ÎCCJ, decizie (scj.ro #86715)

Acțiune privind acordarea de măsuri reparatorii. Imobil în indiviziune. Notificare formulată doar moștenitorii unui coindivizar. Cuprins pe materii . Drept civil. Drept de proprietate. Acțiune privind acordarea de măsuri reparatorii. Imobil în indiviziune. Notificare formulată doar moștenitorii unui coindivizar. Index alfabetic . Drept civil. - măsuri reparatorii; - imobil în indiviziune; Legea nr. 10/2001: art. 4 Cod civil.

art. 691, art. 1169 Art. 4 din Legea nr. 10/2001 vizează acele persoane cu vocație concretă la moștenire, nu și pe cele cu vocație generală, asigurată printr-o legătură de rudenie încadrabilă în vreuna din clasele de moștenitori I - IV, așadar, excluse de la moștenire potrivit ordinii chemării concrete la succesiune a rudelor defunctului sau chiar prin voința acestuia (derogarea legală în privința moștenitorilor neacceptanti, conform art. 4 alin. (3) - de strictă interpretare și aplicare -). Or, vocația concretă la succesiune trebuie dovedită de către cel care o pretinde, potrivit art. 1169 Cod civil . Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7053 din 26 iunie 2009. Prin sentința civilă nr. 1900 din 21 decembrie 2007 Tribunalul Galați, Secția Civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții C. M., C.O.M.

și Primăria Municipiului Galați, S.C. Administrația Piețelor Agroalimentare S.A. și P.G. A constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 1/6 din imobilul compus din 2486,01 mp teren și construcție cu 16 apartamente, imobil ce a fost situat în Galați, măsurile urmând a se stabili de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Totodată, a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr. 1040 din 21 iunie 2006. În considerentele sentinței, s-a reținut că imobilul ce formează obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 a reprezentat proprietatea indiviză a numiților V.C., C.C., D.C., P.C., T.C.

și H.C., conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1125/1930. Reclamanții sunt moștenitorii lui H.C., decedat la 11 ianuarie 1989: C.M. și C.M., în calitate de descendenți, iar C.O.M., în calitate de nepot de fiu, prin retransmitere de la C.G., după cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar. Întrucât autorul reclamanților nu a avut un drept exclusiv de proprietate asupra imobilului, tribunalul a apreciat că aceștia au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii numai pentru cota ce a aparținut autorului, respectiv cota de 1/6 din drept. Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, deoarece se referă la situația în care doar o parte din moștenitorii proprietarului formulează notificare, nu și la situația unui imobil în indiviziune, când formulează notificare doar moștenitorii unui coindivizar, textul fiind de strictă interpretare.

Reclamanții nu au făcut dovada că sunt moștenitori ai celorlalți coindivizari, cu atât mai mult cu cât nici s-a pretins acest lucru, astfel că nu pot profita de cotele lor. În plus, pentru același imobil s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 de către o altă persoană, M.T., care se pretinde îndreptățită la restituire, în calitate de moștenitor al coindivizarului C.G. și care nu este parte în proces. Deși instanța a pus în discuția părților, în repetate rânduri, cadrul procesual, reclamanții nu au dorit ca judecarea cauzei să aibă loc în contradictoriu și cu celelalte persoane care se pretind îndreptățite, pentru a se asigura o soluționare eficientă a cauzei.

În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii cuvenite, tribunalul a reținut că o parte din teren este ocupată de o construcție definitivă, autorizată, care nu poate fi restituită, potrivit art. 10 alin. (3) din lege; o altă parte este ocupată de locuințe, a căror situație juridică nu a putut fi lămurită din cauza reclamanților, care nu au efectuat niciun demers în acest sens. O altă parte din teren, însă, este liberă sau ocupată de o construcție metalică demontabilă, porțiune care, conform art. 10 alin. (1) și alin. (3) din lege, ar putea fi restituită în natură. Cu toate acestea, față de situația de fapt, de întinderea dreptului de proprietate al reclamanților și de faptul că legea nu reglementează restituirea în natură a unei cote din dreptul de proprietate, instanța a apreciat că nu se pot acorda reclamanților decât măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr. 1040 din 21 iunie 2006 încheiat între Primăria municipiului Galați și P.G., având în vedere soluția asupra primului capăt de cerere, s-a apreciat că nu s-a încălcat nicio normă de ordine publică la încheierea acestuia, că nu a existat vreo fraudă la lege. Apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 107/A din 26 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția civilă, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a apreciat că tribunalul a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 4.1 din Normele metodologice de aplicare a legii, atunci când a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii doar pentru cota - parte din dreptul de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorului lor, H.C., respectiv cota de 1/6. Instanța de apel a înlăturat susținerile reclamanților în sensul că autorul lor, în viață la decesul celorlalți frați, ar fi acceptat tacit succesiunea acestora și, prin urmare, prin retransmitere, ar avea dreptul la măsuri reparatorii pentru întregul imobil. La dosar nu s-au depus acte de stare civilă din care să rezulte cel puțin anterioritatea decesului fraților, cu atât mai puțin calitatea succesorală de pe urma acestora.

Prin notificarea adresată Primăriei Galați, reclamanții nu s-au pretins moștenitori ai celorlalți cinci frați ai lui H. (C.) C., astfel încât nu se poate schimba cadrul procesual fixat prin actul de învestire a instanței. Simpla legătură de rudenie dintre autorul reclamanților și ceilalți coproprietari ai imobilului nu determină automat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, atât timp cât pot exista alte persoane cu vocație succesorală în grad preferabil. Primăria a adus la cunoștință reclamanților despre existența unei alte notificări privind același imobil, iar instanța, în baza rolului activ, le-a pus în discuție necesitatea lărgirii cadrului procesual, însă reclamanții s-au opus, ceea ce a împiedicat instanța să procedeze la reunirea din oficiu a celor două notificări.

Mai mult, din actele depuse de către Primărie, rezultă că cealaltă notificare vizează aceeași suprafață de teren de 15491,3 mp, actele depuse în susținerea notificării sunt aceleași, din conținutul lor rezultând că M.T. este fiica lui C.G., putând invoca aceleași drepturi ca și reclamanții. În plus, chiar reclamanții, într-o cerere depusă la dosar, recunosc faptul că D.C. (unul dintre frații coproprietari), are doi moștenitori: A.I., domiciliată în Grecia și G.C., domiciliat în Brazilia. Astfel, s-a apreciat că, deși reclamanților le revenea sarcina probării calității de moștenitori de pe urma celorlalți cinci frați, conform art. 1169 Cod civil, nu au făcut acest lucru astfel încât nu pot pretinde și cotele ce au aparținut acestora din dreptul de proprietate.

În ceea ce privește capătul de cerere în constatarea nulității absolute contractului de închiriere, instanța a apreciat că motivul de apel pe acest aspect nu poate fi primit, în condițiile în care P.M. a obținut încă din anul 1990 autorizația de construire pentru restaurant, iar la acel moment nu existau date în sensul că terenul respectiv ar constitui obiect al pretențiilor reclamanților. Nu s-a făcut dovada că reclamanții ar fi adresat Primăriei Galați o cerere în anul 1991, astfel cum se susține. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și susținând, în esență, următoarele: - numai succesorii celor șase cumpărători ai imobilului în litigiu ar avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru acest imobil, nu și un alt posibil succesor al proprietarului inițial, C.G., cel care a înstrăinat imobilul celor șase descendenți.

Dacă M.T., sora autorului reclamanților, H.C., ar fi formulat cerere de restituire în natură a aceluiași teren, Primăria avea obligația de a depune la prezentul dosar documentația din dosarul întocmit în urma notificării acelei persoane. În lipsa acesteia și față de conținutul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1125/1930, reclamanții nu au socotit necesar a se judeca în contradictoriu cu M.T., cadrul procesual existent fiind adecvat soluționării favorabile a cererii de restituire. - instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu au făcut dovada calității de moștenitor de pe urma celorlalți cinci coproprietari ai imobilului, recunoscând reclamanților calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii doar pentru cota de 1/6 aparținând lui H.C., și nu pentru întregul imobil.

- procedând astfel, instanța de apel a ignorat consecințele soluției pronunțate, în sensul că situația juridică a diferenței de 5/6 din dreptul asupra imobilului rămâne incertă, putând fi considerată în continuare ca fiind preluată abuziv de către stat sau confiscată pentru a doua oară de către stat. La termenul din 26 iunie 2009, recurenții, prin avocat, au indicat drept temei al motivelor de recurs formulate cazurile prevăzute de pct. 6 ( extra petita - s-a recunoscut statului dreptul de proprietate asupra unei cote de 5/6, ceea ce nu se ceruse în cauză), pct. 8 (interpretarea greșită a actelor din care rezultă calitatea reclamanților de succesori, respectiv certificate de moștenitor, acte de stare civilă) și pct. 9 (greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001) din art. 304 Cod procedură civilă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este fondat. Motivele de recurs au fost cercetate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, chiar dacă la ultimul termen de judecată recurenții, prin apărător, au indicat și alte două cazuri din art. 304, respectiv cele de la pct. 6 și pct. 8. Încadrarea corectă din punct de vedere juridic a criticilor formulate este un atribut al instanței de judecată, în conformitate cu art. 306 alin. (3) Cod procedură civilă, în raport de conținutul concret al motivelor de recurs. Or, din dezvoltarea acestora, astfel cum sunt prezentate în cererea de recurs, rezultă că nu sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă.

Critica referitoare la pretinsa pronunțare a instanței de apel asupra a ceea ce nu s-a cerut (extra petita ) nu se regăsește în motivarea recursului, fiind formulată în condiții neprocedurale, verbal și peste termenul de motivare prevăzut de art. 303 Cod procedură civilă. Pe de altă parte, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă operează în situația în care instanța de apel, evocând fondul, s-a pronunțat asupra unei cereri ce nu se formulase în cauză, situație ce nu este întrunită în speță. Instanța de apel nu a admis apelul, pentru a fi în măsură să se pronunțe direct asupra cererilor deduse judecății, ci doar a menținut hotărârea primei instanțe; critica vizează, în fapt, sentința, și nu decizia de apel, motiv pentru care este inadmisibilă.

În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății", al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic" ar fi fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa debendi) . În speță, cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile reclamanților, respectiv actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1125 din 24 martie 1930 de fostul Tribunal al Județului Covurlui, Secția I - a. Or, critica în discuție nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecății pretins a fi fost săvârșită de către instanța de apel, ci de modul de aplicare a Legii nr. 10/2001, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Tribunalul Galați a stabilit în cauză că terenul ce formează obiectul notificării formulate la data de 9 iulie 2001 este același cu cel dobândit de frații C. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1125 din 24 martie 1930 de fostul Tribunal al Județului Covurlui, Secția I - a, prin cumpărare de la tatăl lor, G.C. Prin expertiza efectuată în fața primei instanțe, terenul a fost identificat ca având suprafața de 2486,01 mp, cu amplasamentul indicat în raportul de expertiză. Întrucât pârâții nu au formulat apel împotriva hotărârii primei instanțe, această situație de fapt, constatată prin sentință, a intrat în puterea lucrului judecat și se impune ca atare în prezenta cauză. Se reține că recurenții au formulat critici exclusiv pe aspectul calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, susținând că sunt îndreptățiți la aceste măsuri pentru întregul imobil, și nu doar pentru cota de 1/6 ce a aparținut autorului lor, H.C.

Este de precizat că susținerile relative la numita M.T., a cărei legătură de rudenie cu proprietarul inițial al imobilului, G.C., ca fiică a acestuia, a fost recunoscută prin motivele de recurs, sunt întemeiate, fără ca această constatare să afecteze, însă, legalitatea deciziei recurate. Astfel, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii este asigurată de statutul de proprietar asupra imobilului ce formează obiectul notificării, la momentul preluării imobilului de către stat. Or, acest statut aparține exclusiv celor șase frați C., care au cumpărat imobilul în anul 1930, imobil ce a ieșit din patrimoniul vânzătorului, G.C., motiv pentru care nu interesează vocația succesorală de pe urma vânzătorului a altor persoane, precum descendentul M.T., ce a formulat, la rându-i, notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Argumentul privind existența unei alte notificări pentru același imobil a fost unul neesențial în raționamentul ce a condus la adoptarea soluției în primă instanță, menținute în apel, din moment ce cota - parte din dreptul de proprietate asupra imobilului, recunoscută reclamanților, a fost stabilită în considerarea contractului de vânzare-cumpărare din anul 1930, în caz contrar, ar fi trebuit să se țină cont și de cota cuvenită celui de-al șaptelea descendent al proprietarului inițial, cu micșorarea corespunzătoare a cotei reclamanților. Fiind vorba despre un considerent lipsit de relevanță, motivul de recurs pe aspectul în discuție, deși pertinent, nu conduce la o modificare a deciziei de apel, a cărei legalitate urmează a se cerceta prin prisma celorlalte critici formulate.

În ceea ce privește calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în mod corect, ambele instanțe de fond au constatat că operează exclusiv pentru cota de 1/6 aparținând autorului lor, H.C., unul dintre cumpărătorii din 1930. După cum a arătat în mod corect instanța de apel, la dosar nu s-au depus nici măcar acte de stare civilă privind pe coindivizari, pentru a se determina cel puțin succesiunea deceselor acestora și vocația generală la moștenire, precum și a cotelor - părți indivize din dreptul de proprietate transmise pe cale succesorală. Pe de altă parte, la dosar a fost depus un înscris conceput de către G.C. (tatăl reclamantului și frate cu reclamantele), fiul lui H.C., în care sunt indicați descendenții lui D.C., respectiv A.I., domiciliată în Grecia și G.C., domiciliat în Brazilia.

Conform art. 651 Cod civil, „succesiunile se deschid prin moarte", ceea ce înseamnă că, în principiu, dezbaterea succesorală se realizează potrivit legii de la momentul decesului lui de cujus , în privința regulilor aplicabile calității și cotelor succesorale.

Legea nr. 10/2001 nu derogă de la acest principiu, menționându-se, în pct. 4.4 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a legii, că „în toate cazurile, stabilirea calității de moștenitor - legal sau testamentar - se face potrivit legii civile române". Aceasta înseamnă că art. 4 vizează acele persoane cu vocație concretă la moștenire, nu și pe cele cu vocație generală, asigurată printr-o legătură de rudenie încadrabilă în vreuna din clasele de moștenitori I - IV, așadar, excluse de la moștenire potrivit ordinii chemării concrete la succesiune a rudelor defunctului sau chiar prin voința acestuia (derogarea legală în privința moștenitorilor neacceptanti, conform art. 4 alin. (3) - de strictă interpretare și aplicare - nu interesează cauza).

Or, vocația concretă la succesiune trebuie dovedită de către cel care o pretinde, potrivit art. 1169 Cod civil. În cauză, reclamanții nu au dovedit nici măcar vocația generală, din moment ce nu au depus, după cum s-a arătat, actele de deces ale fraților C., în absența cărora nu poate fi stabilită cel puțin ordinea deceselor și a chemării la succesiune. Pentru dovedirea vocației concrete, ar fi trebuit depuse certificatele de moștenitor de pe urma celor cinci frați ori, cel puțin, alte înscrisuri din care să rezulte fie că au decedat fără descendenți sau moștenitori rezervatari ori legatari, fie, în privința lui D.C., renunțarea la succesiune a descendenților acestuia, acte ce nu au fost depuse în cauză.

În ceea ce privește dispozițiile art. 4 alin. (4) din lege, acestea ar fi fost incidente în cauză numai în situația în care persoana îndreptățită la măsuri reparatorii ar fi fost tatăl celor șase frați C., G.C., prin interpretarea literală a normei rezultând că desocotirea menționată în normă este posibilă doar între moștenitorii persoanei îndreptățite. Întrucât persoanele îndreptățite sunt cei șase frați C., nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 4 alin. (2), reclamanții nefiind moștenitori ai acestora, nici cele din art. 4 alin. (4). Împrejurarea că diferența de 5/6 din dreptul asupra imobilului rămâne în proprietatea statului este consecința aplicării legii speciale la situația concretă din cauză.

De altfel, reclamanții nu dobândesc dreptul de proprietate nici asupra cotei de 1/6, deoarece li s-a recunoscut doar un drept de creanță reprezentat de măsuri reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Față de considerentele expuse, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este fondat și l-a respins ca atare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.