ÎCCJ, decizie (scj.ro #81817)

Contract de cesiune a unui brevet de invenție. Drepturi patrimoniale cuvenite inventatorului stabilite în funcție de efectele economice rezultate din exploatarea brevetului sau de aportul economic al invenției. Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Brevete de invenție Index alfabetic : brevet de invenție - contract de cesiune - drepturi bănești - eficiență economică Legea nr. 64/1991, art. 2 art. 36, art. 39 Drepturile patrimoniale cuvenite autorilor unei invenții industriale stabilite prin contractul de cesiune a brevetului de invenție, sunt calculate, potrivit dispozițiilor legale, la un procent din eficiența economică postcalculată , sintagmă care însă nu este definită de lege.

În stabilirea sumei cu care urmează a fi despăgubiți autorii invenției pentru utilizarea acesteia, instanța trebuie să țină seama de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau de aportul economic al invenției respectiv de faptul că prin utilizarea invenției – chiar dacă titularul brevetului nu a obținut profit – a realizat o economie prin raționalizarea consumurilor.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 3285 din 8 aprilie 2011 Prin sentința civilă nr.45 din 25 ianuarie 2010, Tribunalul Neamț a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A.P., B.M., C.P., D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., B.M., G.C., S.G., T.V., în contradictoriu cu pârâta SC A. T. P. SA, a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 428.482,58 lei, cu titlu de despăgubiri civile ; dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data de 12.05.2008 până la achitarea integrală a debitului; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de penalități.

Instanța a reținut că între reclamanți, în calitate de cedenți, și pârâta, în calitate de cesionară, s-a încheiat contractul de cesiune nr. 1/2001, având ca obiect transferul dreptului la depunerea cererii de brevet de invenție, la acordarea și eliberarea brevetului, precum și dreptul la invocarea priorității convenționale cu privire la o instalație automată de călire a țevilor. La data de 28.05.2001, a fost constituit la OSIM depozitul național reglementar referitor la invenția în discuție, iar ulterior a fost emis în favoarea SC A.T.P. Roman SA, brevetul de invenție nr. 117862 . Prin art. 9 lit. c din contractul de cesiune, suma anuală cuvenită cedenților, autori ai invenției, a fost stabilită la nivelul a 10% din eficiența economică postcalculată . Potrivit art. 36 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenții, drepturile patrimoniale cuvenite inventatorului se stabilesc pe bază de contract.

În condițiile alin. 2 al articolului menționat, drepturile patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției. Prin cererea formulată, reclamanții solicită obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești stabilite prin contractul de cesiune aferente anului 2007, respectiv a sumei de 429.846,53 lei, arătând că pe anii anteriori, 2001, 2002, 2005 și 2006, plata s-a făcut de bunăvoie, conform aceleiași metodologii. Instanța reține că stabilirea sumelor cuvenite inventatorilor presupunea și parcurgerea etapelor prevăzute în Procedura tehnică privind aplicarea OPI și acordarea drepturilor bănești autorilor, însă pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau, refuzând plata și contestând metodologia de calcul a eficienței economice utilizată de reclamanți.

Întrucât calculul prezentat de reclamanți nu a fost aprobat, potrivit procedurii tehnice, de consiliul de administrație și directorul general al societății pârâte, iar pe de altă parte pârâta refuză culpabil să stabilească drepturile cuvenite inventatorilor, instanța a stabilit această sumă pe baza concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și a metodologiei de calcul utilizate anterior de părțile în litigiu pe anii 2001-2006. Expertul contabil a întocmit în cauză două variante de calcul, arătând însă că doar una reprezintă eficiența economică în sensul art. 9 lit. c din contractul de cesiune, în timp ce metoda de calcul invocată de reclamanți se raportează la raționalizarea consumurilor.

Astfel, potrivit variantei inițiale de calcul a eficienței economice, având ca punct de plecare obținerea unui profit suplimentar, drepturile cuvenite inventatorilor sunt în sumă de 5.448,45 lei, în timp ce, potrivit metodologiei folosită anterior în stabilirea drepturilor, având ca bază economiile realizate cu ajutorul investiției, adică raționalizarea de consumuri, drepturile cuvenite celor 13 inventatori sunt în cuantum de 428.482,58 lei. De remarcat că diferențele între cele două variante de calcul sunt semnificative, iar dintre acestea numai una corespunde metodologiei de calcul folosite anterior în stabilirea drepturilor inventatorilor, în baza aceluiași contract de cesiune . Astfel pentru anul 2001 eficiența economică a fost de 857.022,3 USD; pentru anul 2002 - de 343.714 USD; pentru anul 2003 - de 142.893,2 USD; pentru anul 2004 - de 1.834.227 lei noi; pentru anul 2005 de 4.674.833 lei noi; pentru anul 2006 de 5.152.437 lei noi.

Pentru anul 2007, folosind aceeași metodologie, expertul a stabilit suma de 5.162.440,72 lei, apropiată de valorile anterior menționate. În aceste condiții instanța a avut în vedere această valoare, întrucât are la bază criterii aplicate de părți în anii anteriori, schimbarea metodologiei de clacul potrivit variantei inițiale indicate de expert implicând o renegociere a clauzelor contractuale. Pentru repararea integrală a prejudiciului încercat de reclamanți ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligațiilor contractuale instanța a acordat și dobânda legală.

Prin decizia civilă nr.49 din 3 mai 2010, Curtea de Apel Bacău-Secția civilă și pentru cauze cu minori, familie, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentința, în sensul că valoarea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta este de 7.500 lei, în loc de 21.978 lei; au fost menținute celelalte dispoziții din sentința apelată care nu sunt contrare decizii. Curtea a reținut că art.36 din Legea nr. 64/1991 reprezintă doar o aplicare a dispozițiilor art. 969 - 970 Cod civil și a principiului libertății contractuale. În aceste condiții este limpede că problema de drept care se ridică în cauza de față este de a stabili înțelesul exact pe care părțile contractuale l-au dat sintagmei „eficiența economică postcalculată ” menționată în art.9 lit.c din contractul de cesiune.

Ținând seama de faptul că prin contract părțile nu au definit în concret această sintagmă, este deosebit de relevant în efectuarea acestui demers modul în care au acționat părțile în executarea acestei clauze contractuale în cursul anilor precedenți. Or, din probatoriul administrat rezultă fără echivoc că părțile, inclusiv pârâta, au înțeles în tot acest interval de timp (2001-2006) ca eficiența economică postcalculată să se determine prin metoda de calcul indicată de reclamanți și nu prin metoda stabilită de expertul desemnat de instanță. Lămurirea unei clauze contractual nu este sinonimă cu modificarea acesteia. Modificarea unei clauze presupune prin ipoteză că sensul acesteia este pe deplin lămurit.

Prima instanță nu a reținut că părțile ar fi modificat clauza prevăzută în art.9 lit.c din contractul de cesiune, cum eronat susține pârâta, ci a reținut că părțile au înțeles să interpreteze și să aplice într-un anumit mod o clauză contractuală. În perioada 2001-2006 pârâta a plătit reclamanților de bunăvoie sumele solicitate de aceștia în baza acelorași modele de calcul invocate în cauza de față. Dispozițiile din procedura tehnică sunt irelevante în cauza de față, deoarece, pe de o parte, obligația asumată de pârâtă prin contractul de cesiune este una pură și simplă și nu una potestativă sau pur potestativă, iar, pe de altă parte, refuzul Consiliului de Administrație de a aproba sumele cuvenite reclamanților pentru anul 2007 nu a fost justificat obiectiv de către pârâtă.

Hotărârea primei instanțe este însă netemeinică în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată. Față de complexitatea medie a pricinii și activitatea concretă desfășurată de apărătorul reclamanților se impune, într-adevăr, ajustarea cuantumului acestora în conformitate cu dispozițiile art.274 al.3 C.pr.civ . Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, invocând următoarele motive: Hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul art.304 pct.9 C.proc.civ . În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că dispozițiile art.9 lit.c din contractul de cesiune reprezintă o clauză clară, nesusceptibilă de interpretare.

În atare situație, intervenția judecătorului, ca interpret, este exclusă, el neputând cerceta înțelesul convenției părților. Astfel, art.9 lit.c în discuție prevede că suma la care ar avea intimații dreptul anual reprezintă 10% din eficiența economică postcalculată . Faptul că aceasta este o clauză clară rezultă din aceea că părțile nu au făcut decât să preia unul din criteriile avute în vedere de art.39 din Legea nr.64/1991, actualmente art.36, care prevede: drepturile patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției. Eficiența economică presupune variații ce sunt susceptibile a fi calculate.

Aceasta nu înseamnă că un element clar definit prin contractul de cesiune ar putea fi înlocuit în mod discreționar de instanță, pe cale de interpretare, cu unul substanțial diferit, în speță raționalizarea consumurilor, ce are în vedere exclusiv economiile de materii prime obținute prin utilizarea pretinsei invenții. Tot în temeiul art.304 pct.9 C.proc.civ ., recurenta susține că soluția ignoră art.9 lit.c și art.IX.10 din contractul de cesiune, art.36 din Legea nr.64/1991 și art.969-970 C.civ ., deoarece suma acordată a fost stabilită prin raportare la o metodă de calcul diferită – raționalizarea consumurilor – de cea agreată – eficiența economică. Recurenta susține că metoda de calcul utilizată este complet diferită de cea agreată conform art.9 lit. c din contractul de cesiune.

Decizia curții de apel este consecința interpretării eronate a actului juridic dedus judecății și a schimbării înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, conform art.304 pct.8 C.proc.civ . În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susține că în ipoteza în care instanța de recurs ar considera că se impune interpretarea unei clauze, ar trebui să aibă în vedere următoarele argumente: Operațiunea de interpretare a unei clauze contractuale are drept finalitate determinarea exactă a înțelesului respectivei clauze, în strânsă corelație cu voința internă a părților. Or, din interpretarea dată de instanța de apel rezultă că, pentru a acoperi costurile ocazionate de utilizarea invenției, ar fi necesar un aport de capital din partea acționarilor recurentei, întrucât utilizarea invenției ar cauza pierderi activității acesteia.

Tocmai pentru a evita o atare situație, la stabilirea retribuției anuale a inventatorilor, în conformitate cu dispozițiile art.9 lit.c din contractul de cesiune, părțile s-au raportat ab initio la eficiența economică. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Deși recurenta susține nelegalitatea operațiunii de interpretare a clauzei contractuale conținută în art.9 lit.c din contractul de cesiune încheiat cu intimații, ea însăși propune instanței o altă interpretare, susținerile sale fiind contradictorii sub acest aspect. Astfel, recurenta arată, pe de o parte, că art.9 lit.c prevede în mod clar că suma la care au dreptul intimații reprezintă echivalentul a 10% din eficiența economică postcalculată și că această clauză nu face decât să preia unul din criteriile avute în vedere de art.39 - actualul art.36 - din Legea nr.64/1991.

Deși nu este de acord cu interpretarea potrivit căreia eficiența economică postcalculată se stabilește prin raportare la economiile rezultate din raționalizarea consumurilor prin aplicarea invenției, recurenta solicită instanței să aibă în vedere, drept criteriu, profitul realizat ca urmare a aplicării invenției, în speță tocmai absența acestui profit. În acest mod, recurenta însăși recunoaște împrejurarea că, în realitate, pentru soluționarea litigiului este necesară lămurirea înțelesului sintagmei „eficiență economică”. Este adevărat că această sintagmă a fost preluată dintr-un text de lege – art.39 din Legea nr.64/1991 – dar nici legea nu definește ce trebuie să se înțeleagă prin eficiență economică.

Actualmente, art.36 alin.2 al Legii nr.64/1991 republicată, face referire la „efectele economice” rezultate din exploatarea brevetului, respectiv la „aportul economic” al invenției, de asemenea fără a le defini. În atare situație, chiar dacă claritatea clauzei contractuale din art.9 lit.c este neîndoielnică în ceea ce privește procentul de 10% și faptul că eficiența economică este cea postcalculată , adică cea calculată ulterior, în ceea ce privește sintagma „eficiență economică” aceasta necesită lămurire, cum corect au reținut instanțele anterioare. Prin urmare, faptul că judecătorii apelului au clarificat înțelesul acestei sintagme – pe baza înscrisurilor depuse de părți și opiniilor exprimate de experți – nu reprezintă o operațiune care să fie prohibită de lege și care să atragă incidența art.304 pct.9 C.proc.civ . Recurenta susține că metoda de calcul utilizată de instanță (raționalizarea consumurilor) este diferită de cea agreată de părți (eficiența economică).

În realitate, așa cum s-a arătat și anterior, nu este vorba de două metode de calcul diferite, ci de aplicarea unui criteriu, atât legal cât și convențional, de determinare a sumelor cuvenite inventatorilor. Acest criteriu este reprezentat în mod generic prin sintagma ”eficiența economică” . El nu a fost explicitat de legiuitor și nici părțile litigante nu au prevăzut prin contractul de cesiune încheiat în condițiile art.5 alin.1 din Legea nr.64/1991, ce urmează a se înțelege prin eficiență economică. În opinia recurentei, prin eficiență economică trebuie să se înțeleagă profitul suplimentar realizat prin utilizarea invenției. O asemenea accepțiune nu este exclusă, ci, dimpotrivă, este una pertinentă în litigii de acest gen, dar nu este singura posibilă.

Recurenta nu a fost în măsură să susțină cu argumente de ordin juridic de ce prin eficiență economică ar trebui să se înțeleagă în mod exclusiv profitul realizat, nu numai ca urmare a utilizării invenției în procesul de fabricație, dar și în urma comercializării produselor astfel fabricate. Punctul de vedere al recurentei ar presupune că, ori de câte ori titularul brevetului, folosind invenția, nu obține profit, atunci nu datorează inventatorului nicio despăgubire. O asemenea interpretare contravine atât literei cât și spiritului legii respectiv art.36 din Legea nr.64/1991 care prevede că: Pentru invențiile create și realizate în condițiile art.5 alin.1 cu clauză contrară și ale art.5 alin.2, inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului.

Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției. Fără a reanaliza proba cu expertiză și, respectiv înscrisurile depuse, Înalta Curte reține că, pe baza probatoriului administrat, curtea de apel a stabilit, ca situație de fapt, împrejurarea că prin utilizarea invenției – chiar dacă recurenta nu a obținut profit – a realizat o economie prin raționalizarea consumurilor. Folosirea vechiului procedeu și a vechii instalații de călire a țevilor, și nu a celor brevetate, ar fi atras consumuri mai mari și, prin urmare, pierderi. De aici rezultă că prin utilizarea invenției cu titlul „Procedeu și instalație automată de călire a țevilor”, ai cărei autori sunt reclamanții intimați, recurenta a realizat o economie, ceea ce se circumscrie noțiunii cu sens larg de „eficiență economică” sau de „efecte economice”.

Raportându-se, așadar, la acest criteriu astfel explicitat, curtea de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ ., nici prin raportare la art.36 din Legea nr.64/1991 și nici prin raportare la art.969-970 Cod civil. De asemenea, nu se poate reține nici critica potrivit căreia curtea de apel ar fi dat eficiență unui act adițional la contractul de cesiune care să fi fost încheiat altfel decât în formă scrisă, așa cum s-a prevăzut în art.IX.10 din contract. Faptul că persoane din conducerea societății comerciale recurente ar fi agreat, pentru perioada 2001-2006, interpretarea sintagmei „eficiență economică postcalculată ” prin raționalizarea consumurilor nu a fost considerat ca fiind un act adițional la contract, ci a fost avut în vedere, alături de alte probe, în stabilirea situației de fapt.

Relațiile specifice dreptului muncii dintre respectivele persoane și recurentă, nu fac obiectul litigiului de față. Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ . nu este incident în cauză, deoarece nu s-a pus problema interpretării unui act juridic dedus judecății, al cărui înțeles ori a cărui natură să fi fost schimbate de instanța de apel. Ceea ce s-a dedus judecății a fost pretenția reclamanților de a fi despăgubiți pentru utilizarea invenției ai căror autori sunt. Voința internă a părților, manifestată prin contractul de cesiune, pe care s-a întemeiat pretenția reclamanților a fost aceea a utilizării invenției și, corelativ, a recompensării autorilor acesteia. Faptul că unitatea recurentă ar fi urmărit obținerea unei eficiențe economice și, respectiv, maximizarea profitului nu o exonerează de răspundere în ipoteza în care, din motive independente de voința reclamanților, nu a atins în activitatea sa aceste scopuri.

Pentru aceste considerente, în baza art.312 C.proc.civ ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă.