ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 630/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele : Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 6/ A din 11 ianuarie 2011 a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 901 din 28 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A admis apelul declarat de reclamanta S.M. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamantă a sumei de 24.000 euro în echivalent în lei la cursul oficial BNR din data plății efective.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 1734/3/2010, reclamanta S.M., în calitate de fiică a defunctului M.D., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009, solicitând acordarea sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al BNR, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955 ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 luate împotriva tatălui ei.

Prin sentința civilă nr. 901 din 28 mai 2010, Tribunalul București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligând pârâtul către reclamantă la plata sumei de 8.000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al BNR,cu titlu de despăgubiri. Împotriva acestei sentințe au formulat apel, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, S.M. și Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul București. În ședința publică de la 11 ian.2011 apelanții Statul Român și Ministerul Public Parchetul de pe lângă Trib.

București au invocat ca motiv de ordine publică nelegalitatea hotărârii apelate, în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din data de 21 octombrie 2010 publicată în data de 15 noiembrie 2010 în M. Of., întrucât dispozițiile în temeiul cărora au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl apelantei, au fost declarate neconstituționale. Având în vedere că în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu au fost modificate, acestea nu mai pot fi în prezent aplicate. Curtea de Apel a reținut următoarele argumente: Analizând prioritar problema juridică a aplicabilității în speță a dispozițiilor Legii 221/2009, în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat neconstituțională plafonarea instituită de O.U.G.

nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat, neconstituționale și prevederile Legii 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1358/2010), instanța de apel a reținut că deși Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat în Constituția României, tot în legea fundamentală se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin. (2). Or, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivității legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor Curții Constituționale o forță juridică ce depășește interdicția instituită în art. 15 alin. (2) din Constituție și se situează deasupra unui principiu fundamental, considerat în mod expres de Constituție în acest sens.

Curtea de Apel a arătat că, în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, această decizie nu este aplicabilă, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată. De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse încă judecății.

Cu atât mai mult, atunci când a fost pronunțată o hotărâre, cum este cazul prezentei cauze, schimbarea soluției pronunțate în respectiva cauză, pe baza unei decizii a Curții Constituționale, încalcă în mod flagrant principiul neretroactivității legii, decizia Curții Constituționale având forța unei legi. Curtea a mai reținut și că în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

A arătat că, deși în jurisprudența Curții Europene acest drept de acces la o instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, a considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în speță, cu consecința modificării sentinței apelate și respingerii acțiunii promovate de reclamantă ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantei la o instanță judecătorească, care nu este proporțională cu scopul urmărit.

Astfel, instanța a considerat că din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoștea reclamantei dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de familia sa ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul garanta beneficiarului acestui drept, accesul la o instanță de judecată garanție conferită și de art. 21 din Constituție, iar ulterior prin intervenția decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția procesului în care este parte, statul a adus atingere dreptului reclamantei garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție. Curtea de Apel a analizat din perspectiva jurisprudenței CEDO în ce măsură un act normativ care dă dreptul la obținerea unor despăgubiri bănești, poate să constituie premisele considerării creanței ca fiind un bun sau, cel puțin,dacă a existat o speranță legitimă în ceea ce privește acest drept de creanță,în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenție.

Astfel, instanța de apel a considerat că atunci când există o lege, cum este cazul Legii 221/2009, în forma ei inițială, nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziții existente în legea deja aflată în vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curții de la Strasbourg în cauza Klaus și Iouri Kiladze împotriva Georgiei, că subzista o speranță legitimă a reclamantei de a-și vedea judecată acțiunea în raport de dispozițiile legale în vigoare la data sesizării instanței cu acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar. Curtea de Apel a reținut ca nefondată și critica apelantului Statul Român referitoare la faptul că potrivit dispozițiilor prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acorda doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cum este și măsura dislocării.

A arătat că din interpretarea dispozițiilor articolului menționat, reiese că se acordă două categorii de despăgubiri: pentru prejudiciul moral și pentru prejudiciul material. împrejurarea că la art. 5 alin. (1) lit. a) se folosea sintagma prejudiciul moral suferit prin condamnare, nu înseamnă că, legiuitorul a exclus de la acest beneficiu persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Un argument în susținerea acestui punct de vedere este faptul că, în redactarea sa art. 5 alin. (1) are în vedere și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative iar la litera a din lege se menționează că, la stabilirea despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, precum și faptul că, prin O.U.G.

nr. 62/2010 care a modificat printre altele art. 5 din Legea 221/2009, legiuitorul a menținut integral cuprinsul art. 5 alin. (1), iar la litera a se folosea aceeași sintagmă - acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare - precizând doar cuantumul sumei care i se cuvine, persoanei care a suferit condamnarea sau a făcut obiectul unor măsuri administrative. În privința fondului cauzei Curtea a reținut că, legiuitorul nu a stabilit criteriile în baza cărora se va face aprecierea unor asemenea suferințe, dar această împrejurare nu poate lăsa liberă calea interpretării conform căreia, suferința fiind reflecția unei stări sufletești pe care fiecare persoană o resimte și o trăiește în mod diferit și individual, nu poate fi cuantificată.

Instanța de apel a apreciat că tribunalul a dat reclamantei o sumă mică, în raport cu importanța valorilor lezate cu suferința și greutățile cu care s-au confruntat familia sa, considerând că în aprecierea cuantumului acestor despăgubiri nu trebuie pornit de la împrejurarea că acestea ar reprezenta prețul suferințelor psihice ci trebuie avute în vedere consecințele negative pe care măsura administrativă cu caracter politic le-a produs pe toate planurile vieții sociale prin încălcarea unor drepturi personale ocrotite de Constituție, afectarea relațiilor cu societatea, afectarea relațiilor profesionale, minimalizarea mijloacelor de subzistență, astfel încât suma de bani acordată cu titlu de despăgubiri să ofere o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

În consecință, Curtea a apreciat că suma de 24000 Euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a atenua, chiar și parțial, efectele devastatoare pe care măsura administrativă cu caracter politic le-a avut asupra familiei reclamantei, considerând totodată nejustificată obiecțiunea, unei așa-zise îmbogățiri fără justă cauză, pentru că această instituție juridică, se referă la sume de bani obținute fără temei, iar nu la situația în care se solicită și se obțin despăgubiri materiale pentru compensarea unui prejudiciu moral. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părți și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Recurenta-reclamantă a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând că, în raport de măsurile abuzive la care a fost supus autorul reclamantei, s-ar fi impus acordarea sumei solicitate prin acțiune, respectiv 250.000 euro.

A arătat că suma solicitată este infimă față de cele acordate de CEDO și chiar de instanțe din România, impunându-se unificarea practicii judecătorești, întrucât principiul egalității cetățenilor în fața legii este grav încălcat. Datorită modificărilor legislative survenite pe parcursul procesului sunt create premisele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date în alte cauze. A invocat încălcarea jurisprudenței CEDO, principiului garanției egalității armelor și art. 6 din CEDO, în condițiile în care pe parcursul procesului a intervenit o abrogare a însuși temeiului juridic care a stat la baza declanșării unor litigii. A susținut că are o speranță legitimă care o îndreptățește la acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În subsidiar, s-a susținut că despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cum este măsura dislocării. De asemenea, Curtea Constituțională a constatat în mod corect că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. l) teza întâi din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Așa cum susțin și recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În concluzie, raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată. Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamanta și-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, ceea ce justifica admiterea apelurilor pârâtului și Ministerului Public pe acest considerent, sens în care modificarea deciziei recurate se va face în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârât și de Ministerul Public, va fi schimbată în tot sentința primei instanțe și se va respinge acțiunea formulată de reclamantă și se va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Recursul declarat de reclamantă este nefondat. În raport de dezlegarea dată recursurilor pârâtului și Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 6/ A din 11 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia recurată, în sensul că: Admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 901 din 28 mai 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă sentința în sensul că respinge acțiunea. Respinge apelul declarat de reclamanta S.M. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012