ÎCCJ, decizie (scj.ro #85537)

Strămutarea pricinilor. Inadmisibilitatea recursului împotriva

hotărârii de soluționare a cererii de strămutare.

Cuprins

pe materii

. Drept procesual civil. Strămutarea pricinilor.

Inadmisibilitatea recursului împotriva hotărârii de soluționare a cererii de

strămutare.

Index

alfabetic.

Drept procesual civil.

-

Strămutarea pricinilor.

-

Recurs inadmisibil.

C.pr.civ

.

art

. 37-40.

Hotărârea de soluționare a cererii de strămutare a unei pricini nu este

supusă

niciunei

căi de atac, conform

art

. 40 alin. 4

C.pr.civ

., fiind

inexactă susținerea că prin  această reglementare se încalcă prevederi

constituționale sau drepturile prevăzute de Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale

.

Î.C.C.J

., Completul de 9 judecători, decizia nr.161

din 6 iunie 2005.

Prin încheierea nr.465 din 25 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casație și

Justiție-Secția

civilă și de proprietate intelectuală a

admis cererea formulată de

T.A

.,

T.M

.,

T.D

. și a strămutat judecarea procesului civil ce

formează obiectul dosarului nr. 11763/2004 al Judecătoriei Buzău  la

Judecătoria Brașov.

Împotriva acestei încheieri, Parohia

Cândești

a

declarat recurs.

Recurenta a arătat că petenții care au solicitat strămutarea judecării cauzei

sunt locuitori ai municipiului

Brașov

și, prin

urmare, instanțele de  pe raza Curții de Apel

Brașov

ar putea fi subiective.

În consecință, fără a se opune strămutării judecării cauzei civile,

recurenta a arătat că ar prefera ca procesul civil să fie judecat pe raza

Curții de Apel Galați.

Recursul este inadmisibil:.

Dând eficiență principiului constituțional stabilit prin art.129

din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în

condițiile legii procesuale, precum și a celui privind liberul acces la

justiție statuat prin art.21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor

determinate prin art.13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, legea procesual civilă a stabilit un sistem coerent

al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine așadar părții interesate obligația sesizării instanțelor de

judecată în condițiile legii procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a

provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul

declarat împotriva unei încheieri prin care Secția civilă și de proprietate

industrială a Înaltei Curți de Casație și Justiție  s-a pronunțat asupra

unei cereri de strămutare a judecării unei cauze civile.

În raport cu dispozițiile art.299 din Codul de procedură civilă, cu

referire la art.282 alin.2 din același cod, împotriva încheierilor nu se poate

face recurs decât odată cu fondul.

De la regula generală menționată, legea procesual civilă a prevăzut

o singură excepție, de strictă interpretare, care nu privește încheierile

prin care se soluționează cererile de strămutare a judecării cauzelor.

Mai mult, prin art.40 alin.4 din Codul de procedură civilă

s-a prevăzut expres că hotărârea asupra strămutării nu este supusă nici unei

căi de atac.

Or, recunoașterea unei căi de atac în cazuri neprevăzute de legea

procesual civilă  sau, mai mult, contrar dispozițiilor sale, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în discuție se constată a fi întemeiată.

Este de reținut că textul menționat nu încalcă nici una din

prevederile constituționale sau drepturile prevăzute de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, atât Curtea Constituțională, cât și Curtea Europeană a

Drepturilor Omului  s-au pronunțat  constant, cu referire la accesul

liber la justiție,  că acesta semnifică, exclusiv,  accesul la

mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna

accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești  și la

toate căile de atac prevăzute de

lege,deoarece

acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în considerarea unor situații

diferite, instituie reguli deosebite, aceleași însă pentru persoane aflate în

situații identice. Prin urmare, regula menționată și anume că nici o lege nu

poate îngrădi accesul la justiție semnifică numai faptul că legiuitorul nu

poate exclude nici o categorie sau grup social de la exercitarea unor

drepturi  pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport de dispozițiile art.126 alin.2 și 129 din

Constituția României, precum și ale art.13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este dreptul exclusiv al

organului legislativ de a stabili regula potrivit căreia hotărârea prin care

instanța competentă se pronunță asupra cererii de strămutare a judecării cauzei

nu este supusă nici unei căi de atac, în considerarea faptului că prin aceasta

instanța  nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea  unor căi

de atac ar prelungi nejustificat judecarea irevocabilă a cauzelor civile,

antrenând și, aspect ce nu poate fi neglijat, cheltuieli  suplimentare

pentru justițiabili.

Pe de altă parte, cum instanța sesizată cu cererea de strămutare a

judecării cauzei nu examinează și nu se pronunță asupra fondului litigiului

dedus spre soluționare instanței competente, nu s-ar putea reține cu temei

nici  știrbirea în acest mod a dreptului  constituțional, preluat în

legea procesuală, a dreptului la apărare care, în fapt, se realizează în

integralitatea conținutului său constitutiv  cu prilejul judecării în fond

și căi de atac a cauzei.

În realitate, faptele  și împrejurările asupra cărora este

chemată să se pronunțe instanța sesizată cu cererea de strămutare a judecării

cauzei nu țin de litigiul însăși dedus spre soluționare  ci de asigurarea

condițiilor  implicate de art.37 din Codul de procedură civilă ce privesc

nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea cauzei, respectiv oferirea

imparțială a protecției judiciare, condiție ce vizează și interesează toate

părțile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală.

De altfel, din modul de redactare a art.38 din Codul de procedură

civilă rezultă că cererea de strămutare a judecării cauzei pentru motive de

bănuială legitimă poate fi repetată de partea interesată, ori de câte ori apar

elementele noi, neavute în vedere de instanță la soluționarea cererii

precedente. Cu alte cuvinte, ori de câte ori apar elemente noi vizând

acest caz, formularea anterior a unei cereri, pentru alte fapte și împrejurări

relevate în aceasta, nu constituie un fine de neprimire pentru noua cerere,

întemeiată pe alte motive.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii

excepției, Curtea a respins recursul ca inadmisibil.