ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3950/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3950/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra
recursului de față;
Din
actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin
Sentința penală nr. 37 din 20 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul
București, secția I penală, în baza art. 257 C. pen., rap. la art. 7 alin. (3)
din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul G.M. (cetățean român, stagiu
militar satisfăcut, căsătorit, studii liceale, necunoscut cu antecedente
penale) la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare.
S-a
făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen.
În
baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară
a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o
perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale.
În
baza art. 257 alin. (2) C. pen., rap. la art. 256 alin. (2) C. pen., s-a dispus
confiscarea de la inculpat a sumei de 150 euro, în echivalent în lei la data
executării măsurii.
A
fost obligat inculpatul la 800 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru
a pronunța această soluție, prima instanță a reținut - în fapt -următoarea
situație:
La
începutul anului 2007, martorul S.F. a mers împreună cu cumnata sa, martora
F.S., la sediul I.P.J. Ilfov, unde aceasta urma să se programeze pentru
susținerea examenului în vederea obținerii permisului de conducere.
Aici,
cei doi s-au întâlnit cu inculpatul G.M., despre care martorul știa că este
polițist în cadrul acelei instituții, fără a cunoaște departamentul unde acesta
era încadrat, iar în timpul discuțiilor purtate, inculpatul le-a arătat celor
doi că, după ce martora F.S. va promova examenul teoretic, el va putea să îi
faciliteze promovarea examenului de traseu, pentru o sumă de bani, lăsându-i să
creadă că are influență asupra lucrătorilor de poliție cu care se va susține
examenul.
După
ce martora F.S. a promovat examenul teoretic, martorul S.F. l-a sunat pe
inculpatul G.M., spunându-i că vrea să discute cu el în legătură cu problemele
cumnatei sale.
Acesta
a stabilit o întâlnire în biroul său în data de 9 martie 2007, martorul S.F.
deplasându-se acolo împreună cu martorul Ș.N., după ce în prealabil ceruse și
obținuse de la F.S. suma de 150 euro, ce urma a-i fi remisă inculpatului ca
răsplată pentru intervenția sa.
La
sediul I.P.J. Ilfov, martorul S.F. l-a contactat telefonic pe inculpat, acesta
preluându-i și conducându-i în biroul său.
Întrucât
martorul Ș.N. venise pentru a se înscrie la examenul teoretic, iar ghișeul era foarte
aglomerat, primul subiect abordat a fost acela dacă inculpatul îi poate
facilita martorului Ș.N. obținerea unei programări, fără a mai sta la coadă,
inculpatul susținând că va discuta el cu lucrătorul de la ghișeu, însă va avea
trebuință de suma de 15 RON, pentru a-l "cinsti" pe acesta. Martorul
Ș.N. a scos din buzunar suma de 15 RON, pe care i-a înmânat-o vărului său,
care, la rândul său, i-a remis-o inculpatului G.M.
Martorul
S.F. a început să discute cu inculpatul despre examenul pe care urma să îl
susțină cumnata sa, martora F.S., moment în care inculpatul i-a făcut un semn
martorului Ș.N. să iasă din birou, în continuare discuția purtându-se doar
între martorul S.F. și G.M.
Martorul
a remis suma de 150 euro inculpatului, acesta dându-i asigurări că va interveni
pentru a-i facilita cumnatei sale promovarea examenului pentru obținerea
permisului auto, fără a-i menționa martorului numele vreunui polițist,
menționându-i că dacă nu va fi necesar să remită toți banii, ci numai 100 euro,
va înapoia martorului suma de 50 euro.
În
aceeași seară, inculpatul G.M. l-a anunțat telefonic pe martorul S.F. că a
rezolvat problema, fără a se mai referi la câți bani i-ar fi dat lucrătorului
de poliție.
În
cursul lunii martie 2007, martora F.S. a susținut examenul de traseu, pe care
l-a promovat.
Situația
de fapt, astfel cum a fost descrisă, a fost dovedită, pe baza următoarelor
mijloace de probă: declarațiile detaliate date de martorii S.F., Ș.N. și F.S.
date în cursul urmării penale și procesele-verbale de redare a interceptărilor
telefonice privind convorbirea din 9 martie 2007.
În
declarațiile date în cursul urmăririi penale, cei trei martori au relatat în
detaliu situația de fapt astfel cum de altfel a fost și reținută mai sus.
Inculpatul
a refuzat să dea declarație în fața instanței de judecată.
Declarațiile
date de cei trei martori în cursul cercetării judecătorești au fost înlăturate
ca nesincere, apreciindu-se de către instanță ca fiind evident că, ulterior
începerii cercetărilor în cauză cei trei martori au decis să revină asupra
declarațiilor date inițial, denaturând sau omițând elementele esențiale ce ar
fi contribuit la acuzarea directă a inculpatului.
Tribunalul
a arătat că, deși martorii au recunoscut că s-a discutat că s-a luat legătura
cu inculpatul în scopul clar de a-i facilita martorei F.S. luarea examenului de
traseu, faptul material al remiterii sumei de 150 de euro este omis în mod
suspect, iar declarațiile martorilor în legătură cu existența unei întâlniri cu
inculpatul sau discuțiile din birou capătă un caracter extrem de evaziv și
obscur.
A
mai reținut prima instanță că, în concordanță cu această schimbare de poziție,
apărarea a încercat să acrediteze ideea că cei trei martori au fost ridicați
forțat de la domiciliu de organele judiciare din cadrul Direcției Naționale
Anticorupție, care în descrierile apărării capătă imaginea unor veritabili
torționari, conduși la sediul Direcției Naționale Anticorupție și, aici,
determinați să dea denunțuri împotriva inculpatului.
Chestionați,
în mod expres, cu privire la comportamentul organelor judiciare, cei trei
martori au precizat însă, că asupra lor nu s-a exercitat niciun fel de act de
amenințare, influențare, determinare etc.
Pentru
a da o justificare retractărilor din declarațiile date în fața instanței, martorul
S.F. a pretins că unul dintre elementele esențiale ale declarației sale, anume
darea sumei de bani către inculpat, a fost inserată de către organele de
anchetă în cuprinsul declarației sale. Cu privire la această afirmație, prima
instanță a reținut că sinceritatea martorului în fața tribunalului este pusă
sub semnul întrebării, deoarece apare de necrezut cum acesta, deși a semnat
personal declarația, nu a remarcat elementul introdus fraudulos în cuprinsul
acesteia. Martorul a înțeles să nege numai unul din elementele incriminatorii
directe, deși declarația sa inițială cuprindea mai multe aspecte pe care actul
de învinuire s-a bazat în mod expres.
A
reținut Tribunalul că o poziție similară de onestitate a avut și martorul Ș.N.
care a declarat în fața instanței că atât declarațiile date în cursul urmării
penale, cât și cele date în fața instanței sunt la fel de adevărate, deși
acestea diferă sub aspecte esențiale.
Pentru
motivele arătate, Tribunalul a înlăturat declarațiile celor trei martori date
în cursul cercetării judecătorești și le-a reținut pe cele date în cursul
urmăririi penale.
Prima
instanță a concluzionat că, în drept, fapta inculpatului G.M. - care în
calitate de agent șef principal de poliție în cadrul I.P.J. Ilfov - Biroul
Arme, Explozivi și Substanțe Toxice, în data de 09 martie 2007, a primit de la
martorul denunțător S.F. suma de 150 de euro, pentru a-și folosi influența
asupra examinatorului cu care martora F.S. urma să susțină proba practică a
examenului pentru obținerea permisului de conducere, în scopul facilitării
promovării de către aceasta a examenului respectiv - întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen.
rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
La
individualizarea judiciară a pedepsei ce a fost aplicată inculpatului G.M.,
instanța fondului a avut în vedere, potrivit art. 72 C. pen., modalitatea și
împrejurările concrete de comitere a faptei, reținând că - prin conduita sa -
inculpatul a adus o gravă atingere imaginii instituției din care face parte,
acțiuni de acest gen conducând la decredibilizarea forțelor polițienești și
lipsirea lor de unul din elementele esențiale necesare impunerii autorității
lor în fața persoanelor ce încalcă legea.
S-a
reținut că fapta inculpatului produce de altfel și consecințe de neacceptat
pentru ordinea publică, prin încredințarea dreptului de a conduce unei persoane
care poate nu deține abilitățile minime necesare (și pentru verificarea cărora
este reglementat examenul de traseu), punând astfel în pericol și siguranța
participanților la trafic.
S-a
apreciat de către prima instanță că un astfel de comportament, în mod cert, nu
este singular în cariera inculpatului, din modul în care acesta a avut
inițiativa faptei, a solicitat și stabilit remiterea sumei de bani și a
avertizat repetat martorul să folosească un limbaj codificat rezultând că
acesta depășise "tracul" normal pentru o primă astfel de faptă.
Împotriva
acestei sentințe, în termen legal (la data de 27 ianuarie 20101), a promovat apel
inculpatul G.M., criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, sub
aspectul motivelor arătate pe larg în încheierea de amânare a pronunțării, ce
face parte integrantă din prezenta decizie.
Analizând
sentința atacată, prin prisma motivelor formulate, a actelor și lucrărilor
dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente speței, Curtea de Apel
București a reținut și constatat următoarele:
Nu
se poate susține că dreptul la apărare al inculpatului a fost încălcat de către
prima instanță, câtă vreme, din practicaua sentinței, rezultă că acesta a fost
asistat de avocat ales pe tot parcursul judecății, în timpul dezbaterilor,
fiind pe deplin respectate dispozițiile art. 171 C. proc. pen. și drepturile
consacrate de art. 172 C. proc. pen., precum și prevederile art. 339 și
următoarele din același cod.
Nici
susținerea potrivit cu care, ancheta penală, în această cauză, s-a derulat cu
încălcarea legii, având "un caracter abuziv" nu poate fi primită,
întrucât s-a constatat că organele de urmărire penală au procurat și preluat
dovezile, prin prisma cărora au elucidat faptele, cu respectarea întocmai a
dispozițiilor legale ce reglementează instituția probelor și a mijloacelor de
probă, nefiind aduse, în niciun mod, atingeri drepturilor și intereselor părților.
În
acest context, instanța de apel a observat că în mod corect Tribunalul a
înlăturat, ca nesincere, declarațiile date de martorii S.F., Ș.N. și F.S., în
cursul cercetării judecătorești, întrucât este evident că aceștia au revenit
asupra celor declarate inițial, doar cu scopul de a denatura adevărul,
deoarece, în declarațiile ulterioare (în fața instanței), au omis tocmai acele
elemente esențiale care conduceau la stabilirea întocmai a situației de fapt.
Astfel,
deși martorii au recunoscut că au luat legătura cu inculpatul în scopul clar de
a-i facilita martorei F.S. trecerea examenului de traseu, faptul material al
remiterii sumei de 150 de euro este omis în mod voit, suspect, iar declarațiile
martorilor în legătură cu existența unei întâlniri cu inculpatul sau discuțiile
din birou sunt evazive, lăsând loc la interpretări.
Pornind
de la această schimbare de poziție, apărarea a încercat să acrediteze ideea că
cei trei martori au fost ridicați forțat de la domiciliu de organele judiciare
și conduși la sediul Direcției Naționale Anticorupție, aici fiind determinați
să dea denunțuri împotriva inculpatului, aspect ce nu este în niciun fel
dovedit; nu s-a demonstrat - și nici martorii nu au reclamat -întrebuințarea de
către organele de anchetă penală de violențe, amenințări ori alte mijloace de
constrângere, de promisiuni sau îndemnuri de a se obține declarațiile
defavorabile inculpatului.
De
altfel, cei trei martori au fost chestionați de instanță cu privire la
comportamentul organelor judiciare, ei subliniind că asupra lor nu s-au
exercitat niciun fel de presiuni sau influențe.
Singurul
care a încercat să dea o justificare retractărilor din fața instanței de fond a
fost martorul S.F. care a pretins că unul dintre elementele esențiale ale
declarației sale, anume darea sumei de bani către inculpat, a fost inserată de
către organele de anchetă în cuprinsul declarației sale; această schimbare de
poziție ridicând însă semne de întrebare asupra sincerității acestui martor în
fața instanței de judecată, neputându-se explica cum acesta, deși a semnat
personal declarația, nu a văzut fraza inserată fraudulos în cuprinsul acesteia;
astfel că devine clară intenția sa de a nega numai unul din elementele
incriminatorii directe, deși declarația inițială a acestui martor cuprindea mai
multe aspecte ce au fundamentat actul de inculpare.
Deci,
susținerea că suma de 150 euro nu ar fi ajuns niciodată la G.M. este lipsită de
orice suport probator, nu se coroborează cu restul dovezilor, fiind dimpotrivă
contrazisă de toate probele produse acestei cauze.
Tot
cu privire la probațiune, apelantul-inculpat (prin apărător) a mai susținut că
înregistrările convorbirilor ce au avut loc între inculpat și martorul S.F. ar
fi fost obținute în mod ilegal.
Această
teză este falsă, deoarece convorbirile respective au fost interceptate și
înregistrate potrivit dispozițiilor art. 91
2
alin. (2) C. proc.
pen., dispoziții care au fost întocmai respectate, ele putând fi folosite ca
probe în procesul penal; aceste probe - în speța dedusă judecății - se coroborează
și completează depozițiile martorilor.
Curtea
a apreciat însă că apelul inculpatului este întemeiat, în limitele și pentru
considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, privind prevenirea, descoperirea și
sancționarea faptelor de corupție, infracțiunea de luare de mită, dacă a fost
săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau
de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a
infracțiunilor, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. (2) C.
pen. privind săvârșirea infracțiunii de către un funcționar cu atribuții de
control; așadar subiectul activ al infracțiunii trebuie să fie circumstanțiat.
S-a
mai reținut că în speță, nu există dovezi care să ateste faptul că inculpatul
avea acele atribuții, despre care textul de lege precitat face vorbire, așa
încât, instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 7
alin. (3) din Legea nr. 78/2000, modificat prin Legea nr. 161/2003.
Drept
urmare, s-a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptei săvârșite de
G.M., prin înlăturarea acestor prevederi, împrejurare ce a îndreptățit instanța
să reindividualizeze pedeapsa aplicată inculpatului, în sensul reducerii
cuantumului de la 3 ani și 6 luni închisoare, la 2 ani închisoare, reținându-se
că, având în vedere că această măsură este favorabilă inculpatului,
nediscutarea în cadrul dezbaterilor, a schimbării încadrării juridice, nu este
de natură a afecta legalitatea hotărârii.
Referitor
la individualizarea pedepsei, sub aspectul executării, Curtea de Apel București
a apreciat că, în raport de datele personale ale inculpatului (infractor
primar, integrat social și în familie etc.), scopul pedepsei poate fi atins
chiar fără executarea efectivă a acesteia; în acest context, avându-se în
vedere și suma modică (150 euro), ce a constituit obiect al infracțiunii, în
sensul că persoana prejudiciată nu a fost expusă unor suferințe majore cauzate
de o pierdere materială importantă, aspect reflectat și în inconsecvența
poziției sale procesuale.
Așadar,
în cazul acesta, instanța de control judiciar a apreciat că inculpatul G.M.
inspiră încredere că se va îndrepta și fără privare de libertate, iar măsura
suspendării condiționate a executării pedepsei va constitui un avertisment
pentru acesta să nu mai comită, pe viitor, infracțiuni.
Prin
Decizia nr. 41/A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția I
penală, în temeiul art. 379 pct. 2, lit. a) C. proc. pen., a admis apelul
promovat de inculpatul G.M. împotriva Sentinței penale nr. 37/F din 20 ianuarie
2010, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a desființat, în
parte, sentința penală și, în fond, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat
încadrarea juridică din infracțiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7
alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prev. de art. 257 C. pen.,
text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare.
În
baza art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe
o durată de 2 ani după executarea pedepsi principale.
A
făcut aplicarea art. 71- 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.
În
baza art. 81 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei principale de
2 ani închisoare pe un termen de încercare de 4 ani.
A
atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor prev. de art. 83 C. pen.
În
temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare, de 4 ani,
a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii.
A
menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Împotriva
Deciziei nr. 41/A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția I
penală, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și
inculpatul G.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție sub nr. 6145/3/2009.
Parchetul
a invocat motivele de casare prevăzute de art. 385
9
pct. 14 și pct.
17 C. proc. pen. precizând că instanța de apel avea obligația de a pune în
discuția părților noua încadrare juridică.
Inculpatul
G.M. a formulat, în scris, motivele de casare prevăzute de art. 385
9
pct. 12 și pct. 18 C. proc. pen., motive dezvoltate și în susținerea orală în
cadrul dezbaterilor cuprinse în practicaua prezentei decizii, urmând a fi avute
în vedere în conținutul considerentelor prezentei decizii.
Examinând
ambele hotărâri ale instanței de fond și instanței de apel atât prin prisma
criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 385
6
alin. (3)
C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul
declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este fondat dar
numai în ceea ce privește greșita schimbare a încadrării juridice dată faptei
prin rechizitoriu din infracțiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7
alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen.
prin decizia instanței de apel. Va casa, în parte, decizia penală atacată și,
în parte, Sentința penală nr. 37/F din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului
București, secția I penală, și, rejudecând:
Va
înlătura dispoziția instanței de apel privind schimbarea de încadrare juridică
dată faptei reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu.
Va
reduce de la 3 ani și 6 luni închisoare la 2 ani închisoare pedeapsa principală
aplicată inculpatului G.M. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 257 C.
pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
În
baza art. 81 C. pen. va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei
pe o durată de 4 ani ce constituie termen de încercare.
Va
menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.
Va
respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.M. împotriva aceleiași
decizii, având în vedere următoarele considerente:
I.1.
a). Referitor la motivul de casare invocat de Parchet respectiv cel prevăzut de
art. 385
9
pct. 17 C. proc. pen. cu privire la schimbarea încadrării
juridice dată faptei prin rechizitoriu din infracțiunea prevăzută de art. 257
C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea
prevăzută de art. 257 C. pen., Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, fapta de luare de mită,
prevăzută la art. 254 C. pen., dacă a fost săvârșită de o persoană care,
potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a
contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, se
sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. (2) C. pen. privind
săvârșirea infracțiunii de către un funcționar cu atribuții de control.
Dispozițiile
art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, prevăd că fapta de dare de mită
săvârșită față de una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) sau față de un
funcționar cu atribuții de control se sancționează cu pedeapsa prevăzută la
art. 255 C. pen., al cărei maxim se majorează cu 2 ani.
Art.
7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, prevăd că, dacă infracțiunile prevăzute la
art. 256 și 257 C. pen., precum și infracțiunile prevăzute la art. 6
1
și 8
2
din prezenta lege au fost săvârșite de una dintre persoanele
menționate la alin. (1) și (2), maximul special al pedepsei se majorează cu 2
ani.
În
modalitatea agravată a infracțiunii de trafic de influență prin prevederile
art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, subiectul activ (autorul) al acesteia
este calificat de calitatea de funcționar care, potrivit legii, are atribuții
de constatare sau sancționare a contravențiilor ori constatare, urmărire și
judecare a infracțiunilor [conf. art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000].
Această
modalitate agravată a infracțiunii de trafic de influență impune ca subiectul
activ nemijlocit (autorul) să aibă, în momentul săvârșirii acesteia, calitatea
prevăzută de lege. Pentru modalitatea tip prevăzută de art. 257 alin. (1) C.
pen., pedeapsa principală este închisoarea de la 2 la 10 ani, iar pentru
modalitățile agravate maximul special al acesteia se sporește cu 2 ani [art. 7
alin. (2) din Legea nr. 78/2000].
În
cauza de față la data săvârșirii faptei potrivit procesului-verbal de verificare
a calității inculpatului G.M., rezultă că acesta și-a desfășurat activitatea,
având grad profesional de agent șef principal, în cadrul I.P.J. Ilfov, Biroul
Arme, Explozivi și Substanțe Toxice, de la data de 15 noiembrie 2003 până la
data de 23 ianuarie 2008 când a intervenit conform Dispoziției S/44 încetarea
raporturilor de serviciu, prin pensionare. În această perioadă începând cu data
de 11 aprilie 2005, conform Dispoziției nr. 4140, cu Avizul nr. 1030/C/2005,
inculpatul și-a desfășurat activitatea de organ de cercetare al poliției
judiciare.
Conform
art. 2 alin. (1) din Legea nr. 364 din 15 septembrie 2004 privind organizarea
și funcționarea poliției judiciare, "poliția judiciară este constituită
din ofițeri și agenți de poliție, specializați în efectuarea activităților de
constatare a infracțiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii
urmăririi penale și de cercetare penală" . Alin. (2) al aceluiași articol
prevede că: "Ofițerii și agenții specializați prevăzuți la alin. (1) au calitatea
de organe de cercetare ale poliției judiciare".
Conform
Avizului nr. 1030/C/2005, inculpatul G.M. și-a desfășurat activitatea de organ
de cercetare al poliției judiciare, începând cu data de 11 aprilie 2005, având
grad profesional de agent șef principal, grad prevăzut de dispozițiile art. 14
alin. (2) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 360/2002.
De
asemenea, Înalta Curte reține că potrivit Adresei nr. 197809 din 23 iunie 2011
emisă de I.P.J. Ilfov, la solicitarea instanței de recurs, I.P.J. Ilfov a
precizat că în urma verificărilor efectuate a rezultat că inculpatul G.M., a
fost încadrat, în perioada 15 noiembrie 2003 - 23 ianuarie 2008, la I.P.J.
Ilfov, în cadrul Biroul Arme, Explozivi și Substanțe Toxice și că a făcut parte
din cadrul poliției judiciare în perioada 11 aprilie 2005 - 23 ianuarie 2008.
Față
de acest text de lege și de calitatea inculpatului de organ de cercetare al
poliției judiciare, se constată că acesta avea calitatea cerută de art. 7 alin.
(3) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În
raport de aceste considerente instanța de apel în mod greșit a reținut că în
speță nu există dovezi care să ateste faptul că inculpatul avea acele atribuții
despre care textul de lege de la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 face
vorbire, și în mod greșit a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 7
alin. (3) din Legea nr. 78/2000, atâta vreme cât atribuțiile de serviciu ale
organelor de cercetare ale poliției judiciare sunt reglementate prin actele
normative precizate anterior.
I.1.
b). Cu privire la critica Parchetului în sensul că instanța de apel a schimbat
încadrarea juridică dată faptei din infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen.
rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de
disp. art. 257 C. pen., fără ca aceasta să fie pusă în discuția părților,
Înalta Curte constată că dispozițiile art. 334 C. proc. pen. prevăd procedura
pe care instanța de judecată trebuie să o aplice în cazul schimbării încadrării
juridice a faptei, în vederea respectării garanțiilor procesuale, instanța
fiind obligată să pună în discuție noua încadrare juridică și să atragă atenția
inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual,
amânarea judecății pentru a-și pregăti apărarea.
Pe
de altă parte însă prin schimbarea încadrării juridice dată faptei din
infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea
nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de disp. art. 257 C. pen., respectiv,
dintr-o infracțiune mai grea într-o infracțiune mai ușoară aceasta nu este
necesară a fi pusă în discuția părților deoarece, pentru inculpatul G.M. s-a
creat o situație mai ușoară și în același timp nu i se deschid noi posibilități
de apărare.
Totodată
prin schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracțiunea prevăzută de
art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea
prevăzută de disp. art. 257 C. pen., s-au schimbat de fapt, reperele între care
se pune problema individualizării sancțiunii penale neîngreunând situația sancționatorie
a inculpatului ci dimpotrivă fiindu-i favorabilă, instanța de apel reducând
cuantumul pedepsei de la 3 ani și 6 luni închisoare la 2 ani închisoare tocmai
ca urmare a acestei dispoziții de schimbare a încadrării juridice dată faptei.
I.1.2.
Cu privire la motivul de casare invocat de Parchet respectiv art. 385
9
pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu este fondat.
Înalta
Curte reține că pedeapsa pe lângă funcția de constrângere ce o exercită asupra
condamnatului, îndeplinește și funcția de exemplaritate și de reeducare a
acestuia, pedeapsa fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor
antisociale ale condamnatului.
Funcția
de exemplaritate a pedepsei se manifestă și decurge din caracterul ei
inevitabil atunci când a fost săvârșită o infracțiune. Funcția de exemplaritate
a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul
de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva
infracțiune.
Instanța
de fond a dat eficiență maximă criteriilor generale de individualizare a
pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen., reținându-se pericolul social al faptei
comise și conduita bună a inculpatului anterior comiterii faptei, acesta fiind
la primul impact cu legea penală, atitudinea procesuală adoptată pe parcursul
procesului, constând în prezența sa în fața autorităților judiciare la
solicitarea acestora, aplicând o pedeapsă de 3 ani și 6 luni în cazul
infracțiunii de trafic de influență, instanța apreciind că față de aspectele
agravante avute în vedere, nu se justifică reținerea beneficiului inculpatului
a unor circumstanțe atenuante, cu consecința stabilirii unei pedepse sub
minimul special.
Instanța
de apel a stabilit cuantumul pedepsei reținute în sarcina inculpatului G.M.
într-un cuantum de 2 ani închisoare în raport de schimbarea încadrării juridice
din infracțiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea
nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., dispunând totodată
și suspendarea condiționată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen.
De
asemenea s-a reținut în cadrul individualizării pedepsei pentru infracțiunea
săvârșită de către inculpat și atingerea adusă de către acesta credibilității
și demnității funcției publice exercitate, încrederii cetățenilor în onestitatea
funcționarilor publici, respectiv a organelor judiciare în previzibilitatea
soluționării cererilor de competența autorităților publice și respectul
cetățenilor pentru instituțiile ce au menirea de a respecta drepturile
cetățenilor.
Înalta
Curte reține că, conduita bună a inculpatului presupune nu numai lipsa
antecedentelor penale ci și atitudinea corectă și firească față de familie,
relații de muncă și în general, privită și în raport cu întreg contextul
relațiilor sociale pe care inculpatul le-a dovedit.
Toate
aceste împrejurări reținute de instanța de fond și menținute și de instanța de
apel, urmează a fi luate în considerare și de Înalta Curte, întrucât în
ansamblul lor contribuie la reducerea într-o asemenea măsură a gravității
faptei săvârșite pentru infracțiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7
alin. (3) din Legea nr. 78/2000, prin prisma care caracterizează favorabil
persoana inculpatului G.M., întrucât aplicarea unei pedepse egale cu minimul
special stabilit de textul incriminator satisface pe deplin justa
individualizare a pedepsei de 2 ani închisoare, pedeapsă care este menită să
satisfacă și scopul acesteia instituit de dispozițiile art. 52 C. pen.
Cu
privire la modalitatea de executare a pedepsei reținută în sarcina
inculpatului, Înalta Curte constată că inculpatul poate beneficia de
prevederile art. 81 C. pen., în sensul dispunerii suspendării condiționate a
executării pedepsei principale.
Împrejurarea
că infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din
Legea nr. 78/2000 este o infracțiune care are un pericol social ridicat prin
prisma faptului că inculpatul a săvârșit această faptă în calitate de agent șef
principal în cadrul I.P.J. Ilfov, Biroul Arme, Explozivi și Substanțe Toxice,
în exercitarea atribuțiilor de serviciu, așa încât legiuitorul a manifestat
severitate atunci când a stabilit limitele de pedeapsă, ce nu exclud însă, ca
în procesul de individualizare judecătorească a executării pedepsei, ținându-se
cont de gravitatea concretă a faptei, de condițiile de comitere, de persoana
infractorului și de posibilitățile sale de reeducare, să se dispună chiar și
suspendarea condiționată a executării pedepsei principale, atâta vreme cât sunt
îndeplinite toate condițiile aplicării acestei instituții, astfel că va aplica
inculpatului dispozițiile legale privind suspendarea condiționată a executării
pedepsei principale așa cum sunt prevăzute la art. 81 C. pen.
Pentru
toate aceste considerente, Înalta Curte, în urma examinării, constată, în mod
judicios, că în funcție de aplicarea criteriilor obiective ce caracterizează
procesul de individualizare judiciară, concretizat în modul de stabilire a
pedepsei de 2 ani închisoare, și a modului de executare a pedepsei respectiv,
suspendarea condiționată a executării pedepsei principale conform art. 81 C.
pen., reținută în sarcina inculpatului G.M., evidențiind, faptul că dincolo de
pericolul social generic al infracțiunii săvârșite, în mod concret acesta s-a
atenuat ca urmare a împrejurărilor în care a fost săvârșită, subliniind caracterizările
evidențiate în persoana inculpatului, astfel că o nouă cenzură cu privire la
individualizarea pedepsei atât ca și cuantum, cât și ca modalitate de executare
nu se mai impune.
Înalta
Curte de Casație și Justiție, de asemenea, atât prin prisma propriei evaluări
asupra individualizării pedepsei rezultante aplicate inculpatului G.M. pentru
săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 7 alin.
(3) din Legea nr. 78/2000 cât și a modalității de executare prin aplicarea suspendării
condiționate a pedepsei, față de criticile formulate în recurs, constată că în
contextul cauzei nu se justifică majorarea pedepsei stabilite sau schimbarea
modalității de executare, deoarece examinarea criteriilor obiective prevăzute
de art. 72 C. pen. se efectuează în mod plural, fără preeminența vreunuia din
acestea, ceea ce conduce la concluzia că circumstanțele personale ale
inculpatului au fost avute în vedere în mod corect, în raport cu gradul de
pericol social concret al faptelor comise, agravat prin modul de comitere,
valorile sociale atinse, precum și consecințele pe care le-au produs sub
aspectul decredibilizării instituțiilor publice.
În
raport cu cele menționate, Înalta Curte nu poate avea în vedere criticile
formulate în recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,
întrucât în cauză pedeapsa aplicată, reflectă respectarea principiului
proporționalității între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și de
personalitate al inculpatului, nejustificându-se majorarea pedepsei sau
stabilirea unei alte modalități de executare a pedepsei, astfel încât nu este
incident cazul de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 14 C. proc. pen.
II.1.
Cu privire la motivul de casare invocat de recurentul-inculpat G.M. respectiv
dispozițiile art. 385
9
pct. 18 C. proc. pen. solicitând achitarea sa
în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. a) C.
proc. pen. pentru infracțiunea de trafic de influență, Înalta Curte constată că
nu este fondat pentru următoarele considerente:
Inculpatul
G.M. a arătat că eroarea gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea
hotărârilor greșite de condamnare la instanța de fond și de apel, rezultă din
modalitatea analizării mijloacelor de probă administrate în cursul cercetării
judecătorești care au condus la stabilirea vinovăției inculpatului, respectiv
înlăturarea declarațiilor date în faza de cercetare judecătorească și reținerea
declarațiilor date de martori la urmărirea penală.
Înalta
Curte reține că martorul S.F. prin declarația dată, la data de 11 aprilie 2007,
declarațiile date la 23 mai 2008, 22 octombrie 2008, în faza de urmărire
penală, acesta a precizat că "îl cunoaște pe G.M. din anul 2005/2006 dar
cu care nu a avut relații apropiate de prietenie însă avea nr. de telefon al
acestuia. Urmare a acestei împrejurări l-a întrebat pe acesta dacă putea să-i
aranjeze examenul pentru obținerea permisului de conducere pentru cumnata sa
F.S., acesta a precizat că șpaga care se dă pentru aranjarea acestui tip de
examen este de 100 - 150 de euro, bani pe care acesta personal i-a dat lui G.M.
în acest scop. Totodată a susținut că S.F. s-a prezentat la I.P.J. Ilfov în
cursul lunii martie pentru a ridica permisul de conducere al cumnatei sale
F.S., examen pe care-l promovase însă ofițerul de poliție de la ghișeul de
eliberare permise a refuzat să i-l înmâneze precizându-i că se înmânează
titularului, motiv pentru care l-a contactat pe G.M. și ulterior acesta din
urmă i-a înmânat permisul lui S.F. Acesta a mai declarat că a mers la sediul I.P.J.
Ilfov, pe la începutul anului 2007 cu prietenul său Ș.N. și acesta din urmă i-a
dat suma 150 RON sau 200 RON lui Ș.N. sumă ce i-a remis-o inculpatului G.M.
pentru a-i aranja programarea pentru susținerea examenului de obținere a
permisului auto".
Martorul
Ș.F. prin denunțul dat la urmărirea penală la data de 11 aprilie 2007, și
declarațiile din data de 22 octombrie 2008 acesta a declarat că în cursul lunii
martie s-a deplasat cu numitul S.F., vărul său la sediul I.P.J. Ilfov pentru
a-și depune dosarul de susținere a examenului de obținerea permisului de
conducere auto și drept urmare a faptului că ghișeul era închis, S.F. a luat
legătura cu un polițist, despre care ulterior a aflat că îl cheamă G.M.,
declarând în continuare că i-a dat suma de 15 RON ce i-a fost remisă ulterior
polițistului pentru depunerea dosarului și programarea la examenul de obținere
a permisului. Iar ulterior de la această dată a fost înștiințat că va urma să
susțină examenul pe data de 13 aprilie 2007, acesta precizând că nu a semnat în
vreun registru cu ocazia depunerii dosarului, banii nefiindu-i restituiți. A
mai arătat că nu cunoaște dacă F.S. a obținut permisul în mod legal sau nu.
Martora
F.S. a declarat în faza de urmărire penală prin denunțul din data de 11 aprilie
2007, și declarațiile din data de 23 mai 2008, și din data de 22 octombrie 2007
că urmare a împrejurării că a susținut examenul de obținere a permisului de
conducere de 3 ori, examen pe care l-a picat, a luat legătura cu G.M. ofițer de
poliție în cadrul I.P.J. Ilfov, pe care îl cunoștea cumnatul său S.F.,
polițistul relatând că în cazul în care va promova examenul la sală, va discuta
cu polițistul pentru susținerea examenului practic de traseu și în schimbul
sumei de 150 de euro aceasta va promova acest examen, ceea ce s-a și întâmplat,
banii fiindu-i remiși lui S.F. și ulterior lui G.M., martora promovând examenul
în cursul lunii martie 2007. Aceasta a mai arătat că nu s-a deplasat personal
să-și ridice permisul de conducere auto, și că, cumnatul său S.F. i-a ridicat
permisul de conducere.
În
declarațiile date în faza de cercetare judecătorească la instanța de fond
martorii Ș.N., S.F., F.S. au revenit la declarațiile date la urmărire penală
arătând că acele declarații le-au dat având în vedere împrejurarea că au fost
luați de acasă cu mașina și aduși la Parchet de către organele Direcției
Naționale Anticorupție unde au fost puși să scrie declarațiile așa cum au dorit
cei de la Parchet respectiv să scrie după dictare. Martorul S.F. a declarat că
i-a restituit martorei F.S. suma de 150 de euro ce o ceruse pentru aranjarea
examenului de obținerea permisului auto întrucât polițistul G.M. nu a găsit
nicio persoană care să o ajute la promovarea examenului. Acesta a mai precizat
că "în afară de aspectul legat de darea sumei de bani restul declarațiilor
ce i-au fost dictate la organele de poliție reprezintă reflectarea a ceea ce
spusese anterior și că aceleași organe de poliție sau procurori, i-au spus să
intituleze cererea ca denunț".
Martorul
Ș.N. de asemenea a precizat că denunțul și declarațiile date la Direcția
Națională Anticorupție au fost date la dictarea organelor de anchetă ale
Direcției Naționale Anticorupție, aceștia spunându-i ce anume să consemneze în
scris.
Martora
F.S. a declarat că a primit suma de 150 de euro în luna decembrie 2008 de la
S.F. după ce aceștia au fost la Direcția Națională Anticorupție, cumnatul ei
spunându-i că de fapt acești bani nu i-a dat lui G.M. ci i-a cheltuit el
personal. Și această martoră a declarat că declarațiile respectiv, denunțul,
date la Direcția Națională Anticorupție au fost scrise la dictarea celor de la
Direcția Națională Anticorupție.
Critica
inculpatului G.M. atât în motivele de recurs cât și în motivele de apel vizează
greșita reținere de către ambele instanțe în sensul că instanțele nu au
înlăturat declarațiile date la urmărirea penală ale martorilor mai sus
precizați, și nu au menținut declarațiile date de către aceeași martori în fața
instanței de fond ca fiind cele adevărate, cu toate că martorii au declarat în
fața instanței de fond că declarațiile de la urmărirea penală au fost date la
dictarea anchetatorilor de la Direcția Națională Anticorupție nefiind descrise
relatările în concret așa cum au fost susținerile lor în faza de urmărire
penală. A mai susținut inculpatul că instanța de apel și de fond nu a precizat
în niciun fel de ce a înlăturat declarațiile date de martori în fața instanței
de fond respectiv, la Tribunalul București stabilind vinovăția inculpatului
doar pe probele administrate în faza de urmărire penală, instanța de apel
neavând în vedere o recomandare a Curții Europene a Drepturilor Omului care
prevede că probele testimoniale administrate în faza de cercetare
judecătorească au prioritate în raport cu probele din faza de urmărire penală.
Instanța
de recurs constată că declarațiile martorilor, reprezintă mijloace de probă în
procesul penal în măsura în care concură la aflarea adevărului și rezolvarea
cauzei, aprecierea probelor circumscriindu-se convingerii personale a
judecătorului, acesta având deplina libertate de a aprecia valoarea probelor
administrate.
Înalta
Curte constată, de asemenea, că soluția de condamnare dispusă în cauză
împotriva inculpatului G.M. nu este rezultatul unei grave erori de fapt, ci a
interpretării prin coroborare a tuturor probelor administrate în cauză, în
condițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., astfel încât toate criticile
formulate sub acest aspect de către inculpat nu sunt întemeiate.
În
împrejurarea că martorii amintiți nu și-au mai menținut în totalitate
declarațiile date în faza de urmărire penală susținând într-o oarecare măsură
că pe motivul că la momentul când au fost chemați să dea aceste declarații au
fost puși de către organele de anchetă ale Direcției Naționale Anticorupție să
declare în scris numai anumite împrejurări și nu întocmai așa cum martorii au
relatat în fața acestora, și că au fost luați cu mașina și duși direct la
sediul Direcției Naționale Anticorupție de organele judiciare și că au declarat
împrejurări care nu au fost întocmai conform cu relatările lor, fiind oarecum
selective, însă nu au făcut în niciun fel vreo dovadă că așa s-au desfășurat
aceste audieri, instanța de recurs nu poate ajunge decât la concluzia că aceste
ultime declarații date la instanța de fond, nu sunt susținute de împrejurări
concrete și dovedite care să poată atrage nelegalitatea procedurii în care au
fost desfășurate primele declarații și respectiv denunțurile date în faza de
urmărire penală.
Chiar
această atitudine inconsecventă a martorilor atrage crearea unei certitudini a
lipsei de adevăr pentru instanța de recurs cu privire la aceste ultime
declarații date în faza de cercetarea judecătorească la instanța de fond.
Astfel
instanța de recurs constată că instanța de fond a reținut corect vinovăția
inculpatului G.M. cu privire la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență
prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr.
78/2000, motivul de casare invocat de către inculpat cu privire la achitarea sa
pentru săvârșirea acestei infracțiuni fiind nefondat.
Totodată,
Înalta Curte constată că, garanțiile cu privire la un proces echitabil au fost
respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât și al dispozițiilor art.
5 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate
reține vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 197 alin.
(2) C. proc. pen.
Potrivit
art. 345 alin. (1) C. proc. pen., asupra învinuirii aduse inculpatului,
instanța hotărăște prin sentință, pronunțând după caz condamnarea, achitarea
sau încetarea procesului penal.
Art.
345 alin. (2) din același Cod, precizează că soluția de condamnare a
inculpatului se pronunță numai dacă instanța constată că fapta există,
constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
Din
conținutul acestor texte de lege, rezultă, cu claritate, că instanța de
judecată pronunță condamnarea inculpatului numai în situația în care probele
strânse în cursul urmăririi penale și verificate în cursul cercetării
judecătorești, dovedesc în mod cert, printre altele, că fapta a fost săvârșită
de inculpat.
Potrivit
art. 200 din C. proc. pen., "urmărirea penală are ca obiect strângerea
probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea
făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă
este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
Art.
289 C. proc. pen. dispune că "judecata cauzei se face în fața instanței
constituită potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în
contradictoriu".
Astfel,
probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru
trimiterea în judecată.
Pentru
a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale
trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanță, în ședință
publică în mod nemijlocit, oral și în contradictoriu.
Numai
după verificarea efectuată, în aceste condiții, instanța poate reține motivat,
că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate
în cursul judecății.
Pe
de altă parte, în raport de dispozițiile art. 62, art. 63 C. proc. pen., cu
referire la art. 1, art. 200, art. 289 C. proc. pen., hotărârea prin care se
soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie,
susținută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanț
deductiv, fără discontinuitate.
Ținând
cont de efectul devolutiv al recursurilor, Înalta Curte constată că ambele
instanțe au respectat obligațiile impuse de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, prin practica sa, în sensul că instanța în baza rolului activ este
obligată să efectueze cercetarea judecătorească, administrând nemijlocit
probele care s-au strâns în faza de urmărire penală, precum și orice alte probe
pe care le consideră utile, pertinente și concludente pentru aflarea adevărului,
chiar dacă cele din cursul urmăririi penale conturează situația de fapt și
gradul de vinovăție al inculpatului.
Potrivit
art. 69 C. proc. pen. declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului
penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate
cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speță.
Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând
declarațiile inculpatului trebuie să se coroboreze cu fapte și împrejurări ce
rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere
coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci doar cu, anumite fapte sau
împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se
cere ca verificarea susținerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul
probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte și împrejurări să se
regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de
repetabilitate. Chiar și în acest context, instanța are facultatea, iar nu
obligația, de a reține declarațiile inculpatului, câtă vreme legiuitorul a
folosit sintagma "declarațiile pot servi" iar nu "servesc"
doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.
În
egală măsură dispozițiile art. 69 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător
și în ceea ce privește, ca regulă de principiu, declarațiile martorilor,
declarații care reprezintă mijloace de probă în același context procesual penal
și fiind supuse aceleiași cenzuri judecătorești de către magistratul-judecător
care este chemat pentru o constatare concretă și certă a stabilirii adevărului
din întreg probatoriul administrat.
Pe
de altă parte, împrejurarea că martorii amintiți de către inculpatul G.M.,
respectiv Ș.N., S.F., F.S. și-au menținut numai parțial declarațiile date la
urmărirea penală pe motivul că aceștia au fost puși de către organele de
anchetă ale Direcției Naționale Anticorupție să scrie la dictare anumite
împrejurări din relatările precizate oral, nefăcând însă în niciun fel vreo
dovadă că așa s-au desfășurat aceste audieri, instanța de recurs nu poate
ajunge decât la concluzia că aceste ultime declarații nu sunt susținute de
împrejurări concrete și dovedite care ar putea atrage nelegalitatea procedurii
în care au fost desfășurate primele declarații date în faza de urmărire penală.
Înalta
Curte constată că apărarea în fapt, reiterează nelegalitatea reținerii de către
prima instanță a declarațiilor martorilor date în faza urmăririi penale,
critică combătută deja de către Curtea de Apel București în considerentele
deciziei recurate respectiv cu privire la motivarea instanței de reținere a
unor probatorii ca fiind concludente aflării adevărului și înlăturarea altora
ca nefiind întemeiate.
Astfel,
ținând cont de efectul devolutiv al recursului, Înalta Curte constată că
instanța de fond, vizând această ultimă critică a apărării, a respectat
obligațiile procedurale în sensul că în baza rolului activ este obligată să
efectueze cercetarea judecătorească, administrând nemijlocit probele care s-au
strâns în faza de urmărire penală, precum și orice alte probe pe care le
consideră utile, pertinente și concludente pentru aflarea adevărului, chiar
dacă cele din cursul urmăririi penale conturează situația de fapt și gradul de
vinovăție al inculpatului.
În
conformitate cu dispozițiile art. 257 C. proc. pen. infracțiunea de trafic de
influență constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori
acceptarea de promisiuni, de daruri, direct, sau indirect, pentru sine ori
pentru altul săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă se
creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori
să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Elementul
material al laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență, astfel cum
rezultă din textul de lege sus-arătat, poate fi săvârșit alternativ în oricare
dintre modalitățile normative prezentate anterior, printr-o acțiune, constând
în pretinderea ori primirea de bani sau de alte foloase ce nu i se cuvin
funcționarului, ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, sau printr-o
inacțiune, nerespingerea unei astfel de promisiuni.
În
situația în care elementul material al laturii obiective îmbracă forma
pretinderii, inițiativa este a funcționarului corupt și constă în fapta de a
pretinde bani sau alte foloase necuvenite, în împrejurările și scopurile
prevăzute de lege. A pretinde înseamnă a cere, a formula o anumită pretenție.
Pretinderea poate fi făcută direct sau indirect, adică printr-o persoană interpusă
și se poate realiza prin cuvinte, scrisori, semne, comunicare înțeleasă de cel
căruia îi este adresată, putând a fi atât expresă cât și aluzivă, ocolitoare.
Atunci
când acțiunea de pretindere se realizează prin mijloace aluzive acestea trebuie
să aibă o semnificație exactă, precisă, să sugereze neîndoielnic, neechivoc,
cererea de bani sau foloase necuvenite, aceasta trebuind să fie înțeleasă ca
atare de către cel căruia i se adresează.
Pentru
a fi conturată latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită, elementul
material al acesteia trebuie să îndeplinească mai multe condiții cumulative:
promiterea, pretinderea de bani sau de foloase, acceptarea de promisiuni de
daruri.
Dispozițiile
art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 prevăd existența unei agravanțe care ia
în considerare calitatea specială a făptuitorului care este un funcționar cu
atribuții de control, atribuții care constituie o condiție a subiectului formei
calificate a infracțiunii de trafic de influență