ÎCCJ, decizie (scj.ro #83700)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83700) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Apel.

Desființarea sentinței primei instanțe. Rejudecare

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal.

Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Apelul

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

apel

C. proc. pen.,

art. 197

Încălcările

dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, ce atrag

nulitatea relativă în condițiile art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. -

numai dacă s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea

actului și numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea

este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când

partea a lipsit la efectuarea actului - nu conduc la soluția desființării

sentinței primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât

instanța de apel desființează sentința primei instanțe, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, numai dacă există unul dintre cazurile de nulitate absolută

prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. sau dacă judecarea cauzei în

primă instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal

citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța

despre această imposibilitate.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 70 din 10 ianuarie 2013

Prin sentința penală nr. 200 din 23 aprilie 2010 pronunțată de

Tribunalul Maramureș au fost condamnați inculpații H.G., L.V., O.S., U.V. și

L.E. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 39/2003 și în art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b)

și art. 35 C. pen.

În

temeiul art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 998-1003 C. civ., au fost obligați inculpații la plata despăgubirilor civile pentru daune materiale și

morale, respectiv echivalentul în lei la data plății, după cum urmează: inculpatul

L.V. la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 200 euro către

părțile civile: R.M., S.S., V.N., S.R., R.A., A.V., R.P., L.G., S.C., A.M.,

R.C., I.D., B.L. și G.G. și 300 euro către partea civilă B.O.; inculpații L.E.

și L.V., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte

100 euro către părțile civile G.V., L.T. și B.V.; inculpații L.V. și O.S., în

solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 euro

către C.F. și P.D. și câte 200 euro către C.C. și L.C.; inculpatul H.G. la plata

despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 de euro către părțile

civile C.C. și I.V.; inculpatul O.S. la plata despăgubirilor civile pentru

daune morale de câte 300 de euro către părțile civile L.M. și I.M.; câte 300

euro către părțile civile N.G., N.D. și G.S; 200 euro către partea civilă R.V.;

inculpații H.G. și O.S., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru

daune morale de 600 euro către partea civilă P.M.; inculpații O.V. și H.G., în

solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de 400 euro către

partea civilă M.D.; inculpata L.E. la plata despăgubirilor civile după cum

urmează: 50 euro reprezentând daune materiale către partea civilă S.S.; 200

euro reprezentând daune materiale către partea civilă B.W.; 150 euro reprezentând

daune morale către partea civilă R.C.; câte 100 euro reprezentând daune morale

către părțile civile B.A. și N.G.; câte 50 euro reprezentând daune materiale

către părțile civile R.C. și B.L.; 50 euro reprezentând daune materiale și 100

euro reprezentând daune morale către partea civilă B.P.; 100 euro reprezentând

daune materiale către partea civilă P.I.; inculpații L.V. și H.G., în solidar,

la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de: câte 300 euro către

părțile civile P.D. și O.V.; 500 euro către partea civilă N.L.; câte 400 euro

către părțile civile A.F., L.I. și B.V.; inculpații O.S., H.G. și L.V., în

solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 euro

către părțile civile B.V. și R.I.; inculpații L.E. și H.G., în solidar, la

plata despăgubirilor civile pentru daune morale de: 400 euro către partea

civilă T.M.; 200 euro către partea civilă V.D.; inculpații H.G., L.E. și L.V.,

în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 euro

către partea civilă P.I. și B.A.

Prin

decizia nr. 11/A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și

de minori, s-au admis apelurile declarate de inculpații H.G., L.V., O.S., U.V.

și L.E. împotriva sentinței penale nr. 200 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Maramureș, s-a desființat în întregime sentința și s-a dispus trimiterea cauzei

spre rejudecare instanței de fond - Tribunalul Maramureș.

Pentru a decide astfel, s-a constatat, în esență, că hotărârea

instanței de fond este deficitară prin eludarea normelor și principiilor de

drept procesual penal, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii

pronunțate.

În conformitate cu dispozițiile art. 300 alin. (1) C. proc.

pen., instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare,

regularitatea actului de sesizare.

Această procedură implică, raportat la dispozițiile art. 300

alin. (1) C. proc. pen., verificarea actului procedural scris al

rechizitoriului - ca act de sesizare propriu-zis a instanței, respectiv a

îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege cu privire la conținutul actului de

sesizare și a respectării dispozițiilor art. 263 C. proc. pen., iar această activitate este prealabilă și distinctă de cea a demarării cercetării

judecătorești.

S-a reținut că, după înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului

Maramureș, a fost stabilit primul termen de judecată la data de 9 august 2007,

iar ulterior la datele de 25 septembrie 2007, 23 octombrie 2007 cauza a fost

amânată fie datorită lipsei de procedură cu părțile, fie datorită lipsei de

apărare a inculpaților.

Din practicaua încheierii ședinței de judecată din data de 20

noiembrie 2007 rezultă că președintele completului de judecată i-a întrebat

doar pe cei patru inculpați H.G., L.V., O.S. și U.V. dacă au luat la cunoștință

de cuprinsul rechizitoriului și, după ce li s-au adus la cunoștință prevederile

art. 70 alin. (2) C. proc. pen., s-a procedat la audierea acestora.

În mod similar, din practicaua încheierii ședinței de judecată

din data de 18 decembrie 2007 rezultă că președintele completului de judecată a

întrebat-o pe inculpata L.E. dacă a luat la cunoștință de cuprinsul

rechizitoriului și, după ce i s-au adus la cunoștință prevederile art. 70 alin.

(2) C. proc. pen., s-a procedat la audierea acesteia.

Omisiunea instanței de fond de a proceda la identificarea

inculpaților și de a dispune citirea rechizitoriului raportat la dispozițiile

art. 322 C. proc. pen. și a explica învinuirile reținute în sarcina acestora

prin prisma și a complexității cauzei constituie o încălcare gravă a dreptului

la apărare, cu consecințe asupra eludării dreptului la un proces echitabil, așa

cum apare reglementat în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale. Ca  atare, inculpații, prin aceste

omisiuni, s-au aflat în situație de nu își putea formula apărări reale,

fiindu-le restrâns exercițiul dreptului la apărare.

La termenul de judecată din data de 6 septembrie 2010, în fața

instanței de apel, apărătorul inculpatei L.E. a solicitat ca aceasta să fie

asistată de către un interpret de limba maghiară, deoarece nu înțelege bine

limba română, astfel că pentru termenul de judecată instanța de apel a depus

diligențe pentru desemnarea unui interpret de limba maghiară.

Faptul că inculpatei L.E. nu i s-a asigurat și de către instanța

de fond un interpret de limba maghiară, așa cum a procedat instanța de apel,

generează îndoieli care profită  acesteia, în sensul că ar fi a înțeles în mod

neechivoc învinuirea ce i se aduce și că a avut posibilitatea exercitării

efective a dreptului la apărare, fiind încălcate din nou dispozițiile art. 6

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

privind dreptul la un proces echitabil.

Instanța de prim control judiciar a mai reținut că judecarea

fondului cauzei s-a efectuat cu încălcarea dispozițiilor procesuale legale

privind citarea părților.

Astfel, pe numele părților vătămate, respectiv P.I. și P.C. nu

au fost emise citații scrise și nici nu au fost citate în vreo altă modalitate

prevăzută de lege la data judecării cauzei, conform art. 175 și urm. C. proc.

pen., adică nota telefonică sau telegrafică, pentru că nu există vreo dovadă în

acest sens.

Din procesul-verbal pentru executarea mandatului de aducere

rezultă că partea civilă L.C. era încarcerată la Penitenciarul Botoșani din data de 16 septembrie 2009, locație unde aceasta nu a fost citată,

chiar dacă avea calitate de parte vătămată.

S-a mai reținut că sentința atacată nu este motivată în

concordanță cu dispozițiile art. 356 C. proc. pen., că instanța de fond s-a

limitat să preia starea de fapt descrisă în rechizitoriu, fără să procedeze la

analiza probelor care au stat la baza soluționării laturii penale a cauzei și

celor care au fost înlăturate.

Ca atare, instanța de fond nu a examinat apărările formulate de

către inculpatul O.S. și, chiar dacă din dezbateri a rezultat necesitatea

audierii martorilor audiați de către procuror, respectiv I.I., T.I., Ș.P.,

B.F., P.M., L.Ș. și P.P., instanța nu i-a ascultat pe aceștia în mod

nemijlocit, oral și contradictoriu, pentru stabilirea modalităților concrete de

comitere a faptelor.

Curtea de apel a mai reținut că instanța de fond a procedat la

o examinare lapidară a incidenței cazurilor de achitare prevăzute în art. 10

alin. (1) lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. invocate în

apărare de către toți inculpații.

În cursul judecății instanța avea obligația de a verifica

probele strânse în faza de urmărire penală prin administrarea lor în ședință

publică, oral și nemijlocit și în condiții de contradictorialitate,

nerespectarea acestei obligații constituind o încălcare a dreptului la un

proces echitabil.

Încălcările flagrante ale dispozițiilor procedurale expuse mai

sus, în opinia curții de apel, au atras nulitatea absolută a sentinței

pronunțată în fond, cu consecința desființării în întregime a acesteia și

trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe - Tribunalul Maramureș.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism -

Serviciul Teritorial Cluj, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei

atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe - Curtea de Apel Cluj - pentru

continuarea judecății.

Recursul este fondat.

Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma tuturor

criticilor formulate, dar și din oficiu conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (2) și (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată

întemeiate motivele de recurs formulate de parchet, pentru considerentele ce se

vor arăta:

Potrivit dispozițiilor art. 197 alin. (1) C. proc. pen.,

încălcarea dispozițiilor legale, care reglementează desfășurarea procesului

penal, atrag nulitatea actului numai atunci când s-a adus o vătămare care nu

poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

În legătură cu condițiile cerute de lege pentru a opera

nulitatea unui act procesual sau procedural, în doctrină se distinge între

nulități absolute și nulități relative. Este de observat că una din trăsăturile

nulităților absolute constă în caracterul lor de a fi exprese, în sensul că în

lege să se prevadă care sunt dispozițiile a căror încălcare atrage o asemenea

nulitate.

În art. 197 alin. (2) C. proc. pen. se enumeră următoarele dispoziții

care sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute: dispozițiile relative la

competența după materie și după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la

compunerea acesteia, la publicitatea ședinței de judecată, la participarea

procurorului, la prezența inculpatului și asistența juridică a acestuia de

către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, la efectuarea referatului

de evaluare în cauzele cu infractori minori.

În legătură cu această trăsătură a nulităților absolute, s-a pus

problema dacă acestea au un caracter limitativ, mai exact dacă poate atrage nulitatea

absolută și încălcarea altor dispoziții legale decât cele prevăzute în art. 197

alin. (2) C. proc. pen.

În principiu, s-a adoptat soluția caracterului limitativ al

nulităților absolute, argumentându-se că legea, prevăzând o excepție de Ia

regula comună înscrisă în art. 197 alin. (1) C. proc. pen., numai dispozițiile

legale indicate în mod expres de lege se pot afla sub sancțiunea unei nulități

absolute.

Mai este de observat că o a doua trăsătură a nulităților constă

în producerea, prin încălcarea legii de procedură penală, a unei vătămări

procesuale.

În cazul nulităților absolute există întotdeauna o vătămare

procesuală, consacrată prin dispoziția art. 197 alin. (3) C. proc. pen.,

potrivit căreia nulitatea nu poate fi înlăturată în niciun mod, nici prin

tăcere și nici prin voința părților, ceea ce implică, întotdeauna, existența

vătămării.

O asemenea vătămare nu trebuie dovedită, după cum nu este

permisă dovedirea inexistenței vătămării, ceea ce înseamnă o prezumție legală

juris

et de jure

. Ca urmare, vătămarea fiind întotdeauna prezentă și față de

toată lumea -

erga omnes

- nulitatea absolută poate fi invocată oricând,

de orice parte din proces și de către procuror și instanță din oficiu.

În cuprinsul alin. (4) se stabilește în mod

clar în ce condiții operează alte încălcări ale altor dispoziții legale decât

cele prevăzute în alin. (2), atrăgând nulitatea actului în condițiile alin. (1)

„numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este

prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a

lipsit la efectuarea actului.”

Raportat la considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și

Justiție împărtășește opinia potrivit căreia nulitățile absolute sunt strict și

limitativ prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. și operează exclusiv

pentru cazurile reglementate ca atare de textul legal menționat.

În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție reține

că hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică sub aspectul admiterii

apelurilor declarate de inculpații H.G., L.V., O.S., U.V. și L.E. împotriva

sentinței penale nr. 200 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Maramureș, al desființării acesteia și al trimiterii

cauzei spre

rejudecare la

instanța de fond.

Astfel, referitor la primul aspect criticat, și anume că instanța

de fond a omis să procedeze la identificarea inculpaților, să dea citire rechizitoriului

raportat la dispozițiile art. 322 C. proc. pen. și să explice învinuirile

reținute în sarcina inculpaților prin prisma complexității cauzei, fapt ce

constituie o încălcare gravă a dreptului Ia apărare cu consecințe asupra

eludării dreptului la un proces echitabil, așa cum apare reglementat în art. 6

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Instanța de fond a fost sesizată cu

judecarea

cauzei prin rechizitoriul emis, la data de

8 iunie 2007, în

mod procedural.

Inculpații din prezenta cauză pentru care

s-a dispus trimiterea în judecată

au luat cunoștință de

conținutul materialului de urmărire penală administrat de Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul

Teritorial Maramureș, fiind

asistați de

avocați aleși și din oficiu, după caz, astfel că au cunoscut în amănunt nu

doar

învinuirea, ci și probele existente la dosar.

Din actele dosarului rezultă că odată cu

înaintarea dosarului cauzei la instanța competentă, împreună

cu

acesta au fost atașate și 4 exemplare din rechizitoriul întocmit, pentru a fi

comunicat, în parte, fiecărui inculpat aflat în

stare de arest preventiv la data sesizării

instanței.

Susținerile formulate ulterior de inculpați și de apărătorii

acestora făcute în

fața instanței de apel,

în sensul că nu ar fi primit câte o copie a actului de inculpare și,

ca

atare, ei nu au luat cunoștință despre conținutul acestuia, sunt

nefundamentate.

Potrivit art. 322 C. proc. pen., care reglementează începerea

cercetării judecătorești, „președintele dispune ca grefierul să dea citire sau

să facă

o prezentare succintă a actului de

sesizare a instanței, după care explică inculpatului

în ce constă învinuirea ce i se aduce. Totodată,

înștiințează pe inculpat cu privire la

dreptul

de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi

folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări

coinculpaților, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații

în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.”

Pornind de la dispozițiile legale

menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că instanța de apel a

precizat în decizia sa că în fața instanței de fond, la termenul de judecată

din data de 20 noiembrie 2007, când procedura a fost legal îndeplinită,

inculpații au fost întrebați dacă au luat cunoștință de cuprinsul

rechizitoriului, ocazie cu care le-a adus la cunoștință prevederile art. 70

alin. (2) C. proc. pen., procedând apoi la audierea acestora.

În mod similar s-a procedat și ulterior, la

termenul din 18 decembrie 2007, cu inculpata L.E.

Din examinarea considerentelor deciziei

atacate rezultă că instanța de prim control judiciar a notat că instanța de

fond nu a procedat Ia citirea actului de sesizare a instanței și la

identificarea inculpaților, eludând dispozițiile art. 322 C. proc. pen. și nu a explicat inculpaților învinuirile reținute în actul de inculpare, ceea ce

echivalează cu o gravă încălcare a dreptului la apărare.

Această constatare a instanței de apel este

contrazisă de conținutul adresei emise de

Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

- Serviciul Teritorial Cluj, din care rezultă că la data de 8 iunie

2007 s-au anexat 4 exemplare de pe rechizitoriu pentru a fi înmânate

inculpaților arestați H.G., L.V., O.S. și U.V.

Pe de altă parte, din conținutul

declarațiilor inculpaților H.G., L.V., O.S., U.V. și L.E., date în fața

instanței de fond la data de 20 noiembrie 2007, respectiv 18 decembrie 2007, rezultă

că aceștia au declarat clar și neechivoc, sub semnătură, fără obiecții, în

ședință publică, faptul că au luat cunoștință de cuprinsul rechizitoriului, de

starea de fapt și încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina lor prin

rechizitoriu.

Rezultă, așadar, că inculpații au luat

cunoștință de cuprinsul rechizitoriului, confirmând că au intrat fiecare în

posesia propriului exemplar atașat dosarului și, totodată, că li s-a adus la

cunoștință de către instanța de fond - în condițiile art. 322 C. proc. pen. - o prezentare succintă a actului de sesizare a instanței, constând în explicații

referitoare la învinuirea ce li se aduc.

Mai este de observat că, în cuprinsul

încheierii din 20 noiembrie 2007, este consemnat faptul că, întrebați fiind,

toți cei patru inculpați au arătat că au luat cunoștință de cuprinsul

rechizitoriului întocmit în cauză, că li s-au adus la cunoștință prevederile

art. 70 alin. (2) C. proc. pen. și că, după ce s-a procedat la identificarea

inculpaților, conform art. 70 alin. (1) C. proc. pen., au fost audiați

inculpații H.G., L.V., O.S. și U.V., declarațiile acestora fiind consemnate în

procese-verbale atașate la dosarul cauzei. Încheierea din 18 decembrie 2007

cuprinde aceleași mențiuni și în ceea ce privește pe inculpata L.E.

Dispozițiile art. 70 alin. (1) C. proc.

pen. reglementează tocmai identificarea învinuitului și a inculpatului de către

organul judiciar, înainte de a proceda la audierea lui, incluzând întrebările

despre nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii etc. În aceste condiții,

constatarea instanței de apel potrivit căreia instanța de fond nu a procedat la

identificarea inculpaților înaintea audierii lor și nu s-a dat citire actului

de sesizare a instanței este lipsită de fundament, fiind contrazisă de actele

aflate Ia dosarul cauzei indicate în precedent.

Așa fiind, instanța de fond a procedat în

conformitate cu dispozițiile art. 322 C. proc. pen., neexistând astfel niciun

considerent în temeiul căruia să se aprecieze că s-ar fi încălcat norme

procedurale de natură să constituie o încălcare gravă a dreptului Ia apărare.

Analizând cauzele și condițiile în care o

eventuală încălcare de natura celei invocate de instanța de prim control

judiciar (referitoare la identificarea inculpaților și citirea rechizitoriului

raportat la dispozițiile art. 322 C. proc. pen. și la explicarea învinuirilor

reținute în sarcina inculpaților) s-ar încadra în categoria nulităților

absolute expres și limitativ reglementate de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.,

se constată că în cauza pendinte nu se identifică incidența acestora.

Chiar în situația în care instanța de fond

nu ar fi procedat Ia identificarea inculpaților (arestați la acea dată) și nu

ar fi dat citire actului de inculpare în scopul explicării învinuirilor

reținute, în condițiile în care s-a procedat la judecarea cauzei, la termenele

de judecată ulterioare, în care s-a administrat probatoriul, inculpații nu au

invocat faptul că li s-ar fi încălcat dreptul la apărare prin omiterea sau

eludarea unor dispoziții legale, deci o vătămare a drepturilor lor procesuale

circumscrisă unei nulități relative.

Raportat la dispozițiile art. 197 alin. (4)

C. proc. pen. (nulitățile relative, posibil de acoperit și ulterior), trebuie

reținut că o eventuala încălcare a dreptului inculpaților în sensul arătat de

instanța de apel ar fi trebuit invocată „numai în cursul efectuării actului

când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura

completă când partea a lipsit la efectuarea actului.”

Din verificarea actelor dosarului se constată

că inculpații nu au ridicat excepția nulității relative a actului procedural

menționat, nu au invocat o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin

anularea actului procedural respectiv și care să fi fost dovedită în cauză.

Referitor la critica formulată de parchet, în

sensul că instanța de apel a apreciat în mod subiectiv faptul că inculpata L.E.

nu a înțeles contextul în care a fost trimisă în judecată, fiind lipsită de

dreptul de a avea un interpret de limba maghiară, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că aceasta este întemeiată reținând următoarele:

Inculpata L.E. este cetățean roman de etnie

maghiară.

Din probatoriul administrat în cursul

urmăririi penale  s-a reținut prin actul de inculpare că L.E. a inițiat și a

întreținut o activitate intensă de comunicare (fie verbală, fie scrisă - sub

forma unor SMS-uri după cum s-a relevat din interceptările telefonice

autorizate ori sub forma anunțurilor publicate în ziare locale pe raza

județului Mureș, privind ofertele de locuri de muncă în Cehia, anunțuri

redactate și prezentate publicului larg în limba română) atât cu inculpații

pentru care efectua recrutări de persoane, cât și cu victimele cu care a intrat

în contact. Acestora le-a explicat detaliile afacerii inițiate de inculpați, condițiile

ofertelor de muncă, modul de transport, destinația unde urmau să fie aduși

etc., folosind limba română ca limbă de comunicare.

Niciunul dintre ceilalți inculpați trimiși

în judecată nu este etnic maghiar și nici vorbitor de limbă maghiară, iar teritoriul

țării pe suprafața căruia și-au desfășurat activitatea ilicită inculpații, deci

și inculpata L.E., nu a inclus și nu s-a limitat la zone în care populația

maghiară este majoritară, aspect care să fi impus utilizarea obligatorie a

limbii maghiare în comunicare.

Raportat la aceste considerente, este de

reținut că inculpata L.E. nu a invocat disfuncționalități în comunicarea sa fie

cu coinculpații, fie cu victimele în perioada în care a acționat, fapt ce

prezumă o bună cunoaștere a limbii române pe care ea însăși a folosit-o în

cursul urmăririi penale, când a dat declarații și a formulat cereri. Inculpata

nu a formulat cerere pentru a i se asigura un interpret autorizat de limbă

maghiară, atunci când a luat cunoștință de conținutul materialului de urmărire

penală redactat în limba română, cu privire la care nu a formulat obiecțiuni. De

altfel, beneficiind de serviciile unui apărător ales prin intermediul căruia

aceasta a luat cunoștință de piesele dosarului în limba română, ar fi avut

posibilitatea să solicite, să invoce, prin intermediul acestuia, o eventuală

vătămare în sensul arătat.

Astfel, se constată că nici personal, nici

prin apărător, în fața instanței de fond, inculpata nu a învederat că ar

întâmpina dificultăți de comunicare sau de înțelegere a desfășurării procesului

în limba română.

În condițiile arătate, faptul că inculpatei

L.E. nu i s-a asigurat de către instanța de fond un interpret de limbă maghiară

nu generează îndoieli care să profite acesteia, în sensul că nu ar fi înțeles

în mod neechivoc învinuirea ce i se aduce și că astfel nu a avut posibilitatea

efectivă a exercitării dreptului la apărare, conform dispozițiilor art. 6 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

privind dreptul la un proces echitabil.

Simpla cerere făcută în fața instanței de

apel de a i se desemna un interpret de limbă maghiară nu echivalează cu

certitudinea că prin absența acestuia din celelalte faze ale procesului

inculpata nu ar fi înțeles învinuirea adusă și nu ar fi avut posibilitatea

efectivă a exercitării dreptului la apărare, în condițiile în care, așa cum s-a

arătat, ea însăși nu a formulat o astfel de cerere și nu a adus la cunoștința

instanței de fond că ar avea dificultăți datorate limbii române în care se

desfășura procesul.

Este statuat că dreptul la apărare al

inculpatului și exercitarea acestuia nu se limitează strict la asigurarea unui

interpret autorizat, ci include, în primul rând, asigurarea unui apărător

calificat care să depună toate diligentele specifice și să vegheze la

respectarea drepturilor acestuia de către autorități, conform art. 171, art. 172 C. proc. pen.

În cauză, inculpata a beneficiat de acest

drept în tot cursul urmăririi penale și al judecării în primă instanță,

apărătorul său ales constituind o garanție a respectării tuturor drepturilor

sale.

Nu trebuie omis nici faptul că inculpata

însăși a declarat în ședința de judecată din data de 18 decembrie 2007 că a

înțeles conținutul învinuirii reținute în cuprinsul rechizitoriului.

În contextul menționat este fără echivoc că

neasigurarea în prima instanță a unui interpret autorizat de limbă maghiară nu

se încadrează în categoriile de nulități absolute cuprinse expres și limitativ

în textul art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Faptul că inculpata nu a invocat în cursul

judecării în primă instanță necesitatea desemnării unui interpret de limba

maghiară și nu a solicitat în mod expres desemnarea acestuia, nu poate fi

încadrat nici în situațiile la care face referire art. 197 alin. (4) C. proc.

pen., pentru că, așa cum s-a arătat, aceste pretinse neregularități ar fi

trebuit invocate „în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la

primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la

efectuarea actului.”

Referitor la critica formulată de parchet,

potrivit căreia în mod greșit s-a reținut că judecarea fondului cauzei s-a

făcut cu încălcarea dispozițiilor procesuale legale privind citarea părților,

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că aceasta este întemeiată.

Instanța de apel a apreciat și reținut că

părțile vătămate P.I. și P.C. nu au fost citate în nicio modalitate prevăzută

de lege la data judecării cauzei, conform art. 175 și urm. C. proc. pen.

De asemenea, s-a reținut că judecarea pe

fond a cauzei s-a făcut în lipsa unor părți nelegal citate, făcându-se referire

la situația părții civile L.C. care între timp, la doi ani după începerea

judecății în fond, a fost încarcerată la Penitenciarul Botoșani, din data de 16 septembrie 2009, loc unde instanța de fond nu a mai

citat-o.

Din materialul existent la dosarul cauzei

se reține, cu privire la părțile vătămate P.I. și P.C., că acestea au fost

citate în fața instanței de fond cu respectarea dispozițiilor legale în

materie, procesele-verbale făcând dovada îndeplinirii în cursul procesului,

după cum urmează: numitul P.I. a primit personal citația emisă de instanța de

fond la data de 30 decembrie 2009 și a semnat de primire, conform dovezii

îndeplinirii procedurii de citare existentă la dosar; numitul P.C. a primit

personal citația emisă de Tribunalul Maramureș la data de 30 decembrie 2009 și

a semnat de primire, potrivit dovezii îndeplinirii procedurii de citare aflată

la dosar.

Faptul că ulterior aceștia nu s-au

prezentat în fața instanței de judecată pentru a da declarații este expresia

dreptului de opțiune al acestora în procesul penal.

În ceea ce o privește pe partea civilă

L.C., din verificările efectuate, rezultă că aceasta a primit citația emisă de

instanța de fond, la data de 30 noiembrie 2007, a semnat personal de primire, așa cum rezultă din cuprinsul dovezii de îndeplinire a procedurii

de citare.

Așadar, partea civilă a luat cunoștință de

faptul că era citată în cauză. Împrejurarea că ulterior, la data de 16

septembrie 2009, a fost încarcerată în Penitenciarul Botoșani, iar instanța de

fond, începând cu această dată, nu a citat-o și acolo, în condițiile în care nu

i s-a învederat această situație, nu constituie un motiv care să conducă

automat la aprecierea că o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare la

instanța de fond este soluția oportună pentru justa soluționare a cauzei, în

condițiile în care la data de 4 ianuarie 2010 instanța de fond a realizat

procedura de citare cu aceasta și sub forma afișării la consiliul local.

Referitor la critica formulată de parchet

vizând greșita reținere a faptului că instanța de fond s-a limitat să preia

starea de fapt descrisă în rechizitoriu, fără să procedeze la analiza probelor

care au stat la baza soluționării laturii penale a cauzei și a celor care au

fost înlăturate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că aceasta este

întemeiată.

Examinând hotărârea instanței de fond se

constată că ea face referire la analiza motivelor de fapt care au stat la baza

pronunțării, analizându-se conținutul unor declarații (cu trimitere la paginile

unde se regăsesc) în raport cu alte mijloace de probă, reținându-se ca

relevante o serie de probe pe care instanța de fond a considerat să le

aprecieze astfel, combătându-se unele aspecte care nu s-au mai coroborat cu

mijloacele de probă administrate nu numai în faza de judecată, ci și în aceea a

urmăririi penale.

De asemenea, se constată că instanța de

fond a înlăturat declarațiile unor părți vătămate (B.I., P.I., P.C. și N.V.) pe

care le-a apreciat că nu se coroborează cu probele administrate în ceea ce

privește ansamblul actelor materiale infracționale realizate de inculpați.

Tot astfel, se constată că instanța de fond

a argumentat de ce a considerat că unele depoziții ale unor martori sunt

relevante pentru stabilirea adevărului în cauză, în raport cu datele stării de

fapt, concluzionând că toate probele analizate conduc la ideea că susținerile

inculpaților care au solicitat achitarea nu sunt fondate.

Din această perspectivă nu se poate aprecia

că instanța de fond nu a procedat la analizarea cazurilor de achitare invocate

de inculpați, în condițiile în care s-au verificat probele administrate în

cursul urmăririi penale și s-au făcut aprecieri asupra acestora în raport cu

cele administrate nemijlocit în fața instanței, comentându-se detaliat motivul

pentru care instanța de fond a reținut în final că infracțiunile pentru care

inculpații au fost trimiși în judecată își confirmă existența.

Constatând că instanța de fond a făcut

referire în sentința pronunțată la toate aspectele cauzei, incluzând toate

probele administrate și raportându-se la toate măsurile dispuse atât în faza de

urmărire penală, cât și în cea de judecată, că probatoriul administrat a fost

analizat și că s-au făcut raportări concludente la alte mijloace de probă,

reține că motivul casării cu trimitere spre rejudecare din acest considerent nu

este întemeiat.

În fine, contrar celor reținute în

considerentele deciziei atacate, se constată că instanța de fond a procedat la

examinarea efectivă a incidenței cazurilor de achitare invocate de inculpați.

Din cuprinsul sentinței penale nr. 200 din 23 aprilie 2010 rezultă că instanța

de fond s-a preocupat să facă o analiză cât mai detaliată a probelor existente

în cauză. Relevant în acest sens este faptul că, odată cu aprecierile făcute

asupra probelor și mijloacelor de probă, instanța s-a pronunțat implicit și

asupra concluziilor inculpaților care au solicitat achitarea lor, motivând de

ce această soluție nu este îmbrățișată de instanță și explicând considerentele

pentru care s-a pronunțat, ca atare, condamnarea.

În consecință, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj împotriva

deciziei nr. 11/A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori, a casat decizia penală atacată și a trimis cauza pentru

continuarea judecății aceleiași instanțe - Curtea de Apel Cluj.