ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3907/2009

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 87 din 2 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată de către petentul M.I., în contradictoriu cu intimații M.V. și I.M., împotriva rezoluției 2023/II/2/2008 din 11 decembrie 2008 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petent împotriva soluției dispuse în Dos. 1621/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Petentul a fost obligat să plătească 15 RON cheltuieli judiciare către stat și 700 RON, cu același titlu, către intimatul I.M.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, următoarele: Prin rezoluția nr. 1621 /P/2007 din 14 noiembrie 2008 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții M.V., avocat în cadrul B. București, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 291 C. pen. și art. 25 C. pen. raportat la art. 260 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și I.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 217 alin. (1) C. pen. În fapt, prin plângerea formulată la parchet, petentul M.I. a menționat faptul că soții I.M. și I.I.

au prezentat la instanță cu ocazia soluționării Dosarului civile nr. 1124/1999 în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 989 din 14 octombrie 1999 chitanțe false, pe baza cărora li s-a pronunțat în favoare o hotărâre judecătorească ce ține loc de act de vânzare-cumpărare, hotărâre definitivă prin Decizia civilă nr. 1511 din 4 mai 2000 a Curții de Apel București. În realitate, numiții I.M. și I.I. au cumpărat la data de 14 mai 1991 de la tatăl petentului - M.C., decedat la data de 25 august 1999 - un teren în suprafață de 1600 m.p., situat în comuna T.M., sat D., județ Călărași, pentru care au plătit suma de 32.000 RON și au încheiat un înscris sub semnătură privată. Pe acest teren, cumpărătorii și-au construit un imobil și au plantat pomi fructiferi.

În ceea ce îl privește pe I.M., petentul a arătat că i-a distrus lucerna (art. 217 alin. (1) C. pen.), ce era cultivată pe terenul respectiv, construind un imobil, o cabană. Este important de precizat că, din actele dosarului rezultă clar, cu certitudine că moștenitorii defunctului M.C. sunt: petentul M.I., R.E. și G.M., toți trei au fost chemați în judecată pentru a le fi opozabilă hotărârea judecătorească, ce urma a se pronunța în respectiva cauză civilă, promovată de cumpărătorii I.M. și I., însă nemulțumirea și-a manifestat-o numai petentul și numai față de cumpărători și avocatul acestora - M.V., ceea ce înseamnă că la soluționarea cauzei civile, astfel cum rezultă din acte, petentul din cauza dedusă judecății nu s-a înscris în fals în raport de respectivele chitanțe, presupuse a fi false și nici ceilalți doi moștenitori.

Curtea apreciază că soluțiile pronunțate de parchet sunt legale și temeinice, motivat de faptul că în mod legal, s-a constatat împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut de art. 122 lit. d) C. pen., față de intimatul M.V., acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare urmare a acestui impediment. Față de anul 1999 când s-a pronunțat Sentința civilă nr. 989 din 14 octombrie 1999 de către Judecătoria Lehliu - Gară, fiind împlinit. Deși este moștenitorul defunctului M.C., petentul, din 1991 când a fost distrusă cultura de lucerna a aflat în anul 1999 cine este autorul infracțiunii de distrugere, însă plângerea trebuia să o facă în termenul de două luni de la data când a aflat (art. 284 alin. (1) C. proc.

pen.). Prin urmare, soluția dispusă în baza art. 10 lit. f) C. proc. pen. este corectă. De asemenea, din actele premergătoare efectuate, nu au rezultat indicii că intimatul I.M. a uzitat de acte false în instanță pentru că pe baza înscrisului fals să i se recunoască dreptul de proprietate, iar respectivul să țină loc de act de vânzare-cumpărare. De asemenea, în cauză a intervenit termenul de prescripție prevăzut de art. 122 lit. d) din C. pen. și în consecință o cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale și de începere a urmăririi penale. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs la data de 18 mai 2009, petentul M.I.

Prin declarația de recurs, petentul a solicitat și repunerea în termenul de recurs motivat de faptul că, din motive medicale, nu a putut lua cunoștință de soluția atacată înainte de 8 mai 2009. Pentru considerentele care vor fi arătate în continuare, Înalta Curte constată că cererea de repunere în termenul de recurs nu este întemeiată și, pe cale de consecință, recursul este tardiv. Termenul de declarare a recursului este, potrivit art. 385 alin. (1) C. proc. pen., de 10 zile, dacă legea nu prevede un alt termen, termen care se calculează conform regulii stabilite în art. 186 alin. (2) C. proc. pen., privind calculul termenelor procedurale pe zile. Termenul de recurs, conform art. 385 3 alin. (2) C. proc.

pen. raportat la art. 363 C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, curge de la pronunțarea hotărârii, iar pentru partea care a lipsit atât de la dezbateri, cât și de la pronunțare, de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii. Nerespectarea termenului de declarare a recursului atrage "decăderea" din exercițiul dreptului de recurs, cu consecința respingerii acestuia ca tardiv. În cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, art. 385 3 alin. (2) raportat la art. 364 C. proc. pen. prevede un remediu procesual, repunerea în termen. În acest caz, recursul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă întârzierea în declararea recursului a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de recurs a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Rezultă că prima condiție a repunerii în termen privește existența unei cauze temeinice de împiedicare care a intervenit înainte de expirarea termenului de recurs, având drept consecință întârzierea neimputabilă în declararea recursului. Revenind la cauză, se constată că petentul M.I. a fost prezent la termenul când au avut loc dezbaterile în fața primei instanțe, respectiv în 19 martie 2009, împrejurare în raport de care termenul de recurs a început să curgă de la data pronunțării hotărârii, respectiv din 2 aprilie 2009, potrivit art. 385 3 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 363 C. proc. pen., iar ultima zi pentru declararea în termen a căii de atac era 13 aprilie 2009 (care era o zi lucrătoare).

Petentul a declarat recurs în data de 18 mai 2009 și a formulat o cerere de repunere în termenul de recurs invocând drept cauză temeinică de împiedicare în declararea căii de atac împrejurarea că a fost diagnosticat cu "lombosciatică stânga cu imobilizare" și i-a fost recomandat repaus la pat în perioada 2 aprilie 2009 - 17 mai 2009. Înalta Curte apreciază că motivul invocat de petent, pentru care de altfel acesta a depus acte doveditoare, nu poate constitui o cauză temeinică de împiedicare în sensul legii, care să-l fi determinat pe acesta să declare recurs peste termenul prevăzut de lege. Înalta Curte apreciază că motivele invocate de recurent în susținerea cererii de repunere în termenul de recurs nu constituie o reală împiedicare, care să aibă drept consecință întârzierea neimputabilă în declararea recursului.

Într-adevăr, din actele medicale depuse la dosar rezultă că petentul s-a prezentat la Cabinetul Medical Individual "dr. C.I." în ziua de 2 aprilie 2009, fiind diagnosticat cu "lombosciatică" fiindu-i prescris tratament cu diprophos, după cum rezultă din registrul de consultații medicale. Din adeverința medicală eliberată de același Cabinet medical, la data de 2 aprilie 2009, (în condițiile în care recursul a fost înregistrat la data de 18 mai 2009, după cum rezultă din ștampila Serviciului Registratură al Curții de Apel București), care de altfel nici nu este semnată, rezultă că petentului i s-ar fi recomandat repaus la pat în perioada 2 aprilie - 17 mai 2009, fără însă a i se acorda și concediu medical, în condițiile în care acesta este salariat, după cum rezultă din ele două înscrisuri medicale depuse la dosar.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu poate fi considerată o cauză temeinică de împiedicare, de natura să justifice repunerea în termenul de recurs, împrejurarea invocată de petent, întrucât acesta nu a fost dovada că a fost în imposibilitate efectivă de a se deplasa (recomandarea medicală privind repausul la pat nu echivalează cu o imobilizare a petentului) și de a declara recursul în termenul prevăzut de lege. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termen și, ca o consecință a acestui fapt, va respinge ca tardiv formulat recursul petentului în conformitate cu dispozițiile art. 385 3 alin. (1) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. și art. 193 alin. (6) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de petiționarul M.I. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petiționarul M.I. împotriva Sentinței penale nr. 87 din 2 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat și la plata sumei de 1.500 RON cu același titlu către intimații M.V. și I.M. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 24 noiembrie 2009.