ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3907/2009

Deliberând asupra recursului penal

de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 87 din 2 aprilie 2009, Curtea de

Apel București, secția I penală, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a)

C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată de către petentul

M.I., în contradictoriu cu intimații M.V. și I.M., împotriva rezoluției

2023/II/2/2008 din 11 decembrie 2008 a Procurorului general al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a respins ca neîntemeiată

plângerea formulată de petent împotriva soluției dispuse în Dos. 1621/P/2007 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Petentul a fost obligat să plătească

15 RON cheltuieli judiciare către stat și 700 RON, cu același titlu, către

intimatul I.M.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, următoarele:

Prin rezoluția nr. 1621 /P/2007 din

14 noiembrie 2008 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții M.V.,

avocat în cadrul B. București, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 291 C. pen. și art. 25 C. pen. raportat la art. 260 alin. (1) C. pen.,

ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și I.M., sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzute de art. 217 alin. (1) C. pen.

În fapt, prin plângerea formulată la

parchet, petentul M.I. a menționat faptul că soții I.M. și I.I. au prezentat la

instanță cu ocazia soluționării Dosarului civile nr. 1124/1999 în care s-a

pronunțat Sentința civilă nr. 989 din 14 octombrie 1999 chitanțe false, pe baza

cărora li s-a pronunțat în favoare o hotărâre judecătorească ce ține loc de act

de vânzare-cumpărare, hotărâre definitivă prin Decizia civilă nr. 1511 din 4

mai 2000 a Curții de Apel București.

În realitate, numiții I.M. și I.I.

au cumpărat la data de 14 mai 1991 de la tatăl petentului - M.C., decedat la

data de 25 august 1999 - un teren în suprafață de 1600 m.p., situat în comuna

T.M., sat D., județ Călărași, pentru care au plătit suma de 32.000 RON și au

încheiat un înscris sub semnătură privată.

Pe acest teren, cumpărătorii și-au

construit un imobil și au plantat pomi fructiferi.

În ceea ce îl privește pe I.M.,

petentul a arătat că i-a distrus lucerna (art. 217 alin. (1) C. pen.), ce era

cultivată pe terenul respectiv, construind un imobil, o cabană.

Este important de precizat că, din

actele dosarului rezultă clar, cu certitudine că moștenitorii defunctului M.C.

sunt: petentul M.I., R.E. și G.M., toți trei au fost chemați în judecată pentru

a le fi opozabilă hotărârea judecătorească, ce urma a se pronunța în respectiva

cauză civilă, promovată de cumpărătorii I.M. și I., însă nemulțumirea și-a

manifestat-o numai petentul și numai față de cumpărători și avocatul acestora -

M.V., ceea ce înseamnă că la soluționarea cauzei civile, astfel cum rezultă din

acte, petentul din cauza dedusă judecății nu s-a înscris în fals în raport de

respectivele chitanțe, presupuse a fi false și nici ceilalți doi moștenitori.

Curtea apreciază că soluțiile

pronunțate de parchet sunt legale și temeinice, motivat de faptul că în mod

legal, s-a constatat împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale

prevăzut de art. 122 lit. d) C. pen., față de intimatul M.V., acțiunea penală

nu mai poate fi pusă în mișcare urmare a acestui impediment. Față de anul 1999

când s-a pronunțat Sentința civilă nr. 989 din 14 octombrie 1999 de către

Judecătoria Lehliu - Gară, fiind împlinit.

Deși este moștenitorul defunctului

M.C., petentul, din 1991 când a fost distrusă cultura de lucerna a aflat în

anul 1999 cine este autorul infracțiunii de distrugere, însă plângerea trebuia

să o facă în termenul de două luni de la data când a aflat (art. 284 alin. (1)

C. proc. pen.).

Prin urmare, soluția dispusă în baza

art. 10 lit. f) C. proc. pen. este corectă.

De asemenea, din actele

premergătoare efectuate, nu au rezultat indicii că intimatul I.M. a uzitat de

acte false în instanță pentru că pe baza înscrisului fals să i se recunoască

dreptul de proprietate, iar respectivul să țină loc de act de

vânzare-cumpărare.

De asemenea, în cauză a intervenit

termenul de prescripție prevăzut de art. 122 lit. d) din C. pen. și în

consecință o cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale și de

începere a urmăririi penale.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs la data de 18 mai 2009, petentul M.I.

Prin declarația de recurs, petentul

a solicitat și repunerea în termenul de recurs motivat de faptul că, din motive

medicale, nu a putut lua cunoștință de soluția atacată înainte de 8 mai 2009.

Pentru considerentele care vor fi

arătate în continuare, Înalta Curte constată că cererea de repunere în termenul

de recurs nu este întemeiată și, pe cale de consecință, recursul este tardiv.

Termenul de declarare a recursului

este, potrivit art. 385 alin. (1) C. proc. pen., de 10 zile, dacă legea nu

prevede un alt termen, termen care se calculează conform regulii stabilite în

art. 186 alin. (2) C. proc. pen., privind calculul termenelor procedurale pe

zile.

Termenul de recurs, conform art. 385

3

alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 363 C. proc. pen., pentru partea care

a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, curge de la pronunțarea

hotărârii, iar pentru partea care a lipsit atât de la dezbateri, cât și de la

pronunțare, de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii.

Nerespectarea termenului de

declarare a recursului atrage "decăderea" din exercițiul dreptului de

recurs, cu consecința respingerii acestuia ca tardiv.

În cazul nerespectării termenului de

declarare a recursului, art. 385

3

alin. (2) raportat la art. 364 C.

proc. pen. prevede un remediu procesual, repunerea în termen.

În acest caz, recursul declarat după

expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen,

dacă întârzierea în declararea recursului a fost determinată de o cauză

temeinică de împiedicare, iar cererea de recurs a fost făcută în cel mult 10

zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Rezultă că prima condiție a

repunerii în termen privește existența unei cauze temeinice de împiedicare care

a intervenit înainte de expirarea termenului de recurs, având drept consecință

întârzierea neimputabilă în declararea recursului.

Revenind la cauză, se constată că

petentul M.I. a fost prezent la termenul când au avut loc dezbaterile în fața

primei instanțe, respectiv în 19 martie 2009, împrejurare în raport de care

termenul de recurs a început să curgă de la data pronunțării hotărârii,

respectiv din 2 aprilie 2009, potrivit art. 385

3

alin. (2) C. proc.

pen. raportat la art. 363 C. proc. pen., iar ultima zi pentru declararea în

termen a căii de atac era 13 aprilie 2009 (care era o zi lucrătoare).

Petentul a declarat recurs în data

de 18 mai 2009 și a formulat o cerere de repunere în termenul de recurs

invocând drept cauză temeinică de împiedicare în declararea căii de atac

împrejurarea că a fost diagnosticat cu "lombosciatică stânga cu imobilizare"

și i-a fost recomandat repaus la pat în perioada 2 aprilie 2009 - 17 mai 2009.

Înalta Curte apreciază că motivul

invocat de petent, pentru care de altfel acesta a depus acte doveditoare, nu

poate constitui o cauză temeinică de împiedicare în sensul legii, care să-l fi

determinat pe acesta să declare recurs peste termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte apreciază că motivele

invocate de recurent în susținerea cererii de repunere în termenul de recurs nu

constituie o reală împiedicare, care să aibă drept consecință întârzierea

neimputabilă în declararea recursului.

Într-adevăr, din actele medicale

depuse la dosar rezultă că petentul s-a prezentat la Cabinetul Medical

Individual "dr. C.I." în ziua de 2 aprilie 2009, fiind diagnosticat

cu "lombosciatică" fiindu-i prescris tratament cu diprophos, după cum

rezultă din registrul de consultații medicale.

Din adeverința medicală eliberată de

același Cabinet medical, la data de 2 aprilie 2009, (în condițiile în care

recursul a fost înregistrat la data de 18 mai 2009, după cum rezultă din

ștampila Serviciului Registratură al Curții de Apel București), care de altfel

nici nu este semnată, rezultă că petentului i s-ar fi recomandat repaus la pat

în perioada 2 aprilie - 17 mai 2009, fără însă a i se acorda și concediu medical,

în condițiile în care acesta este salariat, după cum rezultă din ele două

înscrisuri medicale depuse la dosar.

În aceste condiții, Înalta Curte

constată că nu poate fi considerată o cauză temeinică de împiedicare, de natura

să justifice repunerea în termenul de recurs, împrejurarea invocată de petent,

întrucât acesta nu a fost dovada că a fost în imposibilitate efectivă de a se

deplasa (recomandarea medicală privind repausul la pat nu echivalează cu o

imobilizare a petentului) și de a declara recursul în termenul prevăzut de

lege.

Având în vedere considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termen și, ca o

consecință a acestui fapt, va respinge ca tardiv formulat recursul petentului

în conformitate cu dispozițiile art. 385

3

alin. (1) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen. și art. 193 alin. (6) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în

termenul de recurs formulată de petiționarul M.I.

Respinge, ca tardiv, recursul

declarat de petiționarul M.I. împotriva Sentinței penale nr. 87 din 2 aprilie

2009 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul petiționar la

plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat și la plata sumei de

1.500 RON cu același titlu către intimații M.V. și I.M.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi

24 noiembrie 2009.