Public pe acest considerent, sens în care

modificarea deciziei recurate se va face în sensul că, urmare a admiterii

apelurilor declarate de pârât și de Ministerul Public, va fi schimbată în tot

sentința primei instanțe și se va respinge acțiunea formulată de reclamantă și

se va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Recursul

declarat de reclamantă este nefondat.

În raport

de dezlegarea dată recursurilor pârâtului și Ministerului Public, analiza

criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai

justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței

asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea

de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

reclamantă se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și

recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva

deciziei civile nr. 6/ A din 11

ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică

decizia recurată, în sensul că:

Admite

apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și

Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

împotriva sentinței civile nr. 901 din 28 mai 2010 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă.

Schimbă

sentința în sensul că respinge acțiunea.

Respinge

apelul declarat de reclamanta S.M. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Respinge,

ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012