ÎCCJ, decizie (scj.ro #83936)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83936) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prelungirea duratei arestării

preventive în cursul urmăririi penale. Publicitatea ședinței de

judecată. Asistență juridică

Cuprins pe materii:

Drept procesual

penal. Partea generală. Măsurile preventive și alte măsuri

procesuale. Măsurile preventive. Arestarea preventivă

Indice alfabetic:

Drept procesual

penal

-

prelungirea duratei

arestării preventive în cursul urmăririi penale

C.

proc

.

pen

.,

art. 155 și urm., art. 197

art. 155 și urm. C.

proc

.

pen

.,

în procedura prelungirii duratei arestării preventive în cursul

urmăririi penale, instanța verifică exclusiv dacă

temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare

privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care să

justifice privarea de libertate. În aplicarea acestor dispoziții,

instanța nu statuează asupra temeiniciei acuzațiilor, examinarea

temeiniciei acuzațiilor efectuându-se în baza sesizării prin

rechizitoriu.

prelungire a arestării preventive în ședință publică,

iar nu în camera de consiliu - așa cum prevede art. 159 alin. (2) C.

proc

.

pen

. - nu atrage nulitatea

absolută a hotărârii conform dispozițiilor art. 197 alin. (2)

din același cod, întrucât aceste dispoziții sancționează cu

nulitatea absolută numai nerespectarea dispozițiilor referitoare la

publicitatea ședinței de judecată.

Nerespectarea

dispozițiilor privitoare la soluționarea în ședință

nepublică a propunerii de prelungire a măsurii arestării

preventive este sancționată cu nulitatea relativă, în condițiile

art. 197 alin. (1) și (4) C.

proc

.

pen

.

alin. (1) din Legea nr. 51/1995, avocatul nu poate asista sau reprezenta

părți cu interese contrare în aceeași cauză sau în cauze

conexe și nu poate pleda împotriva părții care l-a consultat mai

înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii.

Dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 nu sunt incidente, în

cazul în care avocatul ales al inculpatului în procedura prelungirii duratei

arestării preventive în cursul urmăririi penale a acordat

asistență juridică unui coinculpat în procedura arestării

preventive, inculpații au interese comune, apărarea unuia dintre

inculpați nu urmărește învinuirea coinculpatului, iar pledoaria

avocatului nu a fost formulată împotriva coinculpatului care îl consultase

anterior, ci împotriva propunerii procurorului de prelungire a arestării

preventive.

I.C.C.J., Secția penală,

încheierea nr. 3440 din 2 octombrie 2010

Prin încheierea de ședință din 30

septembrie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel Galați, Secția

penală, s-a dispus, în conformitate cu prevederile art. 155 și urm.

C.

proc

.

pen

., prelungirea

măsurii arestării preventive a inculpaților C.B. și C.N.,

pe o perioadă de 30 zile, cu începere de la 4 octombrie 2010 până la

2 noiembrie 2010 inclusiv, reținându-se că temeiurile care au

determinat arestarea inițială justifică în continuare privarea

de libertate având în vedere natura, gravitatea și modalitatea de

săvârșire a faptelor pentru care a avut loc punerea sub acuzare a

inculpaților, precum și necesitatea asigurării bunului mers al

anchetei penale în curs de desfășurare la organele de urmărire

penală.

Împotriva

acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs ambii inculpați,

formulând critici de

nelegalitate

și

netemeinicie, după cum urmează:

Prin recursul declarat de inculpatul C.N.,

hotărârea primei

instanțe a fost criticată pentru cauze de nulitate, invocându-se în

acest sens nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la publicitatea

dezbaterilor și omisiunea de pronunțare asupra cererii de constatare

a incompatibilității avocatului ales al inculpatului C.B. de a

formula concluzii în cauză.

Distinct

de aceste neregularități, hotărârea primei instanțe a fost

criticată și pentru greșita soluționare în fond a cererii

de prelungire a arestului preventiv, arătându-se că probele

administrate în cauză nu demonstrează vinovăția

inculpatului în săvârșirea faptei de omor, existând îndoieli serioase

cu privire la

temeinicia acuzațiilor

.

Și în recursul declarat de inculpatul C.B.

s-a invocat greșita

aplicare a legii cu referire la subzistența în speță a

dispozițiilor art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc

.

pen

., precum și

nerespectarea prevederilor legale ce reglementează felul

ședinței de judecată în cazul cererii de prelungire a arestului

preventiv.

Examinând încheierea atacată atât în raport cu

criticile formulate, cât și din oficiu,

sub toate aspectele cauzei, conform

art. 385

6

alin. (3) C.

proc

.

pen

., Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că ambele recursuri sunt nefondate, considerentele avute în

vedere fiind următoarele:

Din

actele și lucrările dosarului se reține că împotriva

inculpaților C.B. și C.N. se efectuează cercetări sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor de omor și purtare

abuzivă prevăzute în art. 174 C.

pen

.

și art. 250 alin. (2) C.

pen

., constând în aceea

că, în noaptea de 3/4 iunie 2010, împreună cu alte persoane,

toți lucrători ai Penitenciarului Galați, și cu acordul

șefului de tură G.C., au aplicat mijloace de imobilizare la

mâini și picioare persoanei private de

libertate S.C. și ar fi exercitat

multiple violențe fizice

asupra acesteia, în intervalul orar 20,17-23,00, ce au avut ca urmare moartea

victimei, în vârstă de 35 ani.

Suplimentar, pentru inculpatul C.N. s-a reținut

și fapta de a nu fi

menționat în procesul-verbal din 4 iunie 2010

împrejurările concrete în care s-a derulat incidentul soldat cu moartea

victimei, cu referire la scoaterea victimei din celulă și recurgerea

la forță fizică pentru imobilizarea acesteia.

Activitățile

de urmărire penală efectuate în cauză au avut în vedere

stabilirea cauzelor și condițiilor în care s-a produs moartea

victimei, precum și împrejurările care au determinat recurgerea la

forță și imobilizarea victimei, iar în acest context,

modalitatea în care angajații penitenciarului și-au exercitat

atribuțiile de serviciu în cadrul incidentului.

Prin

concluziilor provizorii ale raportului de autopsie efectuat în cauză de

Serviciul Județean de Medicină Legală Galați, s-a stabilit

că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat șocului

traumatic consecutiv unui traumatism toracic-abdominal drept cu fracturi

costale C6-C11, cu volet antero-lateral C7-C9, cu hematom

retroperitoneal

drept, fisură hepatică și ruptură renală. De asemenea,

s-a constatat că victima prezenta multiple echimoze și

excoriații pe aproape întreaga suprafață corporală,

inclusiv la nivelul membrelor inferioare și superioare.

Potrivit

opiniei medicului legist, leziunile constatate la necropsie s-au putut produce

prin lovire cu sau de corpuri dure, cel mai probabil în intervalul 1 iunie 2010

- 4 iunie 2010, traumatismul

toraco-abdominal

constituind cauza sigură și directă a decesului.

Pentru

stabilirea circumstanțelor în care a survenit decesului victimei au fost

audiate persoanele cazate în aceeași celulă cu victima, precum

și angajații locului de detenție care și-au

desfășurat serviciul în intervalul 3 - 4 iunie 2010.

Prin

încheierea din 6 august 2010 a Curții de Apel Galați s-a dispus

arestarea

preventivă a

inculpaților C.B. și C.N., reținându-se incidența în

cauză a prevederilor art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc

.

pen

.

Pentru

inculpatul C.N., măsura arestării preventive a fost întemeiată

și pe dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) C.

proc

.

pen

., reținându-se că acesta a încercat

influențarea martorilor, prin atenționarea deținuților de a

nu declara în defavoarea sa, imediat după consumarea faptelor.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost

prelungită cu 30 zile, începând

cu data de 4 septembrie 2010, constatându-se subzistența

temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii, respectiv existența

indiciilor temeinice privind săvârșirea faptelor de către

inculpați și necesitatea prezervării în continuare a ordinii

publice.

Prin

încheierea ce formează obiectul examinării în cauză a fost

dispusă o nouă prelungire a măsurii preventive, menținerea

inculpaților în stare de arest fiind justificată de

instanță, pe lângă motivele invocate în hotărârile

anterioare, de noile activități de urmărire penală ce se

solicita a fi efectuate, actele de cercetare

indicate

în referatul pachetului având ca scop verificarea declarațiilor

deținuților

audiați, confruntarea acestora cu

inculpații, reaudierea inculpaților și a celorlalți

coacuzați în raport cu rezultatul confruntărilor și expertizarea

criminalistică a imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere din

noaptea incidentului.

Prin

intermediul cererilor de recurs formulate, legalitatea arestului preventiv a

fost contestată în raport cu precaritatea probelor administrate în

acuzare, susținându-se că nu existau probe certe care să

confirme vinovăția inculpaților și că judecătorul

primei instanțe nu procedase la o evaluare

completă și suficientă a faptelor cauzei și nici nu

arătase în cuprinsul hotărârii de ce în cursul anchetei penale nu

puteau fi luate măsuri mai puțin severe împotriva

inculpaților.

Asupra

chestiunii invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție

arată că, în analiza pe care o reclamă dispozițiile art.

155 și urm. C.

proc

.

pen

.

privitoare la prelungirea arestului preventiv, instanța este chemată

să verifice exclusiv dacă temeiurile care au determinat arestarea

inițială impun în continuare privarea de libertate sau dacă s-au

ivit temeiuri noi care să justifice aceasta.

Rezultă,

așadar, că în aplicarea dispozițiilor legale enunțate,

instanța nu este în drept să statueze în fond asupra temeiniciei

acuzațiilor, o asemenea examinare efectuându-se numai în baza

sesizării prin rechizitoriu.

Prin

urmare, valabilitatea continuării detenției nu este

condiționată de

existența

unor probe certe de vinovăție, așa cum se susține de

către apărare, fiind

suficient să se constate

persistența suspiciunilor rezonabile că persoana arestată a

comis o infracțiune și că restrângerea libertății

individuale servește pe mai departe unei necesități reale de

interes public.

În

speță, analizând temeiurile care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive față de

recurenții-inculpați, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că acestea se mențin și

justifică în continuare privarea de libertate, așa cum în mod

întemeiat a apreciat și judecătorul primei instanțe.

Se

reține în acest sens că ancheta penală ce se efectuează în

cauză are ca scop obținerea tuturor probelor disponibile privind

incidentul petrecut în Penitenciarul Galați în noaptea de 3/4 iunie 2010

și din care a rezultat decesul persoanei private de libertate S.C., în

vârstă de 35 ani.

Activitățile

de urmărire penală efectuate în cursul anchetei au stabilit că

moartea deținutului nu a intervenit din cauze naturale, existând puternice

suspiciuni de rele tratamente aplicate victimei din partea angajaților

penitenciarului.

Pe

baza declarațiilor martorilor S.M., M.V., T.L. și T.A. - colegii de

celulă ai victimei - coroborate cu evidențele locului de

deținere privitoare la persoanele care asiguraseră efectuarea

serviciului de pază în perioada ce interesează, precum și

imaginile surprinse de camerele video amplasate pe secția Penitenciarului

Galați au fost identificați inculpații și coacuzații

G.C., B.P. și M.V. ca fiind agenții statului implicați în

evenimente.

Deși

ambii inculpați au susținut că nu pot fi considerați

participanți la agresiunea comisă, martorii menționați au

descris acțiunile și actele de violență exercitate de

aceștia asupra victimei, iar imaginile surprinse de camerele video

confirmă prezența inculpaților la fața locului și

participarea lor activă la imobilizarea și lovirea victimei.

Dacă

inculpații au gestionat corespunzător situația creată de

comportamentul violent al victimei și dacă uzul de forță

era absolut necesar în circumstanțele cazului ori dacă incidentul

putea fi evitat printr-o examinare medicală corespunzătoare a victimei

la introducerea sa în penitenciar și stabilirea unui tratament adecvat

afecțiunilor pe care le prezenta, atitudinea manifestată pe întreg

parcursul zilei ce a premers evenimentelor în cauză sugerând simptomele

alcoolismului cronic, constituie elemente asupra cărora trebuie să

răspundă ancheta penală, aflată în curs de

desfășurare la organele de urmărire penală.

Tot

astfel, procurorul este chemat să stabilească și dacă

traumatismul

toraco-abdominal

care a constituit cauza

sigură și directă a decesului a fost produs prin

activitățile desfășurate în comun de participanții la

evenimente ori numai de către unii dintre aceștia, iar într-o atare

ipoteză, măsura în care toți participanții pot fi considerați

răspunzători de săvârșirea aceleiași infracțiunii

- uciderea victimei.

Dar

toate aceste împrejurări interesează rezolvarea pe fond a

acțiunii penale, neavând o semnificație distinctă în procedura

de față, unde limitele judecății sunt circumscrise

verificării subzistenței temeiurilor avute în vedere la luarea

măsurii restrictive de libertate.

Din

această perspectivă se constată că în speță

există suficiente elemente de fapt care justifică presupunerea

rezonabilă că inculpații au participat la săvârșirea

agresiunii comise asupra deținutului decedat și că rațiuni

ce țin de menținerea încrederii publicului în respectarea de

către autorități a ordinii de drept și dezacordul împotriva

oricăror forme de abuz față de cei aflați în custodia

și supravegherea autorităților statului reclamă continuarea

anchetei cu inculpații în stare de arest.

Natura

și gravitatea deosebită a acuzațiilor aduse inculpaților,

modalitatea concretă în care se prezumă a fi intervenit decesul

victimei, tipul și severitatea violențelor exercitate și

intervalul de timp în care în care s-ar fi desfășurat agresiunea

demonstrează pericolul pentru ordinea publică prevăzut în art.

148 alin. (1) lit. f) C.

proc

.

pen

.,

rezultat din sentimentul de nesiguranță produs în

rândul opiniei publice și, în special, a

colectivităților din penitenciare, prin faptul

că

autoritățile statului nu reacționează ferm împotriva

acelora care, prin statutul deținut, aveau tocmai ca principală

obligație protejarea dreptului la viață al persoanelor aflate în

custodia statului.

Timpul

scurs de la data săvârșirii presupuselor infracțiuni, de

aproximativ 3 luni, nu a estompat riscul de tulburare a ordinii publice,

gravitatea deosebită a faptelor și reacția publicului

constituind temeiuri

suficiente pentru

refuzul de eliberare din detenție și în jurisprudența în materie

a

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Sub

un alt aspect, se apreciază că desfășurarea anchetei în

stadiul actual cu inculpații în stare de libertate, în contextul în care

urmează a se efectua confruntări între coacuzați și

principalii martori oculari - colegii de celulă ai victimei decedate, ar

putea aduce grave prejudicii bunei administrări a justiției, existând

riscul ca martorii aflați în continuare în penitenciar să se

simtă descurajați în efortul de a formula declarații complete în

cauză, interpretând eliberarea inculpaților ca o posibilă

disculpare și minimalizare a evenimentelor petrecute în noaptea

incidentului.

În

considerarea acestor motive, legate de necesitatea prezervării ordinii

publice și desfășurarea în condiții adecvate a

cercetărilor inițiate de organele de urmărire penală,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

restrângerea libertății individuale a

recurenților-inculpați este justificată în circumstanțele

cazului, împrejurările invocate în favoare, referitoare la situația

personală a inculpaților și buna conduită avută

înainte de formularea acuzațiilor fiind lipsite de relevanță

și, totodată, insuficiente pentru a determina luarea unor măsuri

mai puțin severe împotriva acestora.

Examinând în continuare și celelalte critici aduse

hotărârii primei instanțe, Î

nalta Curte de Casație și Justiție

constată că și acestea sunt neîntemeiate.

Se

reține, în acest sens, că nulitatea hotărârii pronunțate în

cauză a fost invocată pentru nerespectarea dispozițiilor legale

referitoare la lipsa de publicitate a dezbaterilor la judecata în primă

instanță.

În

concret, apărarea a menționat că dezbaterile s-au

desfășurat în ședință publică și nu în

cameră de consiliu și că această neregularitate, decurgând

din nerespectarea dispozițiilor art. 159 alin. (2) C.

proc

.

pen

., afectează iremediabil hotărârea

pronunțată, conform art. 197 alin. (2) din același cod.

Cu

referire la aspectul invocat, Înalta Curte de Casație și

Justiție subliniază că textul de lege enunțat

sancționează cu nulitatea absolută numai nerespectarea dispozițiilor

referitoare la publicitatea ședinței de judecată, adică la

obligativitatea judecării cauzei în ședință publică.

Or,

în speță, neregularitatea invocată se referă la

soluționarea cererii de prelungire a măsurii arestării

preventive în ședință publică și nu în cameră de

consiliu; mai exact, nu caracterul public al dezbaterilor în sensul art. 197

alin. (2) C.

proc

.

pen

. se

invocă că a fost încălcat, ci caracterul nepublic al

ședinței, conform dispoziției înscrise în art. 159 alin. (2) C.

proc

.

pen

., ceea ce însă

atrage anularea actului de procedură doar în condițiile art. 197

alin. (1) și (4) C.

proc

.

pen

.

Cu

alte cuvinte, nerespectarea dispozițiilor privitoare la soluționarea

în ședință nepublică a cererii de prelungire a măsurii

arestării preventive este sancționată cu nulitatea relativă

care poate duce la anularea hotărârii numai dacă se constată

existența unei vătămări, ce nu ar putea fi

înlăturată decât prin desființarea actului.

În cauză, nu a fost evidențiată

nicio

vătămare sau păgubire a vreunui drept

sau interes legitim al

inculpaților prin publicitatea dezbaterilor și nici din

lucrările dosarului nu rezultă aceasta, astfel încât una din

condițiile esențiale ale anulării actului de procedură nu

este îndeplinită și, prin urmare, nu este îndeplinită nici

condiția subsecventă privind necesitatea desființării

actului.

Ca urmare, nulitatea hotărârii pronunțate în

cauză nu poate fi constatată de

instanță, lipsind

condiția esențială, de existență a unei

vătămări procesuale în drepturile inculpaților.

Tot

astfel, se constată că nulitatea hotărârii primei instanțe

nu poate fi constatată nici pentru pretinsa incompatibilitate a avocatului

ales al inculpatului C.B. de a formula concluzii în cauză.

Cu referire la acest aspect, apărarea

recurentului-inculpat C.N. a

invocat și omisiunea primei instanțe de a se

pronunța în cauză asupra cererii de incompatibilitate formulată

la termenul de dezbateri din 29 septembrie 2010.

Critica

formulată nu este, însă, susținută de actele și

lucrările dosarului.

Încheierea

de dezbateri de la termenul din 29 septembrie 2010 consemnează

susținerile părților cu privire la posibilitatea legală a

avocatului H.D. de a participa în cauză ca apărător ales al

inculpatului C.B., după ce anterior asigurase asistență

juridică în același dosar coinculpatului C.N. După ascultarea

concluziilor părților, inclusiv a inculpatului C.N. care nu a

formulat obiecții în legătură cu asistarea juridică a

coinculpatului din cauză de către fostul său avocat ales,

instanța a acordat cuvântul în dezbaterea cererii de prelungire a

măsurii arestului preventiv, ceea ce înseamnă că implicit a

soluționat incidentul procedural invocat.

Faptul

că asistența juridică a inculpatului C.B. a fost asigurată

de avocatul H.D. semnifică în fapt că prima instanță a

considerat că apărătorul în caz nu era incompatibil să

formuleze concluzii în dosar.

În

aprecierea Înaltei Curți de Casație și Justiție concluzia

instanței este corectă.

Potrivit

dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind

organizarea și exercitarea profesiei de

avocat, constituie caz de incompatibilitate

situația în care

același avocat prestează activități de asistență

juridică sau reprezentare pentru părți cu interese contrarii în

aceeași cauză sau în cauze conexe sau când același avocat pledează

împotriva părții care l-a consultat mai înainte în legătură

cu aspectele litigioase concrete ale pricinii.

În

speță, avocatul H.D. nu a acordat asistență juridică

simultan

celor doi coinculpați și

nimic din actele dosarului nu sugerează existența vreunui

conflict

de interese între inculpați.

Dimpotrivă,

se apreciază că inculpații au interese comune în raport cu

acuzațiile ce le sunt aduse, iar apărarea unuia dintre inculpați

nu urmărește învinuirea celuilalt coinculpat sau invers, fapt

demonstrat și de conținutul pledoariilor ce au fost formulate la

judecata în primă instanță și în recurs.

Prin

urmare, faptul că avocatul ales al inculpatului C.B. a fost și

apărătorul recurentului-inculpat C.N. în procedura de emitere a

mandatului de arestare inițial nu atrage incompatibilitatea respectivului

avocat de a formula concluzii în cauză, având în vedere și că

pledoaria avocatului nu a fost formulată împotriva inculpatului care îl

consultase anterior în cauză, ci în contra cererii introduse de parchet

privind prelungirea arestului preventiv.

Pentru

toate aceste considerente, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc

.

pen

., Înalta Curte de

Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile

declarate de recurenții-inculpați C.N. și C.B.