ÎCCJ, decizie (scj.ro #81817)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81817) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contract de cesiune a unui brevet de invenție. Drepturi patrimoniale
cuvenite
inventatorului
stabilite în funcție de efectele
economice rezultate din exploatarea
brevetului sau de aportul economic al
invenției.
Cuprins pe materii :
Dreptul proprietății intelectuale. Brevete de invenție
Index alfabetic :
brevet de invenție
-
contract de cesiune
-
drepturi
bănești
-
eficiență
economică
Legea nr. 64/1991, art. 2 art. 36, art. 39
Drepturile patrimoniale cuvenite autorilor
unei invenții industriale stabilite prin contractul de cesiune a
brevetului de invenție, sunt calculate, potrivit dispozițiilor
legale, la un procent din eficiența economică
postcalculată
,
sintagmă care însă nu este definită de lege.
În stabilirea sumei cu care urmează a fi
despăgubiți autorii invenției pentru utilizarea acesteia,
instanța trebuie să țină seama de efectele economice
și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau de aportul
economic al invenției respectiv de faptul că prin utilizarea
invenției – chiar dacă titularul brevetului nu a obținut profit
– a realizat o economie prin raționalizarea consumurilor.
ICCJ, Secția civilă și
de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 3285 din
8
aprilie
2011
Prin sentința
civilă nr.45 din 25 ianuarie 2010, Tribunalul Neamț a admis în parte
acțiunea formulată de reclamanții A.P.,
B.M.,
C.P.,
D.V.,
D.M.,
I.D.,
M.V.,
S.I.,
T.V.,
B.M.,
G.C.,
S.G.,
T.V., în contradictoriu cu pârâta SC
A. T. P. SA, a
fost obligată
pârâta să plătească reclamanților suma de 428.482,58 lei,
cu titlu de despăgubiri civile ;
dobânda
legală aferentă acestei sume începând cu data de 12.05.2008 până
la achitarea integrală a debitului; a respins ca neîntemeiat capătul
de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de penalități.
Instanța
a reținut că între reclamanți, în calitate de cedenți,
și pârâta, în calitate de cesionară, s-a încheiat contractul de
cesiune nr. 1/2001, având ca obiect transferul dreptului la depunerea cererii
de brevet de invenție, la acordarea și eliberarea brevetului, precum
și dreptul la invocarea priorității convenționale cu
privire la o instalație automată de călire a țevilor.
La data de
28.05.2001, a fost constituit
la
OSIM
depozitul național reglementar referitor la
invenția în discuție, iar ulterior a fost emis în favoarea SC A.T.P.
Roman SA, brevetul de invenție nr. 117862 .
Prin art. 9 lit. c din contractul de cesiune,
suma anuală cuvenită cedenților, autori ai invenției, a
fost stabilită la nivelul a 10% din eficiența economică
postcalculată
.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele
de invenții, drepturile patrimoniale cuvenite inventatorului se stabilesc
pe bază de contract.
În
condițiile alin. 2 al articolului menționat, drepturile patrimoniale
se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau sociale
rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul economic al
invenției.
Prin
cererea formulată, reclamanții solicită obligarea pârâtei la
plata drepturilor bănești stabilite prin contractul de cesiune
aferente anului 2007, respectiv a sumei de 429.846,53 lei, arătând că
pe anii anteriori, 2001, 2002, 2005 și 2006, plata s-a făcut de
bunăvoie, conform aceleiași metodologii.
Instanța
reține că stabilirea sumelor cuvenite inventatorilor presupunea
și parcurgerea etapelor prevăzute în Procedura tehnică privind
aplicarea OPI și acordarea drepturilor bănești autorilor,
însă pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau,
refuzând plata și contestând metodologia de calcul a eficienței
economice utilizată de reclamanți.
Întrucât
calculul prezentat de reclamanți nu a fost aprobat, potrivit procedurii
tehnice, de consiliul de administrație și directorul general al
societății pârâte, iar pe de altă parte pârâta refuză
culpabil să stabilească drepturile cuvenite inventatorilor,
instanța a stabilit această sumă pe baza concluziilor raportului
de expertiză contabilă efectuat în cauză și a metodologiei
de calcul utilizate anterior de părțile în litigiu pe anii 2001-2006.
Expertul
contabil a întocmit în cauză două variante de calcul, arătând
însă că doar una reprezintă eficiența economică în
sensul art. 9 lit. c din contractul de cesiune, în timp ce metoda de calcul
invocată de reclamanți se raportează la raționalizarea
consumurilor.
Astfel,
potrivit variantei inițiale de calcul a eficienței economice, având
ca punct de plecare obținerea unui profit suplimentar, drepturile cuvenite
inventatorilor sunt în sumă de 5.448,45 lei, în timp ce, potrivit
metodologiei folosită anterior în stabilirea drepturilor, având ca
bază economiile realizate cu ajutorul investiției, adică
raționalizarea de consumuri,
drepturile
cuvenite celor 13 inventatori sunt în cuantum de 428.482,58 lei.
De remarcat că diferențele între
cele două variante de calcul sunt semnificative, iar dintre acestea numai
una corespunde metodologiei de calcul folosite anterior în stabilirea drepturilor
inventatorilor, în baza aceluiași contract de cesiune .
Astfel
pentru anul 2001 eficiența economică a fost de 857.022,3 USD; pentru
anul 2002 - de 343.714 USD; pentru anul 2003 - de 142.893,2 USD; pentru anul
2004 - de 1.834.227 lei noi; pentru anul 2005 de 4.674.833 lei noi; pentru anul
2006 de 5.152.437 lei noi. Pentru anul 2007, folosind aceeași metodologie,
expertul a stabilit suma de 5.162.440,72 lei, apropiată de valorile
anterior menționate.
În
aceste condiții instanța a avut în vedere această valoare,
întrucât are la bază criterii aplicate de părți în anii
anteriori, schimbarea metodologiei de clacul potrivit variantei inițiale
indicate de expert implicând o renegociere a clauzelor contractuale.
Pentru
repararea integrală a prejudiciului încercat de reclamanți ca urmare
a neexecutării de către pârâtă a obligațiilor contractuale
instanța a acordat și dobânda legală.
Prin decizia
civilă nr.49 din 3 mai 2010, Curtea de Apel
Bacău-Secția
civilă și pentru cauze cu minori, familie, conflicte de muncă
și asigurări sociale a admis apelul declarat de pârâtă, a
schimbat în parte sentința, în sensul că valoarea cheltuielilor de
judecată la care a fost obligată pârâta este de 7.500 lei, în loc de
21.978 lei; au fost menținute celelalte dispoziții din sentința
apelată care nu sunt contrare decizii.
Curtea a reținut
că art.36 din Legea nr. 64/1991 reprezintă doar o aplicare a
dispozițiilor art. 969 - 970 Cod civil și a principiului
libertății contractuale.
În
aceste condiții este limpede că problema de drept care se
ridică
în
cauza de față este
de a stabili înțelesul exact pe care
părțile contractuale
l-au
dat
sintagmei „eficiența economică
postcalculată
” menționată în art.9
lit.c
din contractul de cesiune.
Ținând
seama de faptul că prin contract părțile nu au definit în
concret această sintagmă, este deosebit de relevant în efectuarea
acestui demers modul în care au
acționat părțile în
executarea acestei clauze contractuale în cursul anilor precedenți.
Or,
din probatoriul administrat rezultă fără echivoc că
părțile, inclusiv pârâta, au înțeles în tot acest interval de
timp (2001-2006) ca eficiența economică
postcalculată
să se determine prin metoda de calcul indicată de reclamanți
și nu prin metoda stabilită de expertul desemnat de
instanță.
Lămurirea
unei clauze contractual nu este sinonimă cu modificarea acesteia.
Modificarea unei clauze presupune prin ipoteză că sensul acesteia
este pe deplin lămurit.
Prima
instanță nu a reținut că părțile ar fi modificat
clauza prevăzută în art.9
lit.c
din contractul
de cesiune, cum eronat susține pârâta, ci a reținut că
părțile au înțeles să interpreteze și să aplice
într-un anumit mod o clauză contractuală.
În
perioada 2001-2006 pârâta a plătit reclamanților de bunăvoie
sumele solicitate de aceștia în baza acelorași modele de calcul
invocate în cauza de față.
Dispozițiile
din procedura tehnică sunt irelevante în cauza de față,
deoarece, pe de o parte, obligația asumată de pârâtă prin
contractul de cesiune este una pură și simplă și nu una
potestativă sau pur potestativă, iar, pe de altă parte, refuzul
Consiliului de Administrație de a aproba sumele cuvenite
reclamanților pentru anul 2007 nu a fost justificat obiectiv de către
pârâtă.
Hotărârea
primei instanțe este însă netemeinică în ceea ce privește
soluționarea capătului de cerere având ca obiect acordarea
cheltuielilor de judecată. Față de complexitatea medie a
pricinii și activitatea concretă
desfășurată
de
apărătorul reclamanților se impune, într-adevăr, ajustarea
cuantumului acestora în conformitate cu dispozițiile art.274 al.3
C.pr.civ
.
Împotriva deciziei a
declarat recurs pârâta, invocând următoarele motive:
Hotărârea este
lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și
aplicarea greșită a legii, în sensul art.304 pct.9
C.proc.civ
.
În dezvoltarea acestui
motiv de recurs, recurenta susține că dispozițiile art.9
lit.c
din contractul de cesiune reprezintă o
clauză clară, nesusceptibilă de interpretare.
În atare
situație, intervenția judecătorului, ca interpret, este
exclusă, el neputând cerceta înțelesul convenției
părților.
Astfel, art.9
lit.c
în discuție prevede că suma la care ar avea
intimații dreptul anual reprezintă 10% din eficiența
economică
postcalculată
.
Faptul că aceasta
este o clauză clară rezultă din aceea că părțile
nu au făcut decât să preia unul din criteriile avute în vedere de
art.39 din Legea nr.64/1991, actualmente art.36, care prevede: drepturile
patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau
sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul
economic al invenției.
Eficiența
economică presupune variații ce sunt susceptibile a fi calculate.
Aceasta nu înseamnă că un element clar definit prin contractul de
cesiune ar putea fi înlocuit în mod discreționar de instanță, pe
cale de interpretare, cu unul substanțial diferit, în speță
raționalizarea consumurilor, ce are în vedere exclusiv economiile de
materii prime obținute prin utilizarea pretinsei invenții.
Tot în temeiul art.304
pct.9
C.proc.civ
., recurenta susține că
soluția ignoră art.9
lit.c
și
art.IX.10 din contractul de cesiune, art.36 din Legea nr.64/1991 și
art.969-970
C.civ
., deoarece suma acordată a
fost stabilită prin raportare la o metodă de calcul diferită –
raționalizarea consumurilor – de cea agreată – eficiența
economică.
Recurenta susține
că metoda de calcul utilizată este complet diferită de cea
agreată conform art.9 lit. c din contractul de cesiune.
Decizia curții de
apel este consecința interpretării eronate a actului juridic dedus
judecății și a schimbării înțelesului lămurit
și vădit neîndoielnic al acestuia, conform art.304 pct.8
C.proc.civ
.
În dezvoltarea acestui
motiv de recurs se susține că în ipoteza în care instanța de
recurs ar considera că se impune interpretarea unei clauze, ar trebui
să aibă în vedere următoarele argumente:
Operațiunea de
interpretare a unei clauze contractuale are drept finalitate determinarea
exactă a înțelesului respectivei clauze, în strânsă
corelație cu voința internă a părților.
Or, din interpretarea
dată de instanța de apel rezultă că, pentru a acoperi
costurile ocazionate de utilizarea invenției, ar fi necesar un aport de
capital din partea acționarilor recurentei, întrucât utilizarea
invenției ar cauza pierderi activității acesteia.
Tocmai pentru a evita
o atare situație, la stabilirea retribuției anuale a inventatorilor,
în conformitate cu dispozițiile art.9
lit.c
din
contractul de cesiune, părțile s-au raportat
ab
initio
la eficiența economică.
Recursul este nefondat
și va fi respins pentru următoarele considerente:
Deși recurenta
susține nelegalitatea operațiunii de interpretare a clauzei
contractuale conținută în art.9
lit.c
din
contractul de cesiune încheiat cu intimații, ea însăși
propune
instanței o altă
interpretare, susținerile sale fiind contradictorii sub acest aspect.
Astfel, recurenta
arată, pe de o parte, că art.9
lit.c
prevede în mod clar că suma la care au dreptul intimații
reprezintă echivalentul a 10% din eficiența economică
postcalculată
și că această clauză
nu face decât să preia unul din criteriile avute în vedere de art.39 -
actualul art.36 - din Legea nr.64/1991.
Deși nu este de
acord cu interpretarea potrivit căreia eficiența economică
postcalculată
se stabilește prin raportare la
economiile rezultate din raționalizarea consumurilor prin aplicarea
invenției, recurenta solicită instanței să aibă în
vedere, drept criteriu, profitul realizat ca urmare a aplicării
invenției, în speță tocmai absența acestui profit.
În acest mod,
recurenta însăși recunoaște împrejurarea că, în realitate,
pentru soluționarea litigiului este necesară lămurirea
înțelesului sintagmei „eficiență economică”.
Este adevărat
că această sintagmă a fost preluată dintr-un text de lege –
art.39 din Legea nr.64/1991 – dar nici legea nu definește ce trebuie
să se înțeleagă prin eficiență economică.
Actualmente, art.36
alin.2 al Legii nr.64/1991 republicată, face referire la „efectele
economice” rezultate din exploatarea brevetului, respectiv la „aportul
economic” al invenției, de asemenea fără a le defini.
În atare
situație, chiar dacă claritatea clauzei contractuale din art.9
lit.c
este neîndoielnică în ceea ce privește
procentul de 10% și faptul că eficiența economică este cea
postcalculată
, adică cea calculată ulterior,
în ceea ce privește sintagma „eficiență economică” aceasta
necesită lămurire, cum corect au reținut instanțele
anterioare.
Prin urmare, faptul
că judecătorii apelului au clarificat înțelesul acestei sintagme
– pe baza înscrisurilor depuse de părți și opiniilor exprimate
de experți – nu reprezintă o operațiune care să fie prohibită
de lege și care să atragă incidența art.304 pct.9
C.proc.civ
.
Recurenta susține
că metoda de calcul utilizată de instanță
(raționalizarea consumurilor) este diferită de cea agreată de
părți (eficiența economică).
În realitate, așa
cum s-a arătat și anterior, nu este vorba de două metode de
calcul diferite, ci de aplicarea unui criteriu, atât legal cât și
convențional, de determinare a sumelor cuvenite inventatorilor.
Acest criteriu este
reprezentat în mod generic prin sintagma ”eficiența economică” .
El nu a fost explicitat
de legiuitor și nici părțile litigante nu au prevăzut prin
contractul de cesiune încheiat în condițiile art.5 alin.1 din Legea
nr.64/1991, ce urmează a se înțelege prin eficiență
economică.
În opinia recurentei,
prin eficiență economică trebuie să se înțeleagă
profitul suplimentar realizat prin utilizarea invenției.
O asemenea
accepțiune nu este exclusă, ci, dimpotrivă, este una
pertinentă în litigii de acest gen, dar nu este singura posibilă.
Recurenta nu a fost în
măsură să susțină cu argumente de ordin juridic de ce
prin eficiență economică ar trebui să se
înțeleagă în mod exclusiv profitul realizat, nu numai ca urmare a
utilizării invenției în procesul de fabricație, dar și în
urma comercializării produselor astfel fabricate.
Punctul de vedere al
recurentei ar presupune că, ori de câte ori titularul brevetului, folosind
invenția, nu obține profit, atunci nu datorează inventatorului
nicio
despăgubire.
O asemenea
interpretare contravine atât literei cât și spiritului legii respectiv
art.36 din Legea nr.64/1991 care prevede că:
Pentru invențiile
create și realizate în condițiile art.5 alin.1 cu clauză
contrară și ale art.5 alin.2, inventatorul beneficiază de
drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu
solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului.
Drepturile
patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau
sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul
economic al invenției.
Fără a
reanaliza proba cu expertiză și, respectiv înscrisurile depuse,
Înalta Curte reține că, pe baza
probatoriului administrat, curtea de apel a stabilit, ca situație de fapt,
împrejurarea că prin utilizarea invenției – chiar dacă recurenta
nu a obținut profit – a realizat o economie prin raționalizarea
consumurilor. Folosirea vechiului procedeu și a vechii instalații de
călire a țevilor, și nu a celor brevetate, ar fi atras consumuri
mai mari și, prin urmare, pierderi.
De aici rezultă
că prin utilizarea invenției cu titlul „Procedeu și
instalație automată de călire a țevilor”, ai cărei
autori sunt reclamanții intimați, recurenta a realizat o economie,
ceea ce se circumscrie noțiunii cu sens larg de „eficiență
economică” sau de „efecte economice”.
Raportându-se,
așadar, la acest criteriu astfel explicitat, curtea de apel a
pronunțat o soluție legală, nefiind incident motivul de recurs
prevăzut de art.304 pct.9
C.proc.civ
., nici prin
raportare la art.36 din Legea nr.64/1991 și nici prin raportare la
art.969-970 Cod civil.
De asemenea, nu se
poate reține nici critica potrivit căreia curtea de apel ar fi dat
eficiență unui act adițional la contractul de cesiune care
să fi fost încheiat altfel decât în formă scrisă, așa cum
s-a prevăzut în art.IX.10 din contract.
Faptul că
persoane din conducerea societății comerciale recurente ar fi agreat,
pentru perioada 2001-2006, interpretarea sintagmei „eficiență
economică
postcalculată
” prin
raționalizarea consumurilor nu a fost considerat
ca fiind un act adițional la contract,
ci a fost avut în vedere, alături de alte probe, în stabilirea
situației de fapt.
Relațiile
specifice dreptului muncii dintre respectivele persoane și recurentă,
nu fac
obiectul litigiului de
față.
Motivul de recurs
prevăzut de art.304 pct.8
C.proc.civ
. nu este
incident în cauză, deoarece nu s-a pus problema interpretării unui
act juridic dedus judecății, al cărui înțeles ori a
cărui natură să fi fost schimbate de instanța de apel.
Ceea ce s-a dedus
judecății a fost pretenția reclamanților de a fi
despăgubiți pentru utilizarea invenției ai căror autori sunt.
Voința
internă a părților, manifestată prin contractul de cesiune,
pe care s-a întemeiat pretenția reclamanților a fost aceea a
utilizării invenției și, corelativ, a recompensării
autorilor acesteia.
Faptul că
unitatea recurentă ar fi urmărit obținerea unei eficiențe
economice și, respectiv, maximizarea profitului nu o exonerează de
răspundere în ipoteza în care, din motive independente de voința
reclamanților, nu a atins în activitatea sa aceste scopuri.
Pentru aceste considerente, în baza art.312
C.proc.civ
.,
Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă.