ÎCCJ, decizie (scj.ro #86715)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86715) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune privind acordarea de măsuri reparatorii. Imobil în

indiviziune. Notificare formulată doar moștenitorii unui coindivizar.

Cuprins pe materii

. Drept civil. Drept de proprietate. Acțiune privind

acordarea de măsuri reparatorii. Imobil în indiviziune. Notificare formulată

doar moștenitorii unui coindivizar.

Index alfabetic

. Drept civil.

-

măsuri reparatorii;

-

imobil în

indiviziune;

Legea nr. 10/2001: art. 4

Cod civil. art. 691, art. 1169

Art. 4 din Legea nr. 10/2001 vizează acele persoane cu vocație

concretă la moștenire, nu și pe cele cu vocație generală, asigurată printr-o

legătură de rudenie încadrabilă în vreuna din clasele de moștenitori I - IV,

așadar, excluse de la moștenire potrivit ordinii chemării concrete la

succesiune a rudelor defunctului sau chiar prin voința acestuia (derogarea

legală în privința moștenitorilor neacceptanti, conform art. 4 alin. (3) - de

strictă interpretare și aplicare -).

Or, vocația concretă la succesiune trebuie

dovedită de către cel care o pretinde, potrivit art. 1169 Cod civil

.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală,

decizia nr. 7053 din 26 iunie 2009.

Prin sentința civilă nr. 1900 din 21 decembrie 2007

Tribunalul Galați, Secția Civilă, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanții C.

M., C.O.M. și Primăria

Municipiului Galați, S.C. Administrația Piețelor

Agroalimentare S.A. și

P.G.

A constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii în echivalent pentru cota de 1/6 din imobilul compus din 2486,01 mp

teren și construcție cu 16 apartamente, imobil ce a fost situat în Galați,

măsurile urmând a se stabili de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, conform Titlului

VII

din Legea nr.

247/2005.

Totodată, a respins ca nefondat capătul de cerere

privind constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr. 1040

din 21 iunie 2006.

În considerentele sentinței, s-a reținut că imobilul ce

formează obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 a reprezentat

proprietatea indiviză a numiților V.C., C.C., D.C., P.C., T.C. și H.C., conform

actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1125/1930.

Reclamanții sunt moștenitorii lui H.C., decedat la 11

ianuarie 1989: C.M. și C.M., în calitate de descendenți, iar C.O.M., în

calitate de nepot de fiu, prin retransmitere de la C.G., după cum rezultă din

actele de stare civilă depuse la dosar.

Întrucât autorul reclamanților nu a avut un drept

exclusiv de proprietate asupra imobilului, tribunalul a apreciat că aceștia au

calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii numai pentru cota ce a

aparținut autorului, respectiv cota de 1/6 din drept.

Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este

aplicabil, deoarece se referă la situația în care doar o parte din moștenitorii

proprietarului formulează notificare, nu și la situația unui imobil în

indiviziune, când formulează notificare doar moștenitorii unui coindivizar,

textul fiind de strictă interpretare.

Reclamanții nu au făcut dovada că sunt

moștenitori ai celorlalți coindivizari, cu atât mai mult cu cât nici s-a

pretins acest lucru, astfel că nu pot profita de cotele lor.

În plus, pentru același imobil s-a formulat notificare

în  baza  Legii  nr.   10/2001   de

către  o  altă persoană, M.T.,   care

se   pretinde   îndreptățită   la restituire, în

calitate de moștenitor al coindivizarului C.G. și care nu este parte în proces.

Deși instanța a pus în discuția părților,

în repetate rânduri, cadrul procesual, reclamanții nu au dorit ca judecarea

cauzei să aibă loc în contradictoriu și cu celelalte persoane care se pretind

îndreptățite, pentru a se asigura o soluționare eficientă a cauzei.

În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii

cuvenite, tribunalul a reținut că o parte din teren este ocupată de o construcție

definitivă, autorizată, care nu poate fi restituită, potrivit art. 10 alin. (3)

din lege; o altă parte este ocupată de locuințe, a căror situație juridică nu a

putut fi lămurită din cauza reclamanților, care nu au efectuat niciun demers în

acest sens.

O altă parte din teren, însă, este liberă

sau ocupată de o construcție metalică demontabilă, porțiune care, conform art.

10 alin. (1) și alin. (3) din lege, ar putea fi restituită în natură.

Cu toate acestea, față de situația de fapt,

de întinderea dreptului de proprietate al reclamanților și de faptul că legea

nu reglementează restituirea în natură a unei cote din dreptul de proprietate,

instanța a apreciat că nu se pot acorda reclamanților decât măsuri reparatorii

în echivalent, potrivit Titlului

VII

din Legea nr.

247/2005.

În ceea ce privește capătul de cerere privind

constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr. 1040 din 21

iunie 2006 încheiat  între  Primăria municipiului Galați și P.G.,

având în vedere soluția asupra primului capăt de cerere, s-a apreciat că nu s-a

încălcat nicio normă de ordine publică la încheierea acestuia, că nu a existat

vreo fraudă la lege.

Apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței

menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 107/A din 26 mai 2008

pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția civilă, prin care s-au confirmat

legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a

apreciat că tribunalul a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 4 din

Legea nr. 10/2001 și ale pct. 4.1 din Normele metodologice de aplicare a legii,

atunci când a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii

doar pentru cota - parte din dreptul de proprietate asupra imobilului ce a

aparținut autorului lor, H.C., respectiv cota de 1/6.

Instanța de apel a înlăturat susținerile

reclamanților în sensul că autorul lor, în viață la decesul celorlalți frați,

ar fi acceptat tacit succesiunea acestora și, prin urmare, prin retransmitere, ar

avea dreptul la măsuri reparatorii pentru întregul imobil.

La dosar nu s-au depus acte de stare civilă din care să

rezulte cel puțin anterioritatea decesului fraților, cu atât mai puțin

calitatea succesorală de pe urma acestora.

Prin notificarea adresată Primăriei Galați,

reclamanții nu s-au pretins moștenitori ai celorlalți cinci frați ai lui H.

(C.) C., astfel încât nu se poate schimba cadrul procesual fixat prin actul de

învestire a instanței.

Simpla legătură de rudenie dintre autorul reclamanților

și ceilalți coproprietari ai imobilului nu determină automat calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, atât timp cât pot

exista alte persoane cu vocație succesorală în grad preferabil.

Primăria a adus la cunoștință reclamanților

despre existența unei alte notificări privind același imobil, iar instanța, în

baza rolului activ, le-a pus în discuție necesitatea lărgirii cadrului

procesual, însă reclamanții s-au opus, ceea ce a împiedicat instanța să

procedeze la reunirea din oficiu a celor două notificări.

Mai mult, din actele depuse de către

Primărie, rezultă că cealaltă notificare vizează aceeași suprafață de teren de

15491,3 mp, actele depuse în susținerea notificării sunt aceleași, din

conținutul lor rezultând că M.T. este fiica lui C.G., putând invoca aceleași

drepturi ca și reclamanții.

În plus, chiar reclamanții, într-o cerere depusă la

dosar, recunosc faptul că D.C. (unul dintre frații coproprietari), are doi moștenitori:

A.I., domiciliată în Grecia și G.C., domiciliat în Brazilia.

Astfel, s-a apreciat că, deși reclamanților

le revenea sarcina probării calității de moștenitori de pe urma celorlalți cinci

frați, conform art. 1169 Cod civil, nu au făcut acest lucru astfel încât nu pot

pretinde și cotele ce au aparținut acestora din dreptul de proprietate.

În ceea ce privește capătul de cerere în constatarea

nulității absolute contractului de închiriere, instanța a apreciat că motivul

de apel pe acest aspect nu poate fi primit, în condițiile în care P.M. a

obținut încă din anul 1990 autorizația de construire pentru restaurant, iar la

acel moment nu existau date în sensul că terenul respectiv ar constitui obiect

al pretențiilor reclamanților. Nu s-a făcut dovada că reclamanții ar fi adresat

Primăriei Galați o cerere în anul 1991, astfel cum se susține.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs

reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 Cod

procedură civilă și susținând, în esență, următoarele:

- numai succesorii celor șase cumpărători ai imobilului

în litigiu ar avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

pentru acest imobil, nu și un alt posibil succesor al proprietarului inițial,

C.G., cel care a înstrăinat imobilul celor șase descendenți.

Dacă M.T., sora autorului reclamanților, H.C., ar fi

formulat cerere de restituire în natură a aceluiași teren, Primăria avea

obligația de a depune la prezentul dosar documentația din dosarul întocmit în

urma notificării acelei persoane.

În lipsa acesteia și față de conținutul

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1125/1930, reclamanții nu au socotit

necesar a se judeca în contradictoriu cu M.T., cadrul procesual existent fiind

adecvat soluționării favorabile a cererii de restituire.

-

instanța

de apel a apreciat în mod greșit că nu au făcut dovada calității de moștenitor

de pe urma celorlalți cinci coproprietari ai imobilului, recunoscând

reclamanților calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii doar

pentru cota de 1/6 aparținând lui H.C., și nu pentru întregul imobil.

-

procedând

astfel, instanța de apel a ignorat consecințele soluției pronunțate, în sensul că

situația juridică a diferenței de 5/6 din dreptul asupra imobilului rămâne

incertă, putând fi considerată în continuare ca fiind preluată abuziv de către

stat sau confiscată pentru a doua oară de către stat.

La termenul din 26 iunie 2009, recurenții, prin avocat,

au indicat drept temei al motivelor de recurs formulate cazurile prevăzute de

pct. 6

(

extra petita

-

s-a recunoscut statului dreptul de

proprietate asupra unei cote de 5/6, ceea ce nu se ceruse în cauză), pct. 8

(interpretarea greșită a actelor din care rezultă calitatea reclamanților de

succesori, respectiv certificate de moștenitor, acte de stare civilă) și pct. 9

(greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001)

din art. 304 Cod procedură civilă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor

formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este

fondat.

Motivele de recurs au fost cercetate din perspectiva

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, chiar

dacă la ultimul termen de judecată recurenții, prin apărător, au indicat și

alte două cazuri din art. 304, respectiv cele de la pct. 6 și pct. 8.

Încadrarea corectă din punct de vedere juridic a

criticilor formulate este un atribut al instanței de judecată, în conformitate

cu art. 306 alin. (3) Cod procedură civilă, în raport de conținutul concret al

motivelor de recurs.

Or, din dezvoltarea acestora, astfel cum sunt

prezentate în cererea de recurs, rezultă că nu sunt întrunite cerințele de

aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă.

Critica referitoare la pretinsa pronunțare

a instanței de apel asupra a ceea ce nu s-a cerut (extra petita

)

nu se

regăsește în motivarea recursului, fiind formulată în condiții neprocedurale, verbal

și peste termenul de motivare prevăzut de art. 303 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, cazul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 6 Cod procedură civilă operează în situația în care instanța de apel,

evocând fondul, s-a pronunțat asupra unei cereri ce nu se formulase în cauză,

situație ce nu este întrunită în speță.

Instanța de apel nu a admis apelul, pentru a fi în

măsură să se pronunțe direct asupra cererilor deduse judecății, ci doar a

menținut hotărârea primei instanțe; critica vizează, în fapt, sentința, și nu

decizia de apel, motiv pentru care este inadmisibilă.

În ceea ce privește cazul prevăzut de art.

304 pct. 8 Cod procedură civilă, referirea legiuitorului la „actul juridic

dedus judecății", al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic" ar

fi fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a

acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul

dreptului invocat de reclamant (causa debendi)

.

În speță, cauza cererii este reprezentată

de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile

reclamanților, respectiv actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1125

din 24 martie 1930 de fostul Tribunal al Județului Covurlui, Secția I - a.

Or, critica în discuție nu este legată de vreo denaturare

a actului juridic dedus judecății pretins a fi fost săvârșită de către instanța

de apel, ci de modul de aplicare a Legii nr. 10/2001, după cum se va arăta în

cele ce urmează.

Tribunalul Galați a stabilit în cauză că terenul ce

formează obiectul notificării formulate la data de 9 iulie 2001  este

același cu cel dobândit de frații C. prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1125 din 24 martie 1930 de fostul Tribunal al Județului

Covurlui, Secția I - a, prin cumpărare de la tatăl lor, G.C.

Prin expertiza efectuată în fața primei

instanțe, terenul a fost identificat ca având suprafața de 2486,01 mp, cu

amplasamentul indicat în raportul de expertiză.

Întrucât pârâții nu au formulat apel împotriva

hotărârii primei instanțe, această situație de fapt, constatată prin sentință,

a intrat în puterea lucrului judecat și se impune ca atare în prezenta cauză.

Se reține că recurenții au formulat critici exclusiv pe

aspectul calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, susținând că

sunt îndreptățiți la aceste măsuri pentru întregul imobil, și nu doar pentru

cota de 1/6 ce a aparținut autorului lor, H.C.

Este de precizat că susținerile relative la

numita M.T., a cărei legătură de rudenie cu proprietarul inițial al imobilului,

G.C., ca fiică a acestuia, a fost recunoscută prin motivele de recurs, sunt

întemeiate, fără ca această constatare să afecteze, însă, legalitatea deciziei

recurate.

Astfel, calitatea de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii este asigurată de statutul de proprietar asupra

imobilului ce formează obiectul notificării, la momentul preluării imobilului

de către stat.

Or, acest statut aparține exclusiv celor șase frați C.,

care au cumpărat imobilul în anul 1930, imobil ce a ieșit din patrimoniul

vânzătorului, G.C., motiv pentru care nu interesează vocația succesorală de pe

urma vânzătorului a altor persoane, precum descendentul M.T., ce a formulat, la

rându-i, notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Argumentul privind existența unei alte notificări

pentru același imobil a fost unul neesențial în raționamentul ce a condus la

adoptarea soluției în primă instanță, menținute în apel, din moment ce cota -

parte din dreptul de proprietate asupra imobilului, recunoscută reclamanților,

a fost stabilită în considerarea contractului de vânzare-cumpărare din anul

1930, în caz contrar, ar fi trebuit să se țină cont și de cota cuvenită celui

de-al șaptelea descendent al proprietarului inițial, cu micșorarea

corespunzătoare a cotei reclamanților.

Fiind vorba despre un considerent lipsit de

relevanță, motivul de recurs pe aspectul în discuție, deși pertinent, nu

conduce la o modificare a deciziei de apel, a cărei

legalitate   urmează   a   se

cerceta   prin   prisma celorlalte critici formulate.

În ceea ce privește calitatea reclamanților

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în mod corect, ambele instanțe

de fond au constatat că operează exclusiv pentru cota de 1/6 aparținând

autorului lor, H.C., unul dintre cumpărătorii din 1930.

După cum a arătat în mod corect instanța de apel, la

dosar nu s-au depus nici măcar acte de stare civilă privind pe coindivizari,

pentru a se determina cel puțin succesiunea deceselor acestora și vocația

generală la moștenire, precum și a cotelor - părți indivize din dreptul de

proprietate transmise pe cale succesorală.

Pe de altă parte, la dosar a fost depus un înscris

conceput de către G.C. (tatăl reclamantului și frate cu reclamantele), fiul lui

H.C., în care sunt indicați descendenții lui D.C., respectiv A.I., domiciliată

în Grecia și G.C., domiciliat în Brazilia.

Conform art. 651 Cod civil, „succesiunile

se deschid prin moarte", ceea ce înseamnă că, în principiu, dezbaterea

succesorală se realizează potrivit legii de la momentul decesului lui de cujus

,

în privința regulilor aplicabile calității și cotelor succesorale.

Legea nr. 10/2001 nu derogă de la acest

principiu, menționându-se, în pct. 4.4 din HG nr. 250/2007 de aprobare a

Normelor metodologice de aplicare a legii, că „în toate cazurile, stabilirea

calității de moștenitor - legal sau testamentar - se face potrivit legii civile

române".

Aceasta înseamnă că art. 4 vizează acele persoane cu

vocație concretă la moștenire, nu și pe cele cu vocație generală, asigurată

printr-o legătură de rudenie încadrabilă în vreuna din clasele de moștenitori I

- IV, așadar, excluse de la moștenire potrivit ordinii chemării concrete la

succesiune a rudelor defunctului sau chiar prin voința acestuia (derogarea legală

în privința moștenitorilor neacceptanti, conform art. 4 alin. (3) - de strictă

interpretare și aplicare - nu interesează cauza).

Or, vocația concretă la succesiune trebuie

dovedită de către cel care o pretinde, potrivit art. 1169 Cod civil.

În cauză, reclamanții nu au dovedit nici

măcar vocația generală, din moment ce nu au depus, după cum s-a arătat, actele

de deces ale fraților C., în absența cărora nu poate fi stabilită cel puțin

ordinea deceselor și a chemării la succesiune.

Pentru dovedirea vocației concrete, ar fi trebuit

depuse certificatele de moștenitor de pe urma celor cinci frați ori, cel puțin,

alte înscrisuri din care să rezulte fie că au decedat fără descendenți sau

moștenitori rezervatari ori legatari, fie, în privința lui D.C., renunțarea la

succesiune a descendenților acestuia, acte ce nu au fost depuse în cauză.

În ceea ce privește dispozițiile art. 4 alin. (4) din

lege, acestea ar fi fost incidente în cauză numai în situația în care persoana

îndreptățită la măsuri reparatorii ar fi fost

tatăl celor șase frați C.,

G.C., prin interpretarea literală a normei rezultând că desocotirea menționată

în normă este posibilă doar între moștenitorii persoanei îndreptățite.

Întrucât persoanele îndreptățite sunt cei șase frați C.,

nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 4 alin. (2), reclamanții nefiind

moștenitori ai acestora, nici cele din art. 4 alin. (4).

Împrejurarea că diferența de 5/6 din

dreptul asupra imobilului rămâne în proprietatea statului este consecința

aplicării legii speciale la situația concretă din cauză. De altfel, reclamanții

nu dobândesc dreptul de proprietate nici asupra cotei de 1/6, deoarece li s-a

recunoscut doar un drept de creanță reprezentat de măsuri reparatorii în

echivalent, conform Titlului

VII

din Legea nr.

247/2005.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte

a apreciat că recursul nu este fondat și l-a respins ca atare, făcând aplicarea

dispozițiilor art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.