ÎCCJ, decizie (scj.ro #85267)

Referent la Casa Națională de Asigurări de

Sănătate numit în comisia de disciplină. Incompatibilitatea cu numirea sa

ca membru al unei organizații sindicale în Consiliul de administrație al Casei

Legea nr. 188/1999

H.G. nr. 1083/2001

Deși nu există o normă explicită care să

prevadă competența materială a instanțelor de contencios administrativ în cazul

încetării raportului de serviciu ca urmare a demisiei funcționarului public,

din interpretarea sistematică a dispozițiilor legii organice și a principiilor

generale aplicabile în materie, rezultă că astfel de raporturi juridice au fost

scoase de sub incidența Codului muncii și trecute în sfera dreptului public,

respectiv a dreptului administrativ.

Potrivit art.8 alin. (1) din H.G.

nr.1083/2001, pot fi membri în comisia de disciplină numai funcționarii publici

definitivi care își desfășoară activitatea în cadrul autorității sau

instituției publice respective.

I.C.C.J.,

secția de contencios administrativ și fiscal,

decizia

nr. 8410 din 23 noiembrie 2004

Prin acțiunea introdusă la data de 25 martie 2003, V.I. a chemat în judecată

Casa Națională de Asigurări de Sănătate, solicitând să se dispună:

- anularea deciziei nr. 117 din 26 februarie 2003 emisă de președintele acestei

autorități publice prin care se constată că a încetat raportul de serviciu al

reclamantului ca urmare a demisiei;

- reintegrarea în funcția publică deținută, anume aceea de referent categoria

C, clasa I, gradul I în cadrul Centrului de Documentare, Informare și

Pregătire;

- obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite, de la data

producerii efectelor deciziei, precum și a cheltuielilor ocazionate cu

procesul.

În susținerea acțiunii, reclamantul a arătat că prin cererea înregistrată la

Cabinetul Președintelui sub nr. E.T. 6521 din 12 decembrie 2002, a solicitat

încetarea raportului de serviciu.

La 27 decembrie 2002, când demisia trebuia să devină operantă, a înțeles, cu

acordul tacit al autorității publice, să-și continue activitatea iar, ulterior,

nu a existat din partea lui o intenție sau manifestare expresă de încetare

efectivă a raportului de serviciu. De asemenea,  nu a efectuat predarea

bunurilor încredințate de pârâtă, care a înțeles „să mențină contractul”.

Mai mult chiar, la data de 26 februarie 2003, „în calitate de salariat” a

reprezentat, cu procură specială Blocul Național Sindical în ședința

Consiliului de Administrație.

În opinia sa, emiterea

deciziei contestate la aproximativ 47 de zile de la înregistrarea cererii la

Cabinetul Președintelui Casei Naționale de  Asigurări de Sănătate este

contrară legii și de natură a-l prejudicia.

Prin sentința civilă nr.1828 din 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel București,

Secția de contencios administrativ a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța a reținut în esență, că decizia nr.117/2003 supusă controlului

jurisdicțional, a fost emisă de Președintele Casei Naționale de Asigurări de

Sănătate în exercitarea atribuțiilor care îi revin potrivit art. 77 din O.U.G.

nr.150/2002 și cu respectarea normelor legale aplicabile în materie, respectiv

art.80 alin. (1) lit. c), coroborat cu art.90, 95 și 96 din Legea nr.188/1999,

privind Statutul funcționarilor publici. Că, cererea de demisie formulată a

fost aprobată cu condiția definitivării lucrărilor repartizate și această

condiție a fost acceptată de reclamant.

Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamantul.

Recurentul a susținut că hotărârea a fost pronunțată de instanța de contencios

administrativ cu încălcarea normelor legale privitoare la competență. Că, din

moment ce prin decizia atacată s-a constatat încetarea raportului său de

serviciu ca urmare a demisiei, cauza trebuia  soluționată de Tribunalul

București, Secția conflicte și litigii de muncă.

Pe de altă parte, s-a ignorat împrejurarea că demisia nu și-a produs efectele

în condițiile prevăzute de art.90 al Legii nr.188/1999, ca și probele cu care

s-a demonstrat că părțile au înțeles, în mod tacit ca reclamantul să-și

continue activitatea în funcția în care fusese numit.

Reclamantul a mai susținut că în realitate, nu a existat o acceptare a cererii

de demisie cu condiția definitivării lucrărilor și nici un acord din partea sa,

în această privință.

Lucrările dispuse de conducerea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate puteau

fi efectuate și de membrii supleanți ai Comisiei de disciplină constituită în

cadrul autorității publice, din care a făcut parte.

Recursul este nefondat.

Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a conținutului acțiunii, reclamantul a

deținut în cadrul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, funcția publică de

execuție, de referent categoria C, clasa I, gradul I la Centrul de Informare,

Documentare și Pregătire.

Prin decizia nr.117 din 26 februarie 2003, Președintele Casei Naționale de

Asigurări de Sănătate a dispus încetarea raportului de serviciu a reclamantului

ca urmare a demisiei.

Totodată, s-a stabilit măsura predării lucrărilor, documentelor și bunurilor

încredințate acestuia, către o persoană nominalizată în cuprinsul actului.

Emiterea actului administrativ a fost realizată în temeiul art.77 alin. (2) din

O.U.G. nr.150/2002, privind organizarea și funcționarea  sistemului de

asigurări sociale de sănătate, art. 89 alin. (1) lit. a), 90, 95, 96 și 103 din

Legea nr.189/1999, privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și

completările ulterioare.

Calitatea de funcționar public a reclamantului și natura raportului juridic

stabilit între acesta și autoritatea publică emitentă (anume aceea de raport de

serviciu) în baza actului administrativ de numire în funcția publică, atrag

indiscutabil, incidența dispozițiilor conținute în Statut.

Deși nu există o normă explicită care să prevadă competența materială a

instanțelor de contencios administrativ în cazul încetării raportului de

serviciu ca urmare a demisiei funcționarului public, din interpretarea

sistematică a dispozițiilor legii organice și a principiilor generale

aplicabile în materie, rezultă că astfel de raporturi juridice au fost scoase

de sub incidența Codului muncii și trecute în sfera dreptului public, respectiv

a dreptului administrativ.

Această constatare justifică concluzia la care a ajuns și prima instanță în

legătură cu competența materială a instanțelor de contencios administrativ în

soluționarea litigiului care are ca obiect încetarea raportului de serviciu al

unui funcționar public.

De altfel, reclamantul însuși, a considerat că o atare competență aparține

Curții de Apel București, Secția de Contencios Administrativ, înregistrând

cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art.1 și următoarele

din Legea nr.29/1990, la această instanță.

Cât privește rezolvarea de fond dată litigiului, se apreciază că argumentele

invocate de recurent sunt eronate și ele nu justifică reformarea soluției în

sensul cerut.

În realitate, la data de 11 decembrie 2002, acesta și-a înaintat cererea de

demisie din funcția publică pe care o ocupa, deoarece a fost numit în Consiliul

de Administrație al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate din partea

Blocului Național Sindical. Potrivit art.75 din Ordonanța de Urgență a

Guvernului nr.150/2002, el era incompatibil cu calitatea de angajat al Casei

Naționale de Asigurări de Sănătate, dar pentru a se asigura continuitatea în

desfășurarea procedurilor specifice Comisiei de disciplină, Președintele Casei

Naționale de Asigurări de Sănătate a aprobat cererea lui V.I. pentru încetarea

raportului de serviciu, cu condiția finalizării lucrărilor dispuse de

conducerea autorității  publice în cadrul comisiilor constituite în baza

dispozițiilor legale în vigoare.

Reclamantul a acceptat încetarea raportului de serviciu în acest mod, iar

ulterior nu a întreprins nici un demers care să contrazică atitudinea sa

inițială.

Rezoluția aplicată pe cererea adresată directorului general, de acceptare a

demisiei cu condiția definitivării lucrărilor dispuse de către conducerea

autorității publice, demonstrează inexactitatea afirmației reclamantului,

conform căreia, nu ar fi cunoscut niciodată existența măsurii.

V.I. a susținut că numirea sa ca membru al Comisiei de disciplină s-a făcut în

baza calității de membru al organizației sindicale și nu în temeiul calității

de funcționar public.

Apărarea respectivă este neîntemeiată, deoarece potrivit art.8 alin. (1) din

H.G. nr.1083/2001, pot fi membri în comisia de disciplină numai funcționarii

publici definitivi care își desfășoară activitatea în cadrul autorității sau

instituției publice respective.

Prin urmare, reclamantul a fost numit în comisie, în principal, în baza

calității sale de funcționar public la Casa Națională de Asigurări de Sănătate

și doar în subsidiar, ca urmare a faptului că era membru de sindicat.

Recursul a fost respins ca nefondat.