ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3950/2011

Asupra recursului de față; Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 37 din 20 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 257 C. pen., rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul G.M. (cetățean român, stagiu militar satisfăcut, căsătorit, studii liceale, necunoscut cu antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen., rap. la art. 256 alin. (2) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 150 euro, în echivalent în lei la data executării măsurii. A fost obligat inculpatul la 800 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut - în fapt -următoarea situație: La începutul anului 2007, martorul S.F. a mers împreună cu cumnata sa, martora F.S., la sediul I.P.J. Ilfov, unde aceasta urma să se programeze pentru susținerea examenului în vederea obținerii permisului de conducere. Aici, cei doi s-au întâlnit cu inculpatul G.M., despre care martorul știa că este polițist în cadrul acelei instituții, fără a cunoaște departamentul unde acesta era încadrat, iar în timpul discuțiilor purtate, inculpatul le-a arătat celor doi că, după ce martora F.S.

va promova examenul teoretic, el va putea să îi faciliteze promovarea examenului de traseu, pentru o sumă de bani, lăsându-i să creadă că are influență asupra lucrătorilor de poliție cu care se va susține examenul. După ce martora F.S. a promovat examenul teoretic, martorul S.F. l-a sunat pe inculpatul G.M., spunându-i că vrea să discute cu el în legătură cu problemele cumnatei sale. Acesta a stabilit o întâlnire în biroul său în data de 9 martie 2007, martorul S.F. deplasându-se acolo împreună cu martorul Ș.N., după ce în prealabil ceruse și obținuse de la F.S. suma de 150 euro, ce urma a-i fi remisă inculpatului ca răsplată pentru intervenția sa. La sediul I.P.J. Ilfov, martorul S.F. l-a contactat telefonic pe inculpat, acesta preluându-i și conducându-i în biroul său.

Întrucât martorul Ș.N. venise pentru a se înscrie la examenul teoretic, iar ghișeul era foarte aglomerat, primul subiect abordat a fost acela dacă inculpatul îi poate facilita martorului Ș.N. obținerea unei programări, fără a mai sta la coadă, inculpatul susținând că va discuta el cu lucrătorul de la ghișeu, însă va avea trebuință de suma de 15 RON, pentru a-l "cinsti" pe acesta. Martorul Ș.N. a scos din buzunar suma de 15 RON, pe care i-a înmânat-o vărului său, care, la rândul său, i-a remis-o inculpatului G.M. Martorul S.F. a început să discute cu inculpatul despre examenul pe care urma să îl susțină cumnata sa, martora F.S., moment în care inculpatul i-a făcut un semn martorului Ș.N. să iasă din birou, în continuare discuția purtându-se doar între martorul S.F.

și G.M. Martorul a remis suma de 150 euro inculpatului, acesta dându-i asigurări că va interveni pentru a-i facilita cumnatei sale promovarea examenului pentru obținerea permisului auto, fără a-i menționa martorului numele vreunui polițist, menționându-i că dacă nu va fi necesar să remită toți banii, ci numai 100 euro, va înapoia martorului suma de 50 euro. În aceeași seară, inculpatul G.M. l-a anunțat telefonic pe martorul S.F. că a rezolvat problema, fără a se mai referi la câți bani i-ar fi dat lucrătorului de poliție. În cursul lunii martie 2007, martora F.S. a susținut examenul de traseu, pe care l-a promovat. Situația de fapt, astfel cum a fost descrisă, a fost dovedită, pe baza următoarelor mijloace de probă: declarațiile detaliate date de martorii S.F., Ș.N.

și F.S. date în cursul urmării penale și procesele-verbale de redare a interceptărilor telefonice privind convorbirea din 9 martie 2007. În declarațiile date în cursul urmăririi penale, cei trei martori au relatat în detaliu situația de fapt astfel cum de altfel a fost și reținută mai sus. Inculpatul a refuzat să dea declarație în fața instanței de judecată. Declarațiile date de cei trei martori în cursul cercetării judecătorești au fost înlăturate ca nesincere, apreciindu-se de către instanță ca fiind evident că, ulterior începerii cercetărilor în cauză cei trei martori au decis să revină asupra declarațiilor date inițial, denaturând sau omițând elementele esențiale ce ar fi contribuit la acuzarea directă a inculpatului.

Tribunalul a arătat că, deși martorii au recunoscut că s-a discutat că s-a luat legătura cu inculpatul în scopul clar de a-i facilita martorei F.S. luarea examenului de traseu, faptul material al remiterii sumei de 150 de euro este omis în mod suspect, iar declarațiile martorilor în legătură cu existența unei întâlniri cu inculpatul sau discuțiile din birou capătă un caracter extrem de evaziv și obscur. A mai reținut prima instanță că, în concordanță cu această schimbare de poziție, apărarea a încercat să acrediteze ideea că cei trei martori au fost ridicați forțat de la domiciliu de organele judiciare din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, care în descrierile apărării capătă imaginea unor veritabili torționari, conduși la sediul Direcției Naționale Anticorupție și, aici, determinați să dea denunțuri împotriva inculpatului.

Chestionați, în mod expres, cu privire la comportamentul organelor judiciare, cei trei martori au precizat însă, că asupra lor nu s-a exercitat niciun fel de act de amenințare, influențare, determinare etc. Pentru a da o justificare retractărilor din declarațiile date în fața instanței, martorul S.F. a pretins că unul dintre elementele esențiale ale declarației sale, anume darea sumei de bani către inculpat, a fost inserată de către organele de anchetă în cuprinsul declarației sale. Cu privire la această afirmație, prima instanță a reținut că sinceritatea martorului în fața tribunalului este pusă sub semnul întrebării, deoarece apare de necrezut cum acesta, deși a semnat personal declarația, nu a remarcat elementul introdus fraudulos în cuprinsul acesteia.

Martorul a înțeles să nege numai unul din elementele incriminatorii directe, deși declarația sa inițială cuprindea mai multe aspecte pe care actul de învinuire s-a bazat în mod expres. A reținut Tribunalul că o poziție similară de onestitate a avut și martorul Ș.N. care a declarat în fața instanței că atât declarațiile date în cursul urmării penale, cât și cele date în fața instanței sunt la fel de adevărate, deși acestea diferă sub aspecte esențiale. Pentru motivele arătate, Tribunalul a înlăturat declarațiile celor trei martori date în cursul cercetării judecătorești și le-a reținut pe cele date în cursul urmăririi penale. Prima instanță a concluzionat că, în drept, fapta inculpatului G.M.

- care în calitate de agent șef principal de poliție în cadrul I.P.J. Ilfov - Biroul Arme, Explozivi și Substanțe Toxice, în data de 09 martie 2007, a primit de la martorul denunțător S.F. suma de 150 de euro, pentru a-și folosi influența asupra examinatorului cu care martora F.S. urma să susțină proba practică a examenului pentru obținerea permisului de conducere, în scopul facilitării promovării de către aceasta a examenului respectiv - întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

La individualizarea judiciară a pedepsei ce a fost aplicată inculpatului G.M., instanța fondului a avut în vedere, potrivit art. 72 C. pen., modalitatea și împrejurările concrete de comitere a faptei, reținând că - prin conduita sa - inculpatul a adus o gravă atingere imaginii instituției din care face parte, acțiuni de acest gen conducând la decredibilizarea forțelor polițienești și lipsirea lor de unul din elementele esențiale necesare impunerii autorității lor în fața persoanelor ce încalcă legea. S-a reținut că fapta inculpatului produce de altfel și consecințe de neacceptat pentru ordinea publică, prin încredințarea dreptului de a conduce unei persoane care poate nu deține abilitățile minime necesare (și pentru verificarea cărora este reglementat examenul de traseu), punând astfel în pericol și siguranța participanților la trafic.

S-a apreciat de către prima instanță că un astfel de comportament, în mod cert, nu este singular în cariera inculpatului, din modul în care acesta a avut inițiativa faptei, a solicitat și stabilit remiterea sumei de bani și a avertizat repetat martorul să folosească un limbaj codificat rezultând că acesta depășise "tracul" normal pentru o primă astfel de faptă. Împotriva acestei sentințe, în termen legal (la data de 27 ianuarie 20101), a promovat apel inculpatul G.M., criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul motivelor arătate pe larg în încheierea de amânare a pronunțării, ce face parte integrantă din prezenta decizie.

Analizând sentința atacată, prin prisma motivelor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente speței, Curtea de Apel București a reținut și constatat următoarele: Nu se poate susține că dreptul la apărare al inculpatului a fost încălcat de către prima instanță, câtă vreme, din practicaua sentinței, rezultă că acesta a fost asistat de avocat ales pe tot parcursul judecății, în timpul dezbaterilor, fiind pe deplin respectate dispozițiile art. 171 C. proc. pen. și drepturile consacrate de art. 172 C. proc. pen., precum și prevederile art. 339 și următoarele din același cod.

Nici susținerea potrivit cu care, ancheta penală, în această cauză, s-a derulat cu încălcarea legii, având "un caracter abuziv" nu poate fi primită, întrucât s-a constatat că organele de urmărire penală au procurat și preluat dovezile, prin prisma cărora au elucidat faptele, cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale ce reglementează instituția probelor și a mijloacelor de probă, nefiind aduse, în niciun mod, atingeri drepturilor și intereselor părților. În acest context, instanța de apel a observat că în mod corect Tribunalul a înlăturat, ca nesincere, declarațiile date de martorii S.F., Ș.N. și F.S., în cursul cercetării judecătorești, întrucât este evident că aceștia au revenit asupra celor declarate inițial, doar cu scopul de a denatura adevărul, deoarece, în declarațiile ulterioare (în fața instanței), au omis tocmai acele elemente esențiale care conduceau la stabilirea întocmai a situației de fapt.

Astfel, deși martorii au recunoscut că au luat legătura cu inculpatul în scopul clar de a-i facilita martorei F.S. trecerea examenului de traseu, faptul material al remiterii sumei de 150 de euro este omis în mod voit, suspect, iar declarațiile martorilor în legătură cu existența unei întâlniri cu inculpatul sau discuțiile din birou sunt evazive, lăsând loc la interpretări. Pornind de la această schimbare de poziție, apărarea a încercat să acrediteze ideea că cei trei martori au fost ridicați forțat de la domiciliu de organele judiciare și conduși la sediul Direcției Naționale Anticorupție, aici fiind determinați să dea denunțuri împotriva inculpatului, aspect ce nu este în niciun fel dovedit; nu s-a demonstrat - și nici martorii nu au reclamat -întrebuințarea de către organele de anchetă penală de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, de promisiuni sau îndemnuri de a se obține declarațiile defavorabile inculpatului.

De altfel, cei trei martori au fost chestionați de instanță cu privire la comportamentul organelor judiciare, ei subliniind că asupra lor nu s-au exercitat niciun fel de presiuni sau influențe. Singurul care a încercat să dea o justificare retractărilor din fața instanței de fond a fost martorul S.F. care a pretins că unul dintre elementele esențiale ale declarației sale, anume darea sumei de bani către inculpat, a fost inserată de către organele de anchetă în cuprinsul declarației sale; această schimbare de poziție ridicând însă semne de întrebare asupra sincerității acestui martor în fața instanței de judecată, neputându-se explica cum acesta, deși a semnat personal declarația, nu a văzut fraza inserată fraudulos în cuprinsul acesteia; astfel că devine clară intenția sa de a nega numai unul din elementele incriminatorii directe, deși declarația inițială a acestui martor cuprindea mai multe aspecte ce au fundamentat actul de inculpare.

Deci, susținerea că suma de 150 euro nu ar fi ajuns niciodată la G.M. este lipsită de orice suport probator, nu se coroborează cu restul dovezilor, fiind dimpotrivă contrazisă de toate probele produse acestei cauze. Tot cu privire la probațiune, apelantul-inculpat (prin apărător) a mai susținut că înregistrările convorbirilor ce au avut loc între inculpat și martorul S.F. ar fi fost obținute în mod ilegal. Această teză este falsă, deoarece convorbirile respective au fost interceptate și înregistrate potrivit dispozițiilor art. 91 2 alin. (2) C. proc. pen., dispoziții care au fost întocmai respectate, ele putând fi folosite ca probe în procesul penal; aceste probe - în speța dedusă judecății - se coroborează și completează depozițiile martorilor.

Curtea a apreciat însă că apelul inculpatului este întemeiat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, infracțiunea de luare de mită, dacă a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. (2) C. pen. privind săvârșirea infracțiunii de către un funcționar cu atribuții de control; așadar subiectul activ al infracțiunii trebuie să fie circumstanțiat.

S-a mai reținut că în speță, nu există dovezi care să ateste faptul că inculpatul avea acele atribuții, despre care textul de lege precitat face vorbire, așa încât, instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, modificat prin Legea nr. 161/2003. Drept urmare, s-a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptei săvârșite de G.M., prin înlăturarea acestor prevederi, împrejurare ce a îndreptățit instanța să reindividualizeze pedeapsa aplicată inculpatului, în sensul reducerii cuantumului de la 3 ani și 6 luni închisoare, la 2 ani închisoare, reținându-se că, având în vedere că această măsură este favorabilă inculpatului, nediscutarea în cadrul dezbaterilor, a schimbării încadrării juridice, nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii.

Referitor la individualizarea pedepsei, sub aspectul executării, Curtea de Apel București a apreciat că, în raport de datele personale ale inculpatului (infractor primar, integrat social și în familie etc.), scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea efectivă a acesteia; în acest context, avându-se în vedere și suma modică (150 euro), ce a constituit obiect al infracțiunii, în sensul că persoana prejudiciată nu a fost expusă unor suferințe majore cauzate de o pierdere materială importantă, aspect reflectat și în inconsecvența poziției sale procesuale. Așadar, în cazul acesta, instanța de control judiciar a apreciat că inculpatul G.M. inspiră încredere că se va îndrepta și fără privare de libertate, iar măsura suspendării condiționate a executării pedepsei va constitui un avertisment pentru acesta să nu mai comită, pe viitor, infracțiuni.

Prin Decizia nr. 41/A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 379 pct. 2, lit. a) C. proc. pen., a admis apelul promovat de inculpatul G.M. împotriva Sentinței penale nr. 37/F din 20 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a desființat, în parte, sentința penală și, în fond, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prev. de art. 257 C. pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare. În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsi principale.

A făcut aplicarea art. 71- 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei principale de 2 ani închisoare pe un termen de încercare de 4 ani. A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor prev. de art. 83 C. pen. În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare, de 4 ani, a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Împotriva Deciziei nr. 41/A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția I penală, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul G.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 6145/3/2009.

Parchetul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 14 și pct. 17 C. proc. pen. precizând că instanța de apel avea obligația de a pune în discuția părților noua încadrare juridică. Inculpatul G.M. a formulat, în scris, motivele de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 12 și pct. 18 C. proc. pen., motive dezvoltate și în susținerea orală în cadrul dezbaterilor cuprinse în practicaua prezentei decizii, urmând a fi avute în vedere în conținutul considerentelor prezentei decizii. Examinând ambele hotărâri ale instanței de fond și instanței de apel atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este fondat dar numai în ceea ce privește greșita schimbare a încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din infracțiunea prev. de art. 257 C. pen.

rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen. prin decizia instanței de apel. Va casa, în parte, decizia penală atacată și, în parte, Sentința penală nr. 37/F din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția I penală, și, rejudecând: Va înlătura dispoziția instanței de apel privind schimbarea de încadrare juridică dată faptei reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu. Va reduce de la 3 ani și 6 luni închisoare la 2 ani închisoare pedeapsa principală aplicată inculpatului G.M. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000. În baza art. 81 C. pen. va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 4 ani ce constituie termen de încercare.

Va menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.M. împotriva aceleiași decizii, având în vedere următoarele considerente: I.1. a). Referitor la motivul de casare invocat de Parchet respectiv cel prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen. cu privire la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 C. pen., dacă a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. (2) C. pen.

privind săvârșirea infracțiunii de către un funcționar cu atribuții de control. Dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, prevăd că fapta de dare de mită săvârșită față de una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) sau față de un funcționar cu atribuții de control se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 C. pen., al cărei maxim se majorează cu 2 ani. Art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, prevăd că, dacă infracțiunile prevăzute la art. 256 și 257 C. pen., precum și infracțiunile prevăzute la art. 6 1 și 8 2 din prezenta lege au fost săvârșite de una dintre persoanele menționate la alin. (1) și (2), maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani.

În modalitatea agravată a infracțiunii de trafic de influență prin prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, subiectul activ (autorul) al acesteia este calificat de calitatea de funcționar care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau sancționare a contravențiilor ori constatare, urmărire și judecare a infracțiunilor [conf. art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000]. Această modalitate agravată a infracțiunii de trafic de influență impune ca subiectul activ nemijlocit (autorul) să aibă, în momentul săvârșirii acesteia, calitatea prevăzută de lege. Pentru modalitatea tip prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., pedeapsa principală este închisoarea de la 2 la 10 ani, iar pentru modalitățile agravate maximul special al acesteia se sporește cu 2 ani [art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000].

În cauza de față la data săvârșirii faptei potrivit procesului-verbal de verificare a calității inculpatului G.M., rezultă că acesta și-a desfășurat activitatea, având grad profesional de agent șef principal, în cadrul I.P.J. Ilfov, Biroul Arme, Explozivi și Substanțe Toxice, de la data de 15 noiembrie 2003 până la data de 23 ianuarie 2008 când a intervenit conform Dispoziției S/44 încetarea raporturilor de serviciu, prin pensionare. În această perioadă începând cu data de 11 aprilie 2005, conform Dispoziției nr. 4140, cu Avizul nr. 1030/C/2005, inculpatul și-a desfășurat activitatea de organ de cercetare al poliției judiciare.

Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 364 din 15 septembrie 2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, "poliția judiciară este constituită din ofițeri și agenți de poliție, specializați în efectuarea activităților de constatare a infracțiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale și de cercetare penală" . Alin. (2) al aceluiași articol prevede că: "Ofițerii și agenții specializați prevăzuți la alin. (1) au calitatea de organe de cercetare ale poliției judiciare". Conform Avizului nr. 1030/C/2005, inculpatul G.M. și-a desfășurat activitatea de organ de cercetare al poliției judiciare, începând cu data de 11 aprilie 2005, având grad profesional de agent șef principal, grad prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (2) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 360/2002.

De asemenea, Înalta Curte reține că potrivit Adresei nr. 197809 din 23 iunie 2011 emisă de I.P.J. Ilfov, la solicitarea instanței de recurs, I.P.J. Ilfov a precizat că în urma verificărilor efectuate a rezultat că inculpatul G.M., a fost încadrat, în perioada 15 noiembrie 2003 - 23 ianuarie 2008, la I.P.J. Ilfov, în cadrul Biroul Arme, Explozivi și Substanțe Toxice și că a făcut parte din cadrul poliției judiciare în perioada 11 aprilie 2005 - 23 ianuarie 2008. Față de acest text de lege și de calitatea inculpatului de organ de cercetare al poliției judiciare, se constată că acesta avea calitatea cerută de art. 7 alin. (3) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În raport de aceste considerente instanța de apel în mod greșit a reținut că în speță nu există dovezi care să ateste faptul că inculpatul avea acele atribuții despre care textul de lege de la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 face vorbire, și în mod greșit a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, atâta vreme cât atribuțiile de serviciu ale organelor de cercetare ale poliției judiciare sunt reglementate prin actele normative precizate anterior. I.1. b). Cu privire la critica Parchetului în sensul că instanța de apel a schimbat încadrarea juridică dată faptei din infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de disp.

art. 257 C. pen., fără ca aceasta să fie pusă în discuția părților, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 334 C. proc. pen. prevăd procedura pe care instanța de judecată trebuie să o aplice în cazul schimbării încadrării juridice a faptei, în vederea respectării garanțiilor procesuale, instanța fiind obligată să pună în discuție noua încadrare juridică și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecății pentru a-și pregăti apărarea. Pe de altă parte însă prin schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de disp.

art. 257 C. pen., respectiv, dintr-o infracțiune mai grea într-o infracțiune mai ușoară aceasta nu este necesară a fi pusă în discuția părților deoarece, pentru inculpatul G.M. s-a creat o situație mai ușoară și în același timp nu i se deschid noi posibilități de apărare. Totodată prin schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de disp. art. 257 C. pen., s-au schimbat de fapt, reperele între care se pune problema individualizării sancțiunii penale neîngreunând situația sancționatorie a inculpatului ci dimpotrivă fiindu-i favorabilă, instanța de apel reducând cuantumul pedepsei de la 3 ani și 6 luni închisoare la 2 ani închisoare tocmai ca urmare a acestei dispoziții de schimbare a încadrării juridice dată faptei.

I.1.2. Cu privire la motivul de casare invocat de Parchet respectiv art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu este fondat. Înalta Curte reține că pedeapsa pe lângă funcția de constrângere ce o exercită asupra condamnatului, îndeplinește și funcția de exemplaritate și de reeducare a acestuia, pedeapsa fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului. Funcția de exemplaritate a pedepsei se manifestă și decurge din caracterul ei inevitabil atunci când a fost săvârșită o infracțiune. Funcția de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracțiune.

Instanța de fond a dat eficiență maximă criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen., reținându-se pericolul social al faptei comise și conduita bună a inculpatului anterior comiterii faptei, acesta fiind la primul impact cu legea penală, atitudinea procesuală adoptată pe parcursul procesului, constând în prezența sa în fața autorităților judiciare la solicitarea acestora, aplicând o pedeapsă de 3 ani și 6 luni în cazul infracțiunii de trafic de influență, instanța apreciind că față de aspectele agravante avute în vedere, nu se justifică reținerea beneficiului inculpatului a unor circumstanțe atenuante, cu consecința stabilirii unei pedepse sub minimul special.

Instanța de apel a stabilit cuantumul pedepsei reținute în sarcina inculpatului G.M. într-un cuantum de 2 ani închisoare în raport de schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., dispunând totodată și suspendarea condiționată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen. De asemenea s-a reținut în cadrul individualizării pedepsei pentru infracțiunea săvârșită de către inculpat și atingerea adusă de către acesta credibilității și demnității funcției publice exercitate, încrederii cetățenilor în onestitatea funcționarilor publici, respectiv a organelor judiciare în previzibilitatea soluționării cererilor de competența autorităților publice și respectul cetățenilor pentru instituțiile ce au menirea de a respecta drepturile cetățenilor.

Înalta Curte reține că, conduita bună a inculpatului presupune nu numai lipsa antecedentelor penale ci și atitudinea corectă și firească față de familie, relații de muncă și în general, privită și în raport cu întreg contextul relațiilor sociale pe care inculpatul le-a dovedit. Toate aceste împrejurări reținute de instanța de fond și menținute și de instanța de apel, urmează a fi luate în considerare și de Înalta Curte, întrucât în ansamblul lor contribuie la reducerea într-o asemenea măsură a gravității faptei săvârșite pentru infracțiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, prin prisma care caracterizează favorabil persoana inculpatului G.M., întrucât aplicarea unei pedepse egale cu minimul special stabilit de textul incriminator satisface pe deplin justa individualizare a pedepsei de 2 ani închisoare, pedeapsă care este menită să satisfacă și scopul acesteia instituit de dispozițiile art. 52 C. pen.

Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei reținută în sarcina inculpatului, Înalta Curte constată că inculpatul poate beneficia de prevederile art. 81 C. pen., în sensul dispunerii suspendării condiționate a executării pedepsei principale. Împrejurarea că infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 este o infracțiune care are un pericol social ridicat prin prisma faptului că inculpatul a săvârșit această faptă în calitate de agent șef principal în cadrul I.P.J.

Ilfov, Biroul Arme, Explozivi și Substanțe Toxice, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, așa încât legiuitorul a manifestat severitate atunci când a stabilit limitele de pedeapsă, ce nu exclud însă, ca în procesul de individualizare judecătorească a executării pedepsei, ținându-se cont de gravitatea concretă a faptei, de condițiile de comitere, de persoana infractorului și de posibilitățile sale de reeducare, să se dispună chiar și suspendarea condiționată a executării pedepsei principale, atâta vreme cât sunt îndeplinite toate condițiile aplicării acestei instituții, astfel că va aplica inculpatului dispozițiile legale privind suspendarea condiționată a executării pedepsei principale așa cum sunt prevăzute la art. 81 C. pen.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în urma examinării, constată, în mod judicios, că în funcție de aplicarea criteriilor obiective ce caracterizează procesul de individualizare judiciară, concretizat în modul de stabilire a pedepsei de 2 ani închisoare, și a modului de executare a pedepsei respectiv, suspendarea condiționată a executării pedepsei principale conform art. 81 C. pen., reținută în sarcina inculpatului G.M., evidențiind, faptul că dincolo de pericolul social generic al infracțiunii săvârșite, în mod concret acesta s-a atenuat ca urmare a împrejurărilor în care a fost săvârșită, subliniind caracterizările evidențiate în persoana inculpatului, astfel că o nouă cenzură cu privire la individualizarea pedepsei atât ca și cuantum, cât și ca modalitate de executare nu se mai impune.

Înalta Curte de Casație și Justiție, de asemenea, atât prin prisma propriei evaluări asupra individualizării pedepsei rezultante aplicate inculpatului G.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cât și a modalității de executare prin aplicarea suspendării condiționate a pedepsei, față de criticile formulate în recurs, constată că în contextul cauzei nu se justifică majorarea pedepsei stabilite sau schimbarea modalității de executare, deoarece examinarea criteriilor obiective prevăzute de art. 72 C. pen.

se efectuează în mod plural, fără preeminența vreunuia din acestea, ceea ce conduce la concluzia că circumstanțele personale ale inculpatului au fost avute în vedere în mod corect, în raport cu gradul de pericol social concret al faptelor comise, agravat prin modul de comitere, valorile sociale atinse, precum și consecințele pe care le-au produs sub aspectul decredibilizării instituțiilor publice. În raport cu cele menționate, Înalta Curte nu poate avea în vedere criticile formulate în recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, întrucât în cauză pedeapsa aplicată, reflectă respectarea principiului proporționalității între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului, nejustificându-se majorarea pedepsei sau stabilirea unei alte modalități de executare a pedepsei, astfel încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen. II.1. Cu privire la motivul de casare invocat de recurentul-inculpat G.M. respectiv dispozițiile art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. solicitând achitarea sa în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea de trafic de influență, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente: Inculpatul G.M. a arătat că eroarea gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea hotărârilor greșite de condamnare la instanța de fond și de apel, rezultă din modalitatea analizării mijloacelor de probă administrate în cursul cercetării judecătorești care au condus la stabilirea vinovăției inculpatului, respectiv înlăturarea declarațiilor date în faza de cercetare judecătorească și reținerea declarațiilor date de martori la urmărirea penală.

Înalta Curte reține că martorul S.F. prin declarația dată, la data de 11 aprilie 2007, declarațiile date la 23 mai 2008, 22 octombrie 2008, în faza de urmărire penală, acesta a precizat că "îl cunoaște pe G.M. din anul 2005/2006 dar cu care nu a avut relații apropiate de prietenie însă avea nr. de telefon al acestuia. Urmare a acestei împrejurări l-a întrebat pe acesta dacă putea să-i aranjeze examenul pentru obținerea permisului de conducere pentru cumnata sa F.S., acesta a precizat că șpaga care se dă pentru aranjarea acestui tip de examen este de 100 - 150 de euro, bani pe care acesta personal i-a dat lui G.M. în acest scop. Totodată a susținut că S.F. s-a prezentat la I.P.J. Ilfov în cursul lunii martie pentru a ridica permisul de conducere al cumnatei sale F.S., examen pe care-l promovase însă ofițerul de poliție de la ghișeul de eliberare permise a refuzat să i-l înmâneze precizându-i că se înmânează titularului, motiv pentru care l-a contactat pe G.M.

și ulterior acesta din urmă i-a înmânat permisul lui S.F. Acesta a mai declarat că a mers la sediul I.P.J. Ilfov, pe la începutul anului 2007 cu prietenul său Ș.N. și acesta din urmă i-a dat suma 150 RON sau 200 RON lui Ș.N. sumă ce i-a remis-o inculpatului G.M. pentru a-i aranja programarea pentru susținerea examenului de obținere a permisului auto". Martorul Ș.F. prin denunțul dat la urmărirea penală la data de 11 aprilie 2007, și declarațiile din data de 22 octombrie 2008 acesta a declarat că în cursul lunii martie s-a deplasat cu numitul S.F., vărul său la sediul I.P.J. Ilfov pentru a-și depune dosarul de susținere a examenului de obținerea permisului de conducere auto și drept urmare a faptului că ghișeul era închis, S.F.

a luat legătura cu un polițist, despre care ulterior a aflat că îl cheamă G.M., declarând în continuare că i-a dat suma de 15 RON ce i-a fost remisă ulterior polițistului pentru depunerea dosarului și programarea la examenul de obținere a permisului. Iar ulterior de la această dată a fost înștiințat că va urma să susțină examenul pe data de 13 aprilie 2007, acesta precizând că nu a semnat în vreun registru cu ocazia depunerii dosarului, banii nefiindu-i restituiți. A mai arătat că nu cunoaște dacă F.S. a obținut permisul în mod legal sau nu. Martora F.S. a declarat în faza de urmărire penală prin denunțul din data de 11 aprilie 2007, și declarațiile din data de 23 mai 2008, și din data de 22 octombrie 2007 că urmare a împrejurării că a susținut examenul de obținere a permisului de conducere de 3 ori, examen pe care l-a picat, a luat legătura cu G.M.

ofițer de poliție în cadrul I.P.J. Ilfov, pe care îl cunoștea cumnatul său S.F., polițistul relatând că în cazul în care va promova examenul la sală, va discuta cu polițistul pentru susținerea examenului practic de traseu și în schimbul sumei de 150 de euro aceasta va promova acest examen, ceea ce s-a și întâmplat, banii fiindu-i remiși lui S.F. și ulterior lui G.M., martora promovând examenul în cursul lunii martie 2007. Aceasta a mai arătat că nu s-a deplasat personal să-și ridice permisul de conducere auto, și că, cumnatul său S.F. i-a ridicat permisul de conducere. În declarațiile date în faza de cercetare judecătorească la instanța de fond martorii Ș.N., S.F., F.S.

au revenit la declarațiile date la urmărire penală arătând că acele declarații le-au dat având în vedere împrejurarea că au fost luați de acasă cu mașina și aduși la Parchet de către organele Direcției Naționale Anticorupție unde au fost puși să scrie declarațiile așa cum au dorit cei de la Parchet respectiv să scrie după dictare. Martorul S.F. a declarat că i-a restituit martorei F.S. suma de 150 de euro ce o ceruse pentru aranjarea examenului de obținerea permisului auto întrucât polițistul G.M. nu a găsit nicio persoană care să o ajute la promovarea examenului. Acesta a mai precizat că "în afară de aspectul legat de darea sumei de bani restul declarațiilor ce i-au fost dictate la organele de poliție reprezintă reflectarea a ceea ce spusese anterior și că aceleași organe de poliție sau procurori, i-au spus să intituleze cererea ca denunț". Martorul Ș.N.

de asemenea a precizat că denunțul și declarațiile date la Direcția Națională Anticorupție au fost date la dictarea organelor de anchetă ale Direcției Naționale Anticorupție, aceștia spunându-i ce anume să consemneze în scris. Martora F.S. a declarat că a primit suma de 150 de euro în luna decembrie 2008 de la S.F. după ce aceștia au fost la Direcția Națională Anticorupție, cumnatul ei spunându-i că de fapt acești bani nu i-a dat lui G.M. ci i-a cheltuit el personal. Și această martoră a declarat că declarațiile respectiv, denunțul, date la Direcția Națională Anticorupție au fost scrise la dictarea celor de la Direcția Națională Anticorupție. Critica inculpatului G.M.

atât în motivele de recurs cât și în motivele de apel vizează greșita reținere de către ambele instanțe în sensul că instanțele nu au înlăturat declarațiile date la urmărirea penală ale martorilor mai sus precizați, și nu au menținut declarațiile date de către aceeași martori în fața instanței de fond ca fiind cele adevărate, cu toate că martorii au declarat în fața instanței de fond că declarațiile de la urmărirea penală au fost date la dictarea anchetatorilor de la Direcția Națională Anticorupție nefiind descrise relatările în concret așa cum au fost susținerile lor în faza de urmărire penală.

A mai susținut inculpatul că instanța de apel și de fond nu a precizat în niciun fel de ce a înlăturat declarațiile date de martori în fața instanței de fond respectiv, la Tribunalul București stabilind vinovăția inculpatului doar pe probele administrate în faza de urmărire penală, instanța de apel neavând în vedere o recomandare a Curții Europene a Drepturilor Omului care prevede că probele testimoniale administrate în faza de cercetare judecătorească au prioritate în raport cu probele din faza de urmărire penală. Instanța de recurs constată că declarațiile martorilor, reprezintă mijloace de probă în procesul penal în măsura în care concură la aflarea adevărului și rezolvarea cauzei, aprecierea probelor circumscriindu-se convingerii personale a judecătorului, acesta având deplina libertate de a aprecia valoarea probelor administrate.

Înalta Curte constată, de asemenea, că soluția de condamnare dispusă în cauză împotriva inculpatului G.M. nu este rezultatul unei grave erori de fapt, ci a interpretării prin coroborare a tuturor probelor administrate în cauză, în condițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., astfel încât toate criticile formulate sub acest aspect de către inculpat nu sunt întemeiate.

În împrejurarea că martorii amintiți nu și-au mai menținut în totalitate declarațiile date în faza de urmărire penală susținând într-o oarecare măsură că pe motivul că la momentul când au fost chemați să dea aceste declarații au fost puși de către organele de anchetă ale Direcției Naționale Anticorupție să declare în scris numai anumite împrejurări și nu întocmai așa cum martorii au relatat în fața acestora, și că au fost luați cu mașina și duși direct la sediul Direcției Naționale Anticorupție de organele judiciare și că au declarat împrejurări care nu au fost întocmai conform cu relatările lor, fiind oarecum selective, însă nu au făcut în niciun fel vreo dovadă că așa s-au desfășurat aceste audieri, instanța de recurs nu poate ajunge decât la concluzia că aceste ultime declarații date la instanța de fond, nu sunt susținute de împrejurări concrete și dovedite care să poată atrage nelegalitatea procedurii în care au fost desfășurate primele declarații și respectiv denunțurile date în faza de urmărire penală.

Chiar această atitudine inconsecventă a martorilor atrage crearea unei certitudini a lipsei de adevăr pentru instanța de recurs cu privire la aceste ultime declarații date în faza de cercetarea judecătorească la instanța de fond. Astfel instanța de recurs constată că instanța de fond a reținut corect vinovăția inculpatului G.M. cu privire la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, motivul de casare invocat de către inculpat cu privire la achitarea sa pentru săvârșirea acestei infracțiuni fiind nefondat. Totodată, Înalta Curte constată că, garanțiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât și al dispozițiilor art. 5 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reține vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. Potrivit art. 345 alin. (1) C. proc. pen., asupra învinuirii aduse inculpatului, instanța hotărăște prin sentință, pronunțând după caz condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Art. 345 alin. (2) din același Cod, precizează că soluția de condamnare a inculpatului se pronunță numai dacă instanța constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Din conținutul acestor texte de lege, rezultă, cu claritate, că instanța de judecată pronunță condamnarea inculpatului numai în situația în care probele strânse în cursul urmăririi penale și verificate în cursul cercetării judecătorești, dovedesc în mod cert, printre altele, că fapta a fost săvârșită de inculpat.

Potrivit art. 200 din C. proc. pen., "urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată". Art. 289 C. proc. pen. dispune că "judecata cauzei se face în fața instanței constituită potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în contradictoriu". Astfel, probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată. Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanță, în ședință publică în mod nemijlocit, oral și în contradictoriu.

Numai după verificarea efectuată, în aceste condiții, instanța poate reține motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecății. Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 62, art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 C. proc. pen., hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie, susținută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanț deductiv, fără discontinuitate.

Ținând cont de efectul devolutiv al recursurilor, Înalta Curte constată că ambele instanțe au respectat obligațiile impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin practica sa, în sensul că instanța în baza rolului activ este obligată să efectueze cercetarea judecătorească, administrând nemijlocit probele care s-au strâns în faza de urmărire penală, precum și orice alte probe pe care le consideră utile, pertinente și concludente pentru aflarea adevărului, chiar dacă cele din cursul urmăririi penale conturează situația de fapt și gradul de vinovăție al inculpatului. Potrivit art. 69 C. proc. pen. declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speță.

Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând declarațiile inculpatului trebuie să se coroboreze cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci doar cu, anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se cere ca verificarea susținerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte și împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate. Chiar și în acest context, instanța are facultatea, iar nu obligația, de a reține declarațiile inculpatului, câtă vreme legiuitorul a folosit sintagma "declarațiile pot servi" iar nu "servesc" doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.

În egală măsură dispozițiile art. 69 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător și în ceea ce privește, ca regulă de principiu, declarațiile martorilor, declarații care reprezintă mijloace de probă în același context procesual penal și fiind supuse aceleiași cenzuri judecătorești de către magistratul-judecător care este chemat pentru o constatare concretă și certă a stabilirii adevărului din întreg probatoriul administrat. Pe de altă parte, împrejurarea că martorii amintiți de către inculpatul G.M., respectiv Ș.N., S.F., F.S.

și-au menținut numai parțial declarațiile date la urmărirea penală pe motivul că aceștia au fost puși de către organele de anchetă ale Direcției Naționale Anticorupție să scrie la dictare anumite împrejurări din relatările precizate oral, nefăcând însă în niciun fel vreo dovadă că așa s-au desfășurat aceste audieri, instanța de recurs nu poate ajunge decât la concluzia că aceste ultime declarații nu sunt susținute de împrejurări concrete și dovedite care ar putea atrage nelegalitatea procedurii în care au fost desfășurate primele declarații date în faza de urmărire penală.

Înalta Curte constată că apărarea în fapt, reiterează nelegalitatea reținerii de către prima instanță a declarațiilor martorilor date în faza urmăririi penale, critică combătută deja de către Curtea de Apel București în considerentele deciziei recurate respectiv cu privire la motivarea instanței de reținere a unor probatorii ca fiind concludente aflării adevărului și înlăturarea altora ca nefiind întemeiate. Astfel, ținând cont de efectul devolutiv al recursului, Înalta Curte constată că instanța de fond, vizând această ultimă critică a apărării, a respectat obligațiile procedurale în sensul că în baza rolului activ este obligată să efectueze cercetarea judecătorească, administrând nemijlocit probele care s-au strâns în faza de urmărire penală, precum și orice alte probe pe care le consideră utile, pertinente și concludente pentru aflarea adevărului, chiar dacă cele din cursul urmăririi penale conturează situația de fapt și gradul de vinovăție al inculpatului.

În conformitate cu dispozițiile art. 257 C. proc. pen. infracțiunea de trafic de influență constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct, sau indirect, pentru sine ori pentru altul săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență, astfel cum rezultă din textul de lege sus-arătat, poate fi săvârșit alternativ în oricare dintre modalitățile normative prezentate anterior, printr-o acțiune, constând în pretinderea ori primirea de bani sau de alte foloase ce nu i se cuvin funcționarului, ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, sau printr-o inacțiune, nerespingerea unei astfel de promisiuni.

În situația în care elementul material al laturii obiective îmbracă forma pretinderii, inițiativa este a funcționarului corupt și constă în fapta de a pretinde bani sau alte foloase necuvenite, în împrejurările și scopurile prevăzute de lege. A pretinde înseamnă a cere, a formula o anumită pretenție. Pretinderea poate fi făcută direct sau indirect, adică printr-o persoană interpusă și se poate realiza prin cuvinte, scrisori, semne, comunicare înțeleasă de cel căruia îi este adresată, putând a fi atât expresă cât și aluzivă, ocolitoare. Atunci când acțiunea de pretindere se realizează prin mijloace aluzive acestea trebuie să aibă o semnificație exactă, precisă, să sugereze neîndoielnic, neechivoc, cererea de bani sau foloase necuvenite, aceasta trebuind să fie înțeleasă ca atare de către cel căruia i se adresează.

Pentru a fi conturată latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită, elementul material al acesteia trebuie să îndeplinească mai multe condiții cumulative: promiterea, pretinderea de bani sau de foloase, acceptarea de promisiuni de daruri. Dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 prevăd existența unei agravanțe care ia în considerare calitatea specială a făptuitorului care este un funcționar cu atribuții de control, atribuții care constituie o condiție a subiectului formei calificate a infracțiunii de trafic de influență