ÎCCJ, decizie (scj.ro #83700)

Apel. Desființarea sentinței primei instanțe. Rejudecare Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Apelul Indice alfabetic: Drept procesual penal - apel C. proc. pen., art. 197 Încălcările dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, ce atrag nulitatea relativă în condițiile art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. - numai dacă s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului și numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului - nu conduc la soluția desființării sentinței primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de apel desființează sentința primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, numai dacă există unul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. sau dacă judecarea cauzei în primă instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 70 din 10 ianuarie 2013 Prin sentința penală nr. 200 din 23 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Maramureș au fost condamnați inculpații H.G., L.V., O.S., U.V. și L.E. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și în art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen. În temeiul art. 14 C. proc.

pen. raportat la art. 998-1003 C. civ., au fost obligați inculpații la plata despăgubirilor civile pentru daune materiale și morale, respectiv echivalentul în lei la data plății, după cum urmează: inculpatul L.V. la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 200 euro către părțile civile: R.M., S.S., V.N., S.R., R.A., A.V., R.P., L.G., S.C., A.M., R.C., I.D., B.L. și G.G. și 300 euro către partea civilă B.O.; inculpații L.E. și L.V., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 100 euro către părțile civile G.V., L.T. și B.V.; inculpații L.V. și O.S., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 euro către C.F. și P.D. și câte 200 euro către C.C.

și L.C.; inculpatul H.G. la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 de euro către părțile civile C.C. și I.V.; inculpatul O.S. la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 de euro către părțile civile L.M. și I.M.; câte 300 euro către părțile civile N.G., N.D. și G.S; 200 euro către partea civilă R.V.; inculpații H.G. și O.S., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de 600 euro către partea civilă P.M.; inculpații O.V. și H.G., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de 400 euro către partea civilă M.D.; inculpata L.E. la plata despăgubirilor civile după cum urmează: 50 euro reprezentând daune materiale către partea civilă S.S.; 200 euro reprezentând daune materiale către partea civilă B.W.; 150 euro reprezentând daune morale către partea civilă R.C.; câte 100 euro reprezentând daune morale către părțile civile B.A.

și N.G.; câte 50 euro reprezentând daune materiale către părțile civile R.C. și B.L.; 50 euro reprezentând daune materiale și 100 euro reprezentând daune morale către partea civilă B.P.; 100 euro reprezentând daune materiale către partea civilă P.I.; inculpații L.V. și H.G., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de: câte 300 euro către părțile civile P.D. și O.V.; 500 euro către partea civilă N.L.; câte 400 euro către părțile civile A.F., L.I. și B.V.; inculpații O.S., H.G. și L.V., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 euro către părțile civile B.V. și R.I.; inculpații L.E. și H.G., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de: 400 euro către partea civilă T.M.; 200 euro către partea civilă V.D.; inculpații H.G., L.E.

și L.V., în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune morale de câte 300 euro către partea civilă P.I. și B.A. Prin decizia nr. 11/A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori, s-au admis apelurile declarate de inculpații H.G., L.V., O.S., U.V. și L.E. împotriva sentinței penale nr. 200 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Maramureș, s-a desființat în întregime sentința și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond - Tribunalul Maramureș. Pentru a decide astfel, s-a constatat, în esență, că hotărârea instanței de fond este deficitară prin eludarea normelor și principiilor de drept procesual penal, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunțate.

În conformitate cu dispozițiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare. Această procedură implică, raportat la dispozițiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., verificarea actului procedural scris al rechizitoriului - ca act de sesizare propriu-zis a instanței, respectiv a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege cu privire la conținutul actului de sesizare și a respectării dispozițiilor art. 263 C. proc. pen., iar această activitate este prealabilă și distinctă de cea a demarării cercetării judecătorești. S-a reținut că, după înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Maramureș, a fost stabilit primul termen de judecată la data de 9 august 2007, iar ulterior la datele de 25 septembrie 2007, 23 octombrie 2007 cauza a fost amânată fie datorită lipsei de procedură cu părțile, fie datorită lipsei de apărare a inculpaților.

Din practicaua încheierii ședinței de judecată din data de 20 noiembrie 2007 rezultă că președintele completului de judecată i-a întrebat doar pe cei patru inculpați H.G., L.V., O.S. și U.V. dacă au luat la cunoștință de cuprinsul rechizitoriului și, după ce li s-au adus la cunoștință prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., s-a procedat la audierea acestora. În mod similar, din practicaua încheierii ședinței de judecată din data de 18 decembrie 2007 rezultă că președintele completului de judecată a întrebat-o pe inculpata L.E. dacă a luat la cunoștință de cuprinsul rechizitoriului și, după ce i s-au adus la cunoștință prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., s-a procedat la audierea acesteia.

Omisiunea instanței de fond de a proceda la identificarea inculpaților și de a dispune citirea rechizitoriului raportat la dispozițiile art. 322 C. proc. pen. și a explica învinuirile reținute în sarcina acestora prin prisma și a complexității cauzei constituie o încălcare gravă a dreptului la apărare, cu consecințe asupra eludării dreptului la un proces echitabil, așa cum apare reglementat în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca atare, inculpații, prin aceste omisiuni, s-au aflat în situație de nu își putea formula apărări reale, fiindu-le restrâns exercițiul dreptului la apărare. La termenul de judecată din data de 6 septembrie 2010, în fața instanței de apel, apărătorul inculpatei L.E.

a solicitat ca aceasta să fie asistată de către un interpret de limba maghiară, deoarece nu înțelege bine limba română, astfel că pentru termenul de judecată instanța de apel a depus diligențe pentru desemnarea unui interpret de limba maghiară. Faptul că inculpatei L.E. nu i s-a asigurat și de către instanța de fond un interpret de limba maghiară, așa cum a procedat instanța de apel, generează îndoieli care profită acesteia, în sensul că ar fi a înțeles în mod neechivoc învinuirea ce i se aduce și că a avut posibilitatea exercitării efective a dreptului la apărare, fiind încălcate din nou dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Instanța de prim control judiciar a mai reținut că judecarea fondului cauzei s-a efectuat cu încălcarea dispozițiilor procesuale legale privind citarea părților. Astfel, pe numele părților vătămate, respectiv P.I. și P.C. nu au fost emise citații scrise și nici nu au fost citate în vreo altă modalitate prevăzută de lege la data judecării cauzei, conform art. 175 și urm. C. proc. pen., adică nota telefonică sau telegrafică, pentru că nu există vreo dovadă în acest sens. Din procesul-verbal pentru executarea mandatului de aducere rezultă că partea civilă L.C. era încarcerată la Penitenciarul Botoșani din data de 16 septembrie 2009, locație unde aceasta nu a fost citată, chiar dacă avea calitate de parte vătămată.

S-a mai reținut că sentința atacată nu este motivată în concordanță cu dispozițiile art. 356 C. proc. pen., că instanța de fond s-a limitat să preia starea de fapt descrisă în rechizitoriu, fără să procedeze la analiza probelor care au stat la baza soluționării laturii penale a cauzei și celor care au fost înlăturate. Ca atare, instanța de fond nu a examinat apărările formulate de către inculpatul O.S. și, chiar dacă din dezbateri a rezultat necesitatea audierii martorilor audiați de către procuror, respectiv I.I., T.I., Ș.P., B.F., P.M., L.Ș. și P.P., instanța nu i-a ascultat pe aceștia în mod nemijlocit, oral și contradictoriu, pentru stabilirea modalităților concrete de comitere a faptelor.

Curtea de apel a mai reținut că instanța de fond a procedat la o examinare lapidară a incidenței cazurilor de achitare prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. invocate în apărare de către toți inculpații. În cursul judecății instanța avea obligația de a verifica probele strânse în faza de urmărire penală prin administrarea lor în ședință publică, oral și nemijlocit și în condiții de contradictorialitate, nerespectarea acestei obligații constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Încălcările flagrante ale dispozițiilor procedurale expuse mai sus, în opinia curții de apel, au atras nulitatea absolută a sentinței pronunțată în fond, cu consecința desființării în întregime a acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe - Tribunalul Maramureș.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe - Curtea de Apel Cluj - pentru continuarea judecății. Recursul este fondat. Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma tuturor criticilor formulate, dar și din oficiu conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (2) și (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată întemeiate motivele de recurs formulate de parchet, pentru considerentele ce se vor arăta: Potrivit dispozițiilor art. 197 alin. (1) C. proc.

pen., încălcarea dispozițiilor legale, care reglementează desfășurarea procesului penal, atrag nulitatea actului numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. În legătură cu condițiile cerute de lege pentru a opera nulitatea unui act procesual sau procedural, în doctrină se distinge între nulități absolute și nulități relative. Este de observat că una din trăsăturile nulităților absolute constă în caracterul lor de a fi exprese, în sensul că în lege să se prevadă care sunt dispozițiile a căror încălcare atrage o asemenea nulitate. În art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

se enumeră următoarele dispoziții care sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute: dispozițiile relative la competența după materie și după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia, la publicitatea ședinței de judecată, la participarea procurorului, la prezența inculpatului și asistența juridică a acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori. În legătură cu această trăsătură a nulităților absolute, s-a pus problema dacă acestea au un caracter limitativ, mai exact dacă poate atrage nulitatea absolută și încălcarea altor dispoziții legale decât cele prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. În principiu, s-a adoptat soluția caracterului limitativ al nulităților absolute, argumentându-se că legea, prevăzând o excepție de Ia regula comună înscrisă în art. 197 alin. (1) C. proc. pen., numai dispozițiile legale indicate în mod expres de lege se pot afla sub sancțiunea unei nulități absolute. Mai este de observat că o a doua trăsătură a nulităților constă în producerea, prin încălcarea legii de procedură penală, a unei vătămări procesuale. În cazul nulităților absolute există întotdeauna o vătămare procesuală, consacrată prin dispoziția art. 197 alin. (3) C. proc. pen., potrivit căreia nulitatea nu poate fi înlăturată în niciun mod, nici prin tăcere și nici prin voința părților, ceea ce implică, întotdeauna, existența vătămării.

O asemenea vătămare nu trebuie dovedită, după cum nu este permisă dovedirea inexistenței vătămării, ceea ce înseamnă o prezumție legală juris et de jure . Ca urmare, vătămarea fiind întotdeauna prezentă și față de toată lumea - erga omnes - nulitatea absolută poate fi invocată oricând, de orice parte din proces și de către procuror și instanță din oficiu. În cuprinsul alin. (4) se stabilește în mod clar în ce condiții operează alte încălcări ale altor dispoziții legale decât cele prevăzute în alin. (2), atrăgând nulitatea actului în condițiile alin. (1) „numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.” Raportat la considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție împărtășește opinia potrivit căreia nulitățile absolute sunt strict și limitativ prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. și operează exclusiv pentru cazurile reglementate ca atare de textul legal menționat. În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică sub aspectul admiterii apelurilor declarate de inculpații H.G., L.V., O.S., U.V. și L.E. împotriva sentinței penale nr. 200 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Maramureș, al desființării acesteia și al trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Astfel, referitor la primul aspect criticat, și anume că instanța de fond a omis să procedeze la identificarea inculpaților, să dea citire rechizitoriului raportat la dispozițiile art. 322 C. proc. pen.

și să explice învinuirile reținute în sarcina inculpaților prin prisma complexității cauzei, fapt ce constituie o încălcare gravă a dreptului Ia apărare cu consecințe asupra eludării dreptului la un proces echitabil, așa cum apare reglementat în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Instanța de fond a fost sesizată cu judecarea cauzei prin rechizitoriul emis, la data de 8 iunie 2007, în mod procedural. Inculpații din prezenta cauză pentru care s-a dispus trimiterea în judecată au luat cunoștință de conținutul materialului de urmărire penală administrat de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Maramureș, fiind asistați de avocați aleși și din oficiu, după caz, astfel că au cunoscut în amănunt nu doar învinuirea, ci și probele existente la dosar.

Din actele dosarului rezultă că odată cu înaintarea dosarului cauzei la instanța competentă, împreună cu acesta au fost atașate și 4 exemplare din rechizitoriul întocmit, pentru a fi comunicat, în parte, fiecărui inculpat aflat în stare de arest preventiv la data sesizării instanței. Susținerile formulate ulterior de inculpați și de apărătorii acestora făcute în fața instanței de apel, în sensul că nu ar fi primit câte o copie a actului de inculpare și, ca atare, ei nu au luat cunoștință despre conținutul acestuia, sunt nefundamentate. Potrivit art. 322 C. proc. pen., care reglementează începerea cercetării judecătorești, „președintele dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o prezentare succintă a actului de sesizare a instanței, după care explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce.

Totodată, înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaților, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.” Pornind de la dispozițiile legale menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că instanța de apel a precizat în decizia sa că în fața instanței de fond, la termenul de judecată din data de 20 noiembrie 2007, când procedura a fost legal îndeplinită, inculpații au fost întrebați dacă au luat cunoștință de cuprinsul rechizitoriului, ocazie cu care le-a adus la cunoștință prevederile art. 70 alin. (2) C. proc.

pen., procedând apoi la audierea acestora. În mod similar s-a procedat și ulterior, la termenul din 18 decembrie 2007, cu inculpata L.E. Din examinarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de prim control judiciar a notat că instanța de fond nu a procedat Ia citirea actului de sesizare a instanței și la identificarea inculpaților, eludând dispozițiile art. 322 C. proc. pen. și nu a explicat inculpaților învinuirile reținute în actul de inculpare, ceea ce echivalează cu o gravă încălcare a dreptului la apărare. Această constatare a instanței de apel este contrazisă de conținutul adresei emise de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj, din care rezultă că la data de 8 iunie 2007 s-au anexat 4 exemplare de pe rechizitoriu pentru a fi înmânate inculpaților arestați H.G., L.V., O.S.

și U.V. Pe de altă parte, din conținutul declarațiilor inculpaților H.G., L.V., O.S., U.V. și L.E., date în fața instanței de fond la data de 20 noiembrie 2007, respectiv 18 decembrie 2007, rezultă că aceștia au declarat clar și neechivoc, sub semnătură, fără obiecții, în ședință publică, faptul că au luat cunoștință de cuprinsul rechizitoriului, de starea de fapt și încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina lor prin rechizitoriu. Rezultă, așadar, că inculpații au luat cunoștință de cuprinsul rechizitoriului, confirmând că au intrat fiecare în posesia propriului exemplar atașat dosarului și, totodată, că li s-a adus la cunoștință de către instanța de fond - în condițiile art. 322 C. proc.

pen. - o prezentare succintă a actului de sesizare a instanței, constând în explicații referitoare la învinuirea ce li se aduc. Mai este de observat că, în cuprinsul încheierii din 20 noiembrie 2007, este consemnat faptul că, întrebați fiind, toți cei patru inculpați au arătat că au luat cunoștință de cuprinsul rechizitoriului întocmit în cauză, că li s-au adus la cunoștință prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen. și că, după ce s-a procedat la identificarea inculpaților, conform art. 70 alin. (1) C. proc. pen., au fost audiați inculpații H.G., L.V., O.S. și U.V., declarațiile acestora fiind consemnate în procese-verbale atașate la dosarul cauzei. Încheierea din 18 decembrie 2007 cuprinde aceleași mențiuni și în ceea ce privește pe inculpata L.E.

Dispozițiile art. 70 alin. (1) C. proc. pen. reglementează tocmai identificarea învinuitului și a inculpatului de către organul judiciar, înainte de a proceda la audierea lui, incluzând întrebările despre nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii etc. În aceste condiții, constatarea instanței de apel potrivit căreia instanța de fond nu a procedat la identificarea inculpaților înaintea audierii lor și nu s-a dat citire actului de sesizare a instanței este lipsită de fundament, fiind contrazisă de actele aflate Ia dosarul cauzei indicate în precedent. Așa fiind, instanța de fond a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 322 C. proc. pen., neexistând astfel niciun considerent în temeiul căruia să se aprecieze că s-ar fi încălcat norme procedurale de natură să constituie o încălcare gravă a dreptului Ia apărare.

Analizând cauzele și condițiile în care o eventuală încălcare de natura celei invocate de instanța de prim control judiciar (referitoare la identificarea inculpaților și citirea rechizitoriului raportat la dispozițiile art. 322 C. proc. pen. și la explicarea învinuirilor reținute în sarcina inculpaților) s-ar încadra în categoria nulităților absolute expres și limitativ reglementate de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., se constată că în cauza pendinte nu se identifică incidența acestora.

Chiar în situația în care instanța de fond nu ar fi procedat Ia identificarea inculpaților (arestați la acea dată) și nu ar fi dat citire actului de inculpare în scopul explicării învinuirilor reținute, în condițiile în care s-a procedat la judecarea cauzei, la termenele de judecată ulterioare, în care s-a administrat probatoriul, inculpații nu au invocat faptul că li s-ar fi încălcat dreptul la apărare prin omiterea sau eludarea unor dispoziții legale, deci o vătămare a drepturilor lor procesuale circumscrisă unei nulități relative. Raportat la dispozițiile art. 197 alin. (4) C. proc. pen.

(nulitățile relative, posibil de acoperit și ulterior), trebuie reținut că o eventuala încălcare a dreptului inculpaților în sensul arătat de instanța de apel ar fi trebuit invocată „numai în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.” Din verificarea actelor dosarului se constată că inculpații nu au ridicat excepția nulității relative a actului procedural menționat, nu au invocat o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului procedural respectiv și care să fi fost dovedită în cauză. Referitor la critica formulată de parchet, în sensul că instanța de apel a apreciat în mod subiectiv faptul că inculpata L.E.

nu a înțeles contextul în care a fost trimisă în judecată, fiind lipsită de dreptul de a avea un interpret de limba maghiară, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată reținând următoarele: Inculpata L.E. este cetățean roman de etnie maghiară. Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale s-a reținut prin actul de inculpare că L.E. a inițiat și a întreținut o activitate intensă de comunicare (fie verbală, fie scrisă - sub forma unor SMS-uri după cum s-a relevat din interceptările telefonice autorizate ori sub forma anunțurilor publicate în ziare locale pe raza județului Mureș, privind ofertele de locuri de muncă în Cehia, anunțuri redactate și prezentate publicului larg în limba română) atât cu inculpații pentru care efectua recrutări de persoane, cât și cu victimele cu care a intrat în contact.

Acestora le-a explicat detaliile afacerii inițiate de inculpați, condițiile ofertelor de muncă, modul de transport, destinația unde urmau să fie aduși etc., folosind limba română ca limbă de comunicare. Niciunul dintre ceilalți inculpați trimiși în judecată nu este etnic maghiar și nici vorbitor de limbă maghiară, iar teritoriul țării pe suprafața căruia și-au desfășurat activitatea ilicită inculpații, deci și inculpata L.E., nu a inclus și nu s-a limitat la zone în care populația maghiară este majoritară, aspect care să fi impus utilizarea obligatorie a limbii maghiare în comunicare. Raportat la aceste considerente, este de reținut că inculpata L.E. nu a invocat disfuncționalități în comunicarea sa fie cu coinculpații, fie cu victimele în perioada în care a acționat, fapt ce prezumă o bună cunoaștere a limbii române pe care ea însăși a folosit-o în cursul urmăririi penale, când a dat declarații și a formulat cereri.

Inculpata nu a formulat cerere pentru a i se asigura un interpret autorizat de limbă maghiară, atunci când a luat cunoștință de conținutul materialului de urmărire penală redactat în limba română, cu privire la care nu a formulat obiecțiuni. De altfel, beneficiind de serviciile unui apărător ales prin intermediul căruia aceasta a luat cunoștință de piesele dosarului în limba română, ar fi avut posibilitatea să solicite, să invoce, prin intermediul acestuia, o eventuală vătămare în sensul arătat. Astfel, se constată că nici personal, nici prin apărător, în fața instanței de fond, inculpata nu a învederat că ar întâmpina dificultăți de comunicare sau de înțelegere a desfășurării procesului în limba română.

În condițiile arătate, faptul că inculpatei L.E. nu i s-a asigurat de către instanța de fond un interpret de limbă maghiară nu generează îndoieli care să profite acesteia, în sensul că nu ar fi înțeles în mod neechivoc învinuirea ce i se aduce și că astfel nu a avut posibilitatea efectivă a exercitării dreptului la apărare, conform dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Simpla cerere făcută în fața instanței de apel de a i se desemna un interpret de limbă maghiară nu echivalează cu certitudinea că prin absența acestuia din celelalte faze ale procesului inculpata nu ar fi înțeles învinuirea adusă și nu ar fi avut posibilitatea efectivă a exercitării dreptului la apărare, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, ea însăși nu a formulat o astfel de cerere și nu a adus la cunoștința instanței de fond că ar avea dificultăți datorate limbii române în care se desfășura procesul. Este statuat că dreptul la apărare al inculpatului și exercitarea acestuia nu se limitează strict la asigurarea unui interpret autorizat, ci include, în primul rând, asigurarea unui apărător calificat care să depună toate diligentele specifice și să vegheze la respectarea drepturilor acestuia de către autorități, conform art. 171, art. 172 C. proc.

pen. În cauză, inculpata a beneficiat de acest drept în tot cursul urmăririi penale și al judecării în primă instanță, apărătorul său ales constituind o garanție a respectării tuturor drepturilor sale. Nu trebuie omis nici faptul că inculpata însăși a declarat în ședința de judecată din data de 18 decembrie 2007 că a înțeles conținutul învinuirii reținute în cuprinsul rechizitoriului. În contextul menționat este fără echivoc că neasigurarea în prima instanță a unui interpret autorizat de limbă maghiară nu se încadrează în categoriile de nulități absolute cuprinse expres și limitativ în textul art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Faptul că inculpata nu a invocat în cursul judecării în primă instanță necesitatea desemnării unui interpret de limba maghiară și nu a solicitat în mod expres desemnarea acestuia, nu poate fi încadrat nici în situațiile la care face referire art. 197 alin. (4) C. proc.

pen., pentru că, așa cum s-a arătat, aceste pretinse neregularități ar fi trebuit invocate „în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.” Referitor la critica formulată de parchet, potrivit căreia în mod greșit s-a reținut că judecarea fondului cauzei s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor procesuale legale privind citarea părților, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că aceasta este întemeiată. Instanța de apel a apreciat și reținut că părțile vătămate P.I. și P.C. nu au fost citate în nicio modalitate prevăzută de lege la data judecării cauzei, conform art. 175 și urm. C. proc.

pen. De asemenea, s-a reținut că judecarea pe fond a cauzei s-a făcut în lipsa unor părți nelegal citate, făcându-se referire la situația părții civile L.C. care între timp, la doi ani după începerea judecății în fond, a fost încarcerată la Penitenciarul Botoșani, din data de 16 septembrie 2009, loc unde instanța de fond nu a mai citat-o. Din materialul existent la dosarul cauzei se reține, cu privire la părțile vătămate P.I. și P.C., că acestea au fost citate în fața instanței de fond cu respectarea dispozițiilor legale în materie, procesele-verbale făcând dovada îndeplinirii în cursul procesului, după cum urmează: numitul P.I. a primit personal citația emisă de instanța de fond la data de 30 decembrie 2009 și a semnat de primire, conform dovezii îndeplinirii procedurii de citare existentă la dosar; numitul P.C.

a primit personal citația emisă de Tribunalul Maramureș la data de 30 decembrie 2009 și a semnat de primire, potrivit dovezii îndeplinirii procedurii de citare aflată la dosar. Faptul că ulterior aceștia nu s-au prezentat în fața instanței de judecată pentru a da declarații este expresia dreptului de opțiune al acestora în procesul penal. În ceea ce o privește pe partea civilă L.C., din verificările efectuate, rezultă că aceasta a primit citația emisă de instanța de fond, la data de 30 noiembrie 2007, a semnat personal de primire, așa cum rezultă din cuprinsul dovezii de îndeplinire a procedurii de citare. Așadar, partea civilă a luat cunoștință de faptul că era citată în cauză.

Împrejurarea că ulterior, la data de 16 septembrie 2009, a fost încarcerată în Penitenciarul Botoșani, iar instanța de fond, începând cu această dată, nu a citat-o și acolo, în condițiile în care nu i s-a învederat această situație, nu constituie un motiv care să conducă automat la aprecierea că o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond este soluția oportună pentru justa soluționare a cauzei, în condițiile în care la data de 4 ianuarie 2010 instanța de fond a realizat procedura de citare cu aceasta și sub forma afișării la consiliul local. Referitor la critica formulată de parchet vizând greșita reținere a faptului că instanța de fond s-a limitat să preia starea de fapt descrisă în rechizitoriu, fără să procedeze la analiza probelor care au stat la baza soluționării laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că aceasta este întemeiată.

Examinând hotărârea instanței de fond se constată că ea face referire la analiza motivelor de fapt care au stat la baza pronunțării, analizându-se conținutul unor declarații (cu trimitere la paginile unde se regăsesc) în raport cu alte mijloace de probă, reținându-se ca relevante o serie de probe pe care instanța de fond a considerat să le aprecieze astfel, combătându-se unele aspecte care nu s-au mai coroborat cu mijloacele de probă administrate nu numai în faza de judecată, ci și în aceea a urmăririi penale. De asemenea, se constată că instanța de fond a înlăturat declarațiile unor părți vătămate (B.I., P.I., P.C. și N.V.) pe care le-a apreciat că nu se coroborează cu probele administrate în ceea ce privește ansamblul actelor materiale infracționale realizate de inculpați.

Tot astfel, se constată că instanța de fond a argumentat de ce a considerat că unele depoziții ale unor martori sunt relevante pentru stabilirea adevărului în cauză, în raport cu datele stării de fapt, concluzionând că toate probele analizate conduc la ideea că susținerile inculpaților care au solicitat achitarea nu sunt fondate. Din această perspectivă nu se poate aprecia că instanța de fond nu a procedat la analizarea cazurilor de achitare invocate de inculpați, în condițiile în care s-au verificat probele administrate în cursul urmăririi penale și s-au făcut aprecieri asupra acestora în raport cu cele administrate nemijlocit în fața instanței, comentându-se detaliat motivul pentru care instanța de fond a reținut în final că infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată își confirmă existența.

Constatând că instanța de fond a făcut referire în sentința pronunțată la toate aspectele cauzei, incluzând toate probele administrate și raportându-se la toate măsurile dispuse atât în faza de urmărire penală, cât și în cea de judecată, că probatoriul administrat a fost analizat și că s-au făcut raportări concludente la alte mijloace de probă, reține că motivul casării cu trimitere spre rejudecare din acest considerent nu este întemeiat. În fine, contrar celor reținute în considerentele deciziei atacate, se constată că instanța de fond a procedat la examinarea efectivă a incidenței cazurilor de achitare invocate de inculpați. Din cuprinsul sentinței penale nr. 200 din 23 aprilie 2010 rezultă că instanța de fond s-a preocupat să facă o analiză cât mai detaliată a probelor existente în cauză.

Relevant în acest sens este faptul că, odată cu aprecierile făcute asupra probelor și mijloacelor de probă, instanța s-a pronunțat implicit și asupra concluziilor inculpaților care au solicitat achitarea lor, motivând de ce această soluție nu este îmbrățișată de instanță și explicând considerentele pentru care s-a pronunțat, ca atare, condamnarea. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei nr. 11/A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori, a casat decizia penală atacată și a trimis cauza pentru continuarea judecății aceleiași instanțe - Curtea de Apel Cluj.