ÎCCJ, decizie (scj.ro #85499)

Taxă pe valoare adăugată.Impozit pe profit.Deductibilitatea cheltuielilor.Probe.Facturi fiscale.Condiții pentru a fi considerate documente justificative Formularele tipizate cu regim special, printre care facturile fiscale, au rubrici care trebuie completate pentru a fi considerate documente justificative în baza cărora se apreciază deductibilitatea cheltuielilor la stabilirea impozitului pe profit și a taxei pe valoarea adăugată. Realitatea unor operațiuni nu trebuie însă contestată de organele financiare când s-a omis completarea unor rubrici nesemnificative, cum ar fi neindicarea contului bancar și a băncii furnizorului care pot fi multiple și în continuă schimbare sau a codului fiscal ori a sediului cumpărătorului.

Secția de contencios administrativ – decizia nr.2971 din 10 octombrie 2001 Societatea comercială „A.B.” SRL a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vaslui și Garda Financiară – Secția Vaslui, solicitând anularea deciziei nr.626 din 30 aprilie 2001, a hotărârii nr.26 din 23 noiembrie 2000 și procesului-verbal nr.3489 din 15 septembrie 2000 prin care, aceste autorități ale administrației publice, au obligat-o să plătească la bugetul de stat suma de 547.030.228 lei reprezentând impozitul pe profit, taxă pe valoarea adăugată și majorări de întârziere.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că facturile de aprovizionare primite de la firmele din București conțin toate datele necesare pentru a fi considerate documente justificative la calcularea impozitului pe profit, așa încât în mod greșit organele fiscale nu le-au luat în considerație și i-au stabilit un impozit suplimentar de 227.702.107 lei și majorări aferente în sumă de 206.305.022 lei. Curtea de Apel Iași, prin sentința nr.1/CA din 7 ianuarie 2002, a admis acțiunea și a anulat actele administrative atacate reținând, în esneță, că facturile, pe care reclamanta le-a primit de la firmele furnizoare de piese de schimb, au caracter justificativ pentru evidența cobntabilă conform Legii contabilității nr.82/1991, Hotărârii Guvernului nr.83/1997 și Ordinului M.F.

nr.2055/1998, astfel încât sumele la care se referă sunt deductibile din punct de vedere fiscal. Împotriva sentinței a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vaslui în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art.I pct.6 din O.G. nr.40/1998, art.25 și 19 din O.G. nr.3/1992, modificată, art.119 din Regulamentul pentru aplicarea Legii contabilității nr.82/1991, aprobat prin H.G. nr.704/1993, și a H.G. nr.831/1997, în sensul că aceste dispoziții legale nu oferă agentului economic dreptul de a deduce cheltuielile și taxa pe valoarea adăugată dacă actele în care acestea se regăsesc nu îndeplinesc condițiile de „document justificativ”.

Recursul este nefondat. Într-adevăr, dispozițiile legale, evocate prin motivele de recurs, prevăd condițiile pe care trebuie să le îndeplinească facturile fiscale pentru a fi considerate documente justificative în baza cărora se apreciază deductibilitatea cheltuielilor la stabilirea impozitului pe profit și a taxei pe valoarea adăugată. De asemenea, este real că, de regulă, documentele justificative conțin anumite elemente indicate enunciativ de art.119 din Regulamentul pentru aplicarea Legii contabilității nr.82/1991, aprobat prin H.G. nr.704/1993 și că facturile fiscale cu regim special cuprind mai multe rubrici referitoare la furnizor, cumpărător, cantitatea și valoarea expediției precum și data acesteia.

Dar, toate elementele mai sus menționate au scopul de a atesta sub semnătura persoanelor care au întocmit, vizat și aprobat, după caz, documentele, respectiv că operațiunea a fost efectuată. Or, ceea ce impută organul financiar în cinci din totalul facturilor fiscale examinate cu ocazia controlului la sediul reclamantei, este lipsit de relevanță în ce privește realitatea operațiunilor. Astfel, neindicarea contului bancar și a băncii furnizorului care pot fi multiple și în continuă schimbare, sau a codului fiscal ori sediul cumpărătorului, care în speță este agentul economic verificat, nu sunt de natură să afecteze realitatea operațiunilor pe care respectivele facturi le consemnează. Așa fiind, recursul a fost respins ca nefondat.