ÎCCJ, decizie (scj.ro #81712)

Admiterea cererii de strămutare

a unei cauze ulterior soluționării de către instanța de fond.

Competența materială a instanței superioare celei de la care s-a

dispus strămutarea cauzei, să soluționeze cererea de recurs.

Cuprins pe materii :

Drept

procesual civil. Competență materială.

Index alfabetic :

competență

-

strămutare

-

prorogare de competență

Cod procedură civilă, art. 20, art. 37

În

situația admiterii cererii de strămutare, ulterior soluționării

cauzei de către prima instanță, prorogarea de competență operează

numai în favoarea instanței la care s-a dispus strămutarea pricinii, iar

nu și în favoarea instanțelor care soluționează căile de atac de

care este succesibilă hotărârea.

Această

interpretare se impune din perspectiva rațiunilor intrinseci ale

instituției strămutării, care, atunci când are a fi analizată, se

raportează la o anumită pricină și la o anumită instanță,

particularizată în mod necesar, iar nu și la instanțele superioare

instanței de la care se dispune strămutarea.

În sens

contrar, ar însemna ca, analizând motivele specifice strămutării reglementate

de art. 37 Cod procedură civilă, instanța supremă competentă cu

soluționarea cererii de strămutare să facă o apreciere globală, in

abstracto, cu privire la toate instanțele ce ar fi competente să se

pronunțe, la un anumit moment, în cauză, deși motivele ce ar

determina strămutarea, din perspectiva persoanei interesate, să nu se fi ivit

încă și, deci, acestea să nu fie actuale.

Secția I civilă, decizia

nr. 570 din 1 februarie 2012

Prin

cererea de ordonanță președințială, înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța, reclamanta SC C.V.P. SRL a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta SC B. SA, obligarea pârâtei la predarea stocurilor de

produse asupra cărora reclamanta deține drepturi legitime și la plata

sumei de 1000 euro/zi de întârziere, cu titlu de daune cominatorii, până la

executarea integrală a obligației de predare.

Prin

sentința civilă nr. 4272/COM/2010, Tribunalul Constanța a constatat

competența funcțională a judecătorului sindic în soluționarea

cererii, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului

Constanța și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Buzău, Secția comercială și de contencios

administrativ.

Prin

sentința nr. 1164/2010, Tribunalul Buzău, Secția comercială și

de contencios administrativ a respins cererea de ordonanță

președințială formulată de SC C.V.P. SRL, în contradictoriu cu pârâta

SC B. SA, prin lichidator judiciar; au fost respinse și contestațiile

formulate de C.V.P. SRL, SC H.F. SRL, F. & F.I.C. IPURL, SC M.L.C. SRL și

B.V. împotriva tabelului suplimentar și a tabelului definitiv al

creanțelor; a fost respinsă și cererea formulată de SC H.F. SRL, prin

care se solicita anularea procesului – verbal al adunării creditorilor din 2

iulie 2010.

Împotriva

acestei sentințe, au declarat recurs C.V.P. SRL, SC H.F., F. & F.I.C.

IPURL, SC M.L.C. SRL și B.V., înregistrat pe rolul Curții de Apel

Ploiești.

Prin

decizia nr. 930 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploiești a admis

excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, dispunând declinarea

competenței de soluționare a recursurilor în favoarea Curții de Apel

București, Secția comercială.

Instanța

a reținut că, din interpretarea dispozițiilor art. 6 și art.8

alin.(1) din Legea nr. 85/2006, rezultă că soluționarea recursurilor

declarate împotriva hotărârilor judecătorului sindic este în competența

curții de apel la

care este arondat tribunalul pe

rolul căruia este înregistrat dosarul de insolvență.

Prin

încheierea din 18.11.2010, Înalta Curte de Casație si Justiție a

admis cererea de strămutare a dosarului de insolvență de la Tribunalul Buzău la Tribunalul București.

Cum

strămutarea pricinilor este un caz de prorogare judecătorească de

competență și această prorogare a intervenit la data de 18.11.2010,

înainte de înregistrarea recursurilor pe rolul Curții de Apel

Ploiești, s-a apreciat

că revine Curții de Apel

București competența de soluționare a acestor recursuri.

Prin

decizia civilă nr. 1550 din 27.10.2011, pronunțată de Curtea de Apel

București, Secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței

teritoriale a acestei instanțe, dispunând declinarea competenței de soluționare

a recursului în favoarea Curții de Apel Ploiești, și constatând

ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către

Înalta Curte de Casație si Justiție, în vederea stabilirii

instanței competente.

Pentru

adoptarea acestei soluții, instanța a reținut că  strămutarea

pricinilor este un caz de prorogare judecătorească de competență, însă, în

cazul în care este dispusă referitor la o cauză având ca obiect procedura

insolvenței, aprecierea acesteia trebuie să țină seama de

dispozițiile Legii nr. 85/2006, art. 6 și art.8 alin. (1), procedură

care are un caracter special.

S-a

considerat că, în cazul hotărârii pronunțate de tribunalul de la care se

strămută cauza, în speță, Tribunalul Prahova, competentă este Curtea de

Apel Ploiești și numai în cazul hotărârilor pronunțate de

tribunalul la care s-a strămutat cauza, în speță, Tribunalul

București, competentă teritorial este Curtea de Apel București.

Referitor

la conflictul negativ de competență, cu soluționarea căruia a fost învestită

această instanță, Înalta  Curte a constatat următoarele:

Conflictul

negativ de competență, în condițiile art. 20 alin.(2) C.proc.civ.,

presupune ca două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile, să se

declare necompetente să judece aceeași pricină.

Din

interpretarea acestui text legal, rezultă că, pentru existența

conflictului negativ de competență, este necesară întrunirea mai multor

condiții, și anume: să existe două sau mai multe instanțe

sesizate cu aceeași pricină; instanțele să se fi declarat

necompetente prin hotărâri rămase irevocabile; declinările de competență

să fie reciproce; cel puțin una dintre aceste instanțe să fie

competentă să soluționeze cererea respectivă.

În

cauză, aceste cerințe legale sunt îndeplinite cumulativ, astfel încât

instanța supremă se consideră legal învestită pentru pronunțarea

regulatorului de competență.

Sub un

prim aspect, se observă că ceea ce a determinat dezbaterea competenței de

soluționare a recursurilor și interpretarea diferită a

instanțelor asupra acestei probleme de drept a fost intervenirea unui

incident procedural, cel al strămutării cauzei.

Astfel,

prin încheierea pronunțată la data de 18.11.2010, ulterior

soluționării cererii de către Tribunalul Buzău, Înalta Curte de

Casație si Justiție a admis cererea de strămutare, dispunând

strămutarea dosarului comercial de la Tribunalul Buzău la Tribunalul București, cu păstrarea actelor de procedură efectuate în

cauză.

În

acest context procesual, apreciem că, în litigiul dedus judecății,

prorogarea de competență determinată de admiterea cererii de strămutare ar

fi putut opera numai în favoarea instanței la care s-a dispus strămutarea

cauzei, iar nu și în favoarea instanțelor care soluționează

căile de atac de care este susceptibilă hotărârea ce a fost pronunțată de

instanța de la care cauza a fost strămutată.

Această

interpretare se impune din perspectiva rațiunilor intrinseci ale

instituției strămutării, care, atunci când are a fi analizată, se

raportează la o anumită pricină și la o anumită instanță,

particularizată în mod necesar, iar nu și la instanțele superioare instanței

de la care se dispune strămutarea.

În sens

contrar, ar însemna ca, analizând motivele specifice strămutării reglementate

de art. 37 C.proc.civ., instanța supremă competentă cu soluționarea

cererii de strămutare să facă o apreciere globală, in abstracto, cu privire la

toate instanțele ce ar fi competente să se pronunțe, la un anumit

moment, în cauză, deși motivele ce ar determina strămutarea, din

perspectiva persoanei interesate, să nu se fi ivit încă și deci, acestea

să nu fie actuale.

Mai

mult, în speță, câtă vreme cauza ce a format obiectul dosarului nr.

66/114/2006 al Tribunalului Buzău fusese soluționată la data de 2

noiembrie 2010, cererea de strămutare nu mai putea fi admisă.

Pentru

considerentele expuse, reținând că strămutarea cauzei s-a dispus doar cu

privire la soluționarea fondului litigiului dedus judecății și

doar în considerarea Tribunalului Prahova, nu se poate aprecia că prorogarea

judecătorească de competență, ca urmare a admiterii cererii de strămutare,

operează și în favoarea instanței de recurs, în speță, Curtea de

Apel București, ca instanță superioară, Tribunalului București,

la care, prin încheierea din 18.11.2010 a Înaltei Curți de Casație si

Justiție, a fost strămutată pricina, ulterior soluționării cauzei de

către Tribunalul Buzău, prin sentința nr. 1164 din 2.11.2010 și,

deci,  dezînvestirii acestui tribunal.

În

consecință, competența de soluționare a recursurilor declarate

de C.V.P. SRL, SC H.F., F. & F.I.C. IPURL, SC M.L.C. SRL și B.V. împotriva

sentinței pronunțată de Tribunalul Buzău, s-a stabilit în favoarea

Curții de Apel Ploiești.