AFFAIRE AYAZ c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 44132/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un cetățean al acestui Stat, d. Ercan Ayaz ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 27 august 1998, în virtutea fostului art. 25 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de dnele L. Claridge, M. Muller, T. Otty, M. Happold, avocați, și d. K. Yıldız, consilier, atașați la Kurdish Human Rights Project (KHRP) din Londra. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat agent pentru scopurile acestei proceduri.

Invocând art. 3 și 13 al Convenției, reclamantul se plângea în special de tratamentul inuman suferit în timp ce era în custodie și denunța lipsa unei căi de recurs efectiv care i-ar fi permis să-și afirme cererile.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data la care a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al protocolului sus-menționat).

Prin decizii din 6 iunie 2000 și 21 martie 2006, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (art. 59 § 1 din reglement).

În 1993, asociația i-a încredințat unui comitet compus din nouă persoane, inclusiv reclamantul, sarcina de a stabili o cooperare cu universitatea din Süleymaniyah din Irak, în care comitetul urma să se deplaseze via Istanbul. A. Arestarea și detența în custodie a reclamantului 1. Versiunea autorităților

Conform autorităților, pe 3 august 1993, în jurul orei 10:10, poliția de frontieră a aeroportului Atatürk (Istanbul) ar fi primit un apel anonim anunțând sosirea studenților berlinezi implicați în mișcarea separatistă a Partidului Muncitorilor Kurdistanului (PKK). La aterizare, în jurul orei 19:00, reclamantul și ceilalți membri ai comitetului ar fi fost arestați și plasați în custodie.

Secția antiteroristă a direcției de securitate din Gayrettepe ("secția") ar fi fost chemată imediat să efectueze verificări privind situația interesaților. Percheziția efectuată asupra bagajelor acestora nu ar fi dezvăluit nici o dovadă de infracțiune.

Pe 4 august 1993, secția având informat poliția de frontieră că antecedentele penale ale suspecților erau curate, aceștia ar fi fost eliberați. 2. Versiunea reclamantului

Pe 3 august 1993, odată ce au ajuns pe aeroport, membrii comitetului s-ar fi dispersat în rândurile de control al pașapoartelor pentru a nu "atrage atenția". În timp ce așteptau bagajele, reclamantul și cinci dintre colegii săi ar fi fost interceptați de poliția de frontieră, care ar fi reținut pașapoartele lor și i-ar fi dus la postul de poliție al aeroportului.

Întrebat asupra identității și scopului călătoriei, reclamantul nu ar fi îndrăznit să vorbească despre apartenența sa la grupul de lucru al Kurdistanului și ar fi pretins că este interpretul comitetului universitar.

Către ora 22:00, d.A., un avocat alertat de restul grupului, ar fi venit la postul de poliție pentru a se întâlni cu interesații. După aceea ar fi plecat pentru a căuta mâncare. În absența sa, polițiștii ar fi servit ceai, ar fi permis accesul la toalete și ar fi autorizat reclamantul să vorbească cu sora sa.

Înainte de întoarcerea d.A., reclamantul și un anumit A.T. ar fi fost separați de ceilalți și duși la secție. La intrare, un polițist ar fi apucat reclamantul de păr pentru a-i arăta bustul lui Mustafa Kemal Atatürk.

Ulterior, reclamantul ar fi fost dus într-o altă cameră. Dorind să pună o întrebare, ar fi primit o lovitură de pumn pe bărbie. Apoi i s-ar fi legat ochii. Alți polițiști sosiți ar fi început să discute despre moartea unui coleg. Unul dintre ei ar fi lovit brutal reclamantul pe spate. Au urmat atingeri de natură sexuală și alte lovituri - inclusiv una administrată la nivel costal - însoțite de întrebări repetitive despre identitate și antecedente.

După ceva timp, reclamantul ar fi fost lăsat cu un singur agent care l-ar fi bătut, fără reținere, timp de cincisprezece până douăzeci de minute. Seara, reclamantul ar fi fost plasat într-o celulă insalubră.

A doua zi, pe 4 august 1993, în jurul orei 9:00, ar fi fost dus la toalete și ar fi primit o ladă de lapte. Mai târziu, reclamantul și A.T., mult mai rău, ar fi fost duși din nou la postul de poliție al aeroportului cu minibuzul. Când comisarul le-ar fi cerut dacă intenționează să depună plângere, amândoi, cuprinși de frică, ar fi răspuns cu nu și ar fi semnat un document de răspundere înainte de a fi eliberați. B. Evenimentele ulterioare

Pe 6 august 1993, reclamantul s-a adresat filialei locale a Fundației Drepturilor Omului din Istanbul. În aceeași zi, un medic atașat fundației a examinat reclamantul. Raportul medical menționează écorchures superficiale pe piciorul stâng și o ecchimoza de 2 centimetri pe 2 pe spina iliaca antero-superioară. Medicul a mai notat că reclamantul se plângea de dureri la nivel abdominal (hipocondrul stâng). 1. Procedura penală

De asemenea, pe 6 august, pe sfatul fundației, reclamantul a depus o plângere la procurorul din Bakırköy împotriva agenților de poliție responsabili de detența sa în custodie. Procurorul a trimis reclamantul la institutul medico-legal din Bakırköy pentru examinare. Raportul întocmit în consecință menționează existența de écorchures de 6 centimetri pe 1 și de 1 centimetru pe 0,2, edem și dureri subiective pe partea stângă a sacrului, o ecchimoza de 2 centimetri pe zona femorală, precum și dureri subiective la nivel de hipocondul stâng, dinți și cap. Medicul a prescris o incapacitate de cinci zile.

Pe 9 august 1993, reclamantul s-a întors la Fundația Drepturilor Omului pentru examinări suplimentare. Ținând seama de persistența durerilor abdominale, interesatul i s-a prescris o examinare de către un specialist, care nu a descoperit nici o anomalie. Reclamantul se plângea, de asemenea, de insomnii, dar a refuzat consultația propusă de psihiatru.

Pe 7 septembrie 1993, procuratorul din Bakırköy și-a declarat incompetența ratione loci în favoarea procurorului din Șișli. Observând că plângerea viza agenți în serviciu, și anume comisarul A.E. și ofițerul M.A., procuratorul din Șișli s-a declarat la rândul lui necompetent și a transmis dosarul prefecturii din Istanbul pentru ca comitetul administrativ prefectoral să se pronunțe în aplicarea legii privind persecuția funcționarilor.

Pe 8 octombrie 1993, reclamantul având indicat în plângere adresa surorii sale în Küçükçekmece, direcția de securitate din Istanbul ("direcția") a cerut comisariatului acestui district să convoace interesatul pentru a fi ascultat. Pe 29 noiembrie 1993, sora reclamantului a informat polițiștii, care s-au prezentat pe teren, că fratele ei nu locuia la acea adresă și că nu avea coordonatele sale.

Pe 1 decembrie 1993, direcția și-a reiterat cererea comisariatului din Küçükçekmece. Pe 2 decembrie 1993, comisariatul a răspuns că, potrivit spuselor surorii sale, reclamantul era domiciliat în Germania, la o adresă necunoscută pentru ea.

Autoritățile au încercat în zadar să localizeze reclamantul până la 6 octombrie 1994, data la care sora sa a furnizat coordonatele căutate. Pe 13 octombrie, comisariatul a transmis informația direcției, care pe 24 octombrie a ordonat o comisie rogatorii pentru ca reclamantul să fie ascultat cu privire la plângerea sa la ambasada Turciei din Berlin. Pe 29 martie 1995, consulatul general al Turciei din Berlin a informat direcția că, în ciuda notificărilor și reamintirilor, reclamantul nu s-a prezentat.

Comitetul administrativ prefectoral a luat act de nerespunsul reclamantului la invitațiile consulatului. Cu privire la fondul plângerii interesatului, comitetul a observat că un interval de două zile a separat eliberarea reclamantului de examinarea sa la institutul medico-legal din Bakırköy. A concluzionat că interesatul a acționat în conformitate cu scopul PKK de a murdări imaginea poliției și de a-i împiedica munca și, pe 18 mai 1995, a emis o ordonanță de renunțare la urmărire pentru polițiștii implicați.

Pe 2 mai 1997, Consiliul de Stat, sesizat din oficiu al cauzei, a confirmat ordonanța comitetului administrativ prefectoral. Această decizie, care nu putea fi notificată reclamantului pe căile ordinare, a fost publicată pe 20 iulie 1995 în cotidianul turc Meydan. Pe 9 martie 1998, avocatul reclamantului, İ.G., s-a informat despre rezultatul procedurii de la autoritățile prefecturale din Istanbul și a obținut copii ale deciziilor sus-menționate. 2. Procedura disciplinară

Pe 26 octombrie 1993, o investigație disciplinară a fost declanșată împotriva agenților implicați, în paralel cu procedura penală.

Pe 25 aprilie 1995, după ce a ascultat polițiștii, un comitet compus din cinci inspectori de poliție a dat avizul că nu era nevoie de a iniția proceduri disciplinare, estimând că reclamantul, odată ce a fost eliberat, s-a rănit pe sine însuși înainte de a se adresa procurorului, doi zile mai târziu, și că a acționat cu scopul de a compromite imaginea poliției turce, în conformitate cu scopul PKK.

Pe 4 iulie 1995, ratificând concluziile acestui raport, Consiliul Disciplinar Departamental din Istanbul a hotărât că nu se cuvine a se aplica nici o sancțiune, deoarece nici o "dovadă concretă" nu susținea acuzațiile reclamantului. II.

Guvernul contestă afirmațiile sale. A. Pozițiile părților 1. Guvernul

Guvernul observă că rapoartele medicale pe care le invocă reclamantul sunt datate din 6 august 1993, adică două zile după încheierea custodie care a durat doar o zi. Referindu-se la rezultatele investigațiilor efectuate intern, el consideră că leziunile menționate în rapoarte puteau fi cauzate în acel interval și în toate felurile, și concluzionează că nimic nu permitea să se spună că urările aveau legătură cu detența în custodie.

Sub aspectul art. 13, Guvernul susține că indicațiile reclamantului privind plasarea sa în custodie pe 3 august 1993, "în jurul miezului nopții", sunt infirmate de registrele oficiale conform cărora, în acea zi, agenții implicați, A.E. și M.A., au fost în serviciu între 8:00 și 20:00. De altfel, Guvernul îi reproșează reclamantului că nu a răspuns la convocațiile care i-au fost adresate pentru a-l asculta. În ciuda acesteia, inspectorii direcției de securitate în cauză ar fi efectuat investigații ireproșabile înainte de a concluziona că afirmațiile reclamantului nu erau "sustenabile". O asemenea concluzie ar fi eliberat autoritățile de a respecta obligațiile procedurale în materie. 2. Reclamantul

Conform reclamantului, starea de șoc în care l-a lăsat detența în custodie explică de ce i-a trebuit două zile să cedeze argumentelor camarazilor și surorii sale și să depună plângere. În orice caz, el consideră că a furnizat suficiente dovezi pentru a susține afirmațiile sale.

În acest sens, el invocă existența în Turcia a unei practici administrative sistematice de tortură a persoanelor private de libertate și consideră că tratamentele care i-au fost infligite trebuie să fie calificate ca tortură.

Cu privire la aspectele procedurale, reclamantul afirmă că, informat de sora sa că un inspector de poliție îl căuta, a comunicat coordonatele sale instanțelor diplomatice turce din Berlin printr-o scrisoare recomandată trimisă pe 20 ianuarie 1995. De altfel, în perioada 1993-1997, el s-ar fi întors de mai multe ori la consulatul general pentru formalități civile și pentru a se informa despre ancheta privind plângerea sa; cu toate acestea, nimeni nu l-ar fi informat în această privință. B. Aprecierea Curții

Curtea remarcă concordanța rapoartelor medicale furnizate pe 6 august 1993 de medicul atașat Fundației Drepturilor Omului din Istanbul și de medicul legist al institutului medico-legal din Bakırköy. Din acestea rezultă că, doi zile după ce și-a recăpătat libertatea, reclamantul prezenta dureri subiective la nivel de abdomen, dinți și cap, leziuni superficiale pe regiunea femorală și écorchures, edem și dureri la nivel de sacru. Tabloul clinic al reclamantului a fost considerat ca necesitând o incapacitate de cinci zile (paragrafele 19-20 de mai sus).

În cauza de față, deoarece nici o examinare medico-legală nu a fost efectuată imediat la arestarea reclamantului, care a avut loc pe 3 august 1993, în jurul orei 19:00, nimeni nu poate pretinde că simptomele în cauză și-au găsit originea într-o perioadă anterioară arestării. Prin urmare, Guvernului îi revine sarcina de a furniza o explicație plauzibilă pentru originea acestor simptome și de a produce dovezi care să infirme afirmațiile reclamantului (a se vedea, printre altele, Hasan Kılıç c. Turcia, nr. 35044/97, § 39, 28 iunie 2005; Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 87, CEDO 1999-V; Berktay c. Turcia, nr. 22493/93, § 167, 1 martie 2001, și Altay c. Turcia, nr. 22279/93, § 50, 22 mai 2001). Totuși, explicațiile Guvernului în acest sens nu conving Curtea.

În prim rând, cu privire la cele două zile care au separat eliberarea interesatului și întocmirea celor două constatări medicale, Curtea estimează că argumentul bazat pe tardivitatea constatărilor nu joacă un rol important în circumstanțele cauzei de față (comparare, de exemplu, cu Grzegorz Olszewski (decizie), nr. 55264/00, 13 noiembrie 2003). Într-adevăr, nimeni nu a sugerat că polițiștii aeroportului ar fi recurs la forță pentru a-l aprehenda pe reclamant și autoritățile nu au efectuat o examinare medicală a interesatului înainte de a-l elibera (paragrafele 9-11 de mai sus).

De asemenea, nu se poate urmări Guvernul atunci când pare a-și face propriile argumentele utilizate pentru apărarea polițiștilor implicați. Ținând seama de responsabilitatea lor, în conformitate cu art. 3, de a rinde socoteală pentru tratamentul acordat indivizilor plasați sub controlul lor, autoritățile naționale nu pot se-ncruca în spatele unor ipoteze cum ar fi existența multor cazuri de deținuți, instrumentalizați de PKK, care se rănesc pe sine înșiși pentru a compromite poliția (paragrafele 26, 27, 29 și 30 de mai sus – Hasan Kılıç, sus-citat, § 41, și Uçkan c. Turcia, nr. 42594/98, § 35, 22 iunie 2006). Dacă asemenea procedee, cu siguranță inacceptabile, ar fi atât de răspândite, exact autoritățile decizionale ar trebui să se asigure că persoanele în custodie beneficiază de examinări medicale complete și independente care ar pune capăt oricărei tentative înșelătoare de punere sub semnul întrebării a forțelor de ordine (Hasan Kılıç, sus-citat, § 41).

Pe scurt, teza conform căreia reclamantul ar fi ajuns sub "șocul" evenimentelor în cele două zile care au urmat eliberării sale (§34 de mai sus) este mai plauzibilă decât cea conform căreia ar fi ajuns chiar la automutilare în scopul cauzei PKK, nimic în dosar nedemonstând că ar fi fost supus unei măsuri judiciare vreo pentru o asemenea suspiciune.

Ținând seama de nivelul de probă cerut de art. 3 (a se vedea, printre altele, Dikme c. Turcia, nr. 20869/92, § 73, CEDO 2000-VIII) și în absența unor explicații mai solide din partea Guvernului, Curtea estimează că elementele din dosar sunt suficiente pentru a face credibilă afirmația conform căreia reclamantul a suferit în custodie o serie de brutalități poliție pentru care Statul pârât poartă responsabilitatea și care se definesc ca un tratament inuman și degradant.

Prin urmare, a existat în cauza de față o încălcare a art. 3 al Convenției.

Ținând seama de această constatare, Curtea estimează că a examinat principala chestiune juridică pusă de presente cerere. Ținând seama de ansamblul faptelor cauzei și de argumentele părților, ea consideră că nu se impune a se pronunța separat asupra celui de-al doilea grief, bazat pe art. 13 al Convenției, combinat cu art. 3 (a se vedea, Kamil Uzun c. Turcia, nr. 37410/97, § 64, 10 mai 2007, și, mutatis mutandis, Uçkan, sus-citat, § 38). II.

Reclamantul cere 7.330 euro (EUR) la titlu de daun material, cerere pe care o defalcă după cum urmează: Declară că a trebuit să mandate trei avocați pentru a-l reprezenta în procedura din Turcia. Ar fi plătit mai întâi 153 EUR și apoi 512 EUR în onorariile pentru depunerea și urmărirea plângerii penale. Întâlnirile sale ulterioare cu avocații turci i-ar fi costat 409 EUR. Între 1993 și 1998, ar fi cheltuit aproximativ 2.000 EUR pentru deplasări și diverse cheltuieli aferente procedurilor interne, la care s-ar fi adăugat 306 EUR în cheltuieli administrative (telefon, fax, timbre poștale etc.). Ar fi debursed apoi 2.050 EUR pentru a se deplasa la Londra în iulie 1998 pentru a se întâlni cu consilieri KHRP (§2 de mai sus); 400 EUR suplimentari ar fi fost necesari pentru a acoperi cheltuielile de comunicare cu acești consilieri. De altfel, în scopul tratării problemelor medicale, în special auriculare, apărute în urma tratamentului inuman, reclamantul ar fi cheltuit 1.500 EUR (examinări, medicamente etc.). Avocații britanici ai reclamantului susțin o imposibilitate pentru clientul lor de a furniza dovezi, pe motiv că avocații turci nu ar emite în general chitanțe. Cu privire la alte revendicări, aceștia se referă la declarația scrisă a interesatului, datată 17 mai 2006, care nu conține totuși nici o explicație cu privire la presupusa imposibilitate.

De altfel, reclamantul cere 25.000 de lire sterline (GBP) (aproximativ 35.888 EUR) la titlu de prejudiciu moral rezultat din desfășurarea custodie, în special din violența suferită în cadrul acesteia.

Guvernul contestă aceste sume pe care le consideră deopotrivă exorbitante și nesusținute de documente justificative, considerând că o satisfacție echitabilă eventuală nu trebuie să conducă în nici un caz la o îmbogățire neîndestulată a reclamantului.

Curtea, ținând seama de încălcarea constatată în cauza de față (§43 de mai sus) și luând în considerare jurisprudența sa relevantă, se pronunță în echitate și acordă reclamantului 5.000 EUR pentru toate daunele reunite. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită 8.579,97 GBP la titlu de cheltuieli și costuri. Conform unui rezumat furnizat de consilieri britanici, cererea sa se defalcă după cum urmează: – Onorariile pentru perioada cuprinsă între 1998 și mai 2006: 4.424,97 GBP (612,49 GBP pentru d. Yıldız, 1.500 GBP pentru dna Boucly, 825 GBP pentru dna Leach, 24,99 GBP pentru dna Stock, 949,99 GBP pentru dna Claridge și 512,50 GBP pentru d. Gündoğdu); – Cheltuieli de traducere a peste 120 de pagini de documente: 1.605 GBP; – Cheltuieli administrative: 1.050 GBP (telefon, poștă, fotocopiere); – Onorariile d-nei Happold (așa cum figurează pe o notă nesemnată): 1.500 GBP (375 GBP pentru lucrări de consiliere și 1.125 GBP pentru redactarea observațiilor la fond).

Guvernul invită Curtea să respingă aceste cereri, pe care le consideră excesive și nedocumentate.

Curtea reamintește că în conformitate cu art. 41 al Convenției pot fi rambursate doar cheltuielile care s-a dovedit că au fost efectiv expuse și că sunt într-o sumă rezonabilă (Nikolova c. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). În cauza de față, Curtea nu este convinsă că intervenția atât de multor consilieri și consilierilor a fost necesară pentru apărarea cauzei reclamantului. Oricum, deoarece acesta nu a produs nici dovezi, Curtea nu poate accepta în ceea ce privește aceste revendicări ca atare, ținând seama de altfel și de suma deja acordată la titlu de asistență judiciară de către Consiliul Europei. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să modeleze rata dobânzilor moratorii după rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare materiallă a art. 3 al Convenției; 2. Declară că nu se impune a se pronunța separat asupra celui de-al doilea grief bazat pe art. 13 al Convenției; 3. Declară , a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 al Convenției, 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru toate daunele reunite, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; b) că de la expirarea menționatului termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, mărită cu trei puncte de procent; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 8 ianuarie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din reglement. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Grefieră adjunctă Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 44132/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ercan Ayaz (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 27 août 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M es L. Claridge, M. Muller, T. Otty, M. Happold, avocats, et M. K. Yıldız, conseiller, attachés au Kurdish Human Rights Project (KHRP) à Londres. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent aux fins de la présente procédure.

Invoquant les articles 3 et 13 de la Convention, le requérant se plaignait en particulier de mauvais traitements subis lors de sa garde à vue et dénonçait le défaut d'une voie de recours effectif qui lui aurait permis de faire valoir ses griefs.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).

Par des décisions des 6 juin 2000 et 21 mars 2006, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites complémentaires (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1993, l'association chargea un comité composé de neuf personnes, dont le requérant, de mettre en place une coopération avec l'université de Süleymaniyah en Irak, où le comité devait se rendre via Istanbul. A. L'arrestation et le maintien en garde à vue du requérant 1. La version des autorités

Selon les autorités, le 3 août 1993, vers 10 h 10, la police des frontières de l'aéroport Atatürk (Istanbul) aurait reçu un appel anonyme annonçant l'arrivée d'étudiants berlinois impliqués dans la mouvance séparatiste du Parti des travailleurs du Kurdistan (PKK). A leur atterrissage, vers 19 heures, le requérant et les autres membres du comité auraient été arrêtés et placés en garde à vue.

La section antiterroriste de la direction de la sûreté de Gayrettepe (« la section ») aurait été immédiatement appelée à procéder à des vérifications sur la situation des intéressés. La fouille des bagages de ceux-ci n'aurait révélé aucune preuve d'infraction.

Le 4 août 1993, la section ayant informé la police des frontières que le casier judiciaire des suspects était vierge, ceux-ci auraient été relâchés. 2. La version du requérant

Le 3 août 1993, une fois à l'aéroport, les membres du comité se seraient dispersés dans les files de contrôle des passeports afin de ne pas « attirer l'attention ». Alors qu'ils attendaient leurs bagages, le requérant et cinq de ses camarades auraient été interpellés par la police des frontières, qui aurait retenu leurs passeports et les aurait conduits au poste de police de l'aéroport.

Interrogé sur son identité et le but de son voyage, le requérant n'aurait pas osé parler de son appartenance au groupe de travail du Kurdistan et aurait prétendu être l'interprète du comité universitaire.

Vers 22 heures, M.A., un avocat alerté par le restant du groupe, serait venu au poste de police pour s'entretenir avec les intéressés. Il en serait ensuite parti pour chercher à manger. En son absence, les policiers auraient servi du thé, permis l'accès aux toilettes et autorisé le requérant à parler avec sa sœur.

Avant le retour de M.A., le requérant et un certain A.T. auraient été séparés des autres et conduits à la section. A l'entrée, un policier aurait saisi le requérant par les cheveux pour lui montrer le buste de Mustafa Kemal Atatürk.

Par la suite, le requérant aurait été emmené dans une autre pièce. Voulant poser une question, il aurait reçu un coup de poing sur le menton. Puis on lui aurait bandé les yeux. D'autres policiers arrivés auraient commencé à discuter du décès d'un collègue. L'un d'eux aurait violemment frappé le requérant sur le dos. Des attouchements de nature sexuelle et d'autres coups – dont l'un administré au niveau costal – auraient suivi, accompagnés de questions répétitives sur l'identité et les antécédents du requérant.

Après un certain temps, le requérant aurait été laissé avec un seul agent qui l'aurait roué de coups, sans retenue, pendant quinze à vingt minutes. Le soir, le requérant aurait été placé dans une cellule insalubre.

Le lendemain, le 4 août 1993, vers 9 heures, il aurait été accompagné aux toilettes et aurait reçu une brique de lait. Plus tard, le requérant et A.T., bien plus atteint, auraient été reconduits au poste de police de l'aéroport en minibus. Au commissaire qui leur aurait demandé s'ils entendaient porter plainte, ils auraient tous deux, en proie à la peur, répondu par la négative et auraient signé un document à décharge avant d'être relâchés. B. Les événements ultérieurs

Le 6 août 1993, le requérant s'adressa à l'antenne locale de la Fondation des droits de l'homme à Istanbul. Le jour même, un médecin attaché à la fondation examina le requérant. Le rapport médical fait état d'écorchures superficielles sur la jambe gauche et d'une ecchymose de 2 centimètres sur 2 sur l'épine iliaque antéro-supérieure. Le médecin nota encore que le requérant se plaignait de douleurs au niveau de l'abdomen (hypocondre gauche). 1. La procédure pénale

Toujours le 6 août, sur les conseils de la fondation, le requérant déposa une plainte auprès du procureur de la République de Bakırköy contre les agents de police responsables de sa garde à vue. Le procureur adressa le requérant à l'institut médicolégal à Bakırköy pour examen. Le rapport établi en conséquence mentionne l'existence d'écorchures de 6 centimètres sur 1 et de 1 centimètre sur 0,2, d'œdèmes et de douleurs subjectives sur la partie gauche du sacrum, d'une ecchymose de 2 centimètres sur la zone fémorale ainsi que de douleurs subjectives au niveau de l'hypocondre gauche, des dents et de la tête. Le médecin prescrivit un arrêt de cinq jours.

Le 9 août 1993, le requérant retourna à la Fondation des droits de l'homme, aux fins d'examens complémentaires. Devant la persistance des douleurs abdominales, l'intéressé se vit prescrire un examen par un spécialiste, qui ne décela aucune anomalie. Le requérant se plaignait également d'insomnies, mais refusa la consultation proposée par le psychiatre.

Le 7 septembre 1993, le parquet de Bakırköy déclina sa compétence ratione loci en faveur du parquet de Șișli. Observant que la plainte visait des agents en faction, à savoir le commissaire A .E. et l'officier M.A., le parquet de Șișli se déclara à son tour incompétent et transmit le dossier à la préfecture d'Istanbul afin que le comité administratif préfectoral se prononce en application de la loi sur la poursuite des fonctionnaires.

Le 8 octobre 1993, le requérant ayant, dans sa plainte, indiqué comme adresse celle de sa sœur à Küçükçekmece, la direction de la sûreté d'Istanbul (« la direction ») demanda au commissariat de ce district de convoquer l'intéressé pour qu'il soit entendu. Le 29 novembre 1993, la sœur du requérant informa les policiers, venus sur place, que son frère n'habitait pas à cette adresse et qu'elle n'avait pas ses coordonnées.

Le 1 er décembre 1993, la direction réitéra sa demande au commissariat de Küçükçekmece. Le 2 décembre 1993, le commissariat répondit qu'aux dires de sa sœur le requérant était domicilié en Allemagne, à une adresse inconnue d'elle.

Les autorités tentèrent en vain de localiser le requérant jusqu'au 6 octobre 1994, date à laquelle sa sœur fournit les coordonnées recherchées. Le 13 octobre, le commissariat transmit l'information à la direction, qui, le 24 octobre, ordonna une commission rogatoire afin que le requérant soit entendu pour sa plainte à l'ambassade de Turquie, à Berlin. Le 29 mars 1995, le consulat général de Turquie à Berlin informa la direction que, malgré les notifications et rappels, le requérant ne s'était pas présenté.

Le comité administratif préfectoral prit note de la non-réponse du requérant aux invitations du consulat. Quant au bien-fondé de la plainte de l'intéressé, le comité observa qu'un délai de deux jours avait séparé la relaxe du requérant de son examen à l'institut médicolégal de Bakırköy. Il conclut que l'intéressé avait agi conformément au dessein du PKK de ternir l'image de la police et d'en entraver le travail et, le 18 mai 1995, il rendit une ordonnance de non-lieu à l'égard des policiers mis en cause.

Le 2 mai 1997, le Conseil d'Etat, saisi d'office de l'affaire, confirma l'ordonnance du comité administratif préfectoral. Cette décision, qui ne pouvait être notifiée au requérant selon les voies ordinaires, fut publiée le 20 juillet 1995 dans le quotidien turc Meydan . Le 9 mars 1998, l'avocat du requérant, İ.G., s'enquit de l'issue de la procédure auprès des autorités préfectorales d'Istanbul et obtint copie des décisions susmentionnées. 2. La procédure disciplinaire

Le 26 octobre 1993, une enquête disciplinaire fut déclenchée à l'encontre des agents mis en cause, parallèlement à la procédure pénale.

Le 25 avril 1995, après avoir entendu les policiers, un comité composé de cinq inspecteurs de police émit l'avis qu'il n'y avait pas lieu d'entamer des poursuites disciplinaires, ayant estimé que le requérant, une fois relâché, s'était infligé lui-même les blessures avant de saisir le parquet, le surlendemain, et qu'il avait agi dans le but de compromettre l'image de la police turque, conformément au dessein du PKK.

Le 4 juillet 1995, entérinant les conclusions de ce rapport, le Conseil disciplinaire départemental d'Istanbul arrêta qu'aucune sanction n'était à infliger dès lors qu'aucun « élément concret » ne venait étayer les accusations du requérant. II.

Le Gouvernement conteste ses allégations. A. Thèses des parties 1. Le Gouvernement

Le Gouvernement fait remarquer que les rapports médicaux dont le requérant se prévaut sont datés du 6 août 1993, soit deux jours après la fin de la garde à vue qui n'a duré qu'un jour. Se référant aux résultats des enquêtes menées sur le plan interne, il estime que les lésions mentionnées dans les rapports ont pu avoir été causées dans cet intervalle et de toutes sortes de façons, et il conclut que rien ne permettait de dire que les séquelles eussent un lien avec la garde à vue.

Sous l'angle de l'article 13, le Gouvernement soutient que les indications du requérant concernant son placement en garde à vue, le 3 août 1993, « vers minuit », sont réfutées par les registres officiels selon lesquels, ce jour-là, les agents mis en cause, A.E. et M.A., étaient en service entre 8 heures et 20 heures. Par ailleurs, le Gouvernement reproche au requérant de n'avoir pas répondu aux convocations qui lui avaient été adressées en vue de l'entendre. Malgré cela, les inspecteurs de la direction de la sûreté concernée auraient conduit des investigations irréprochables avant de conclure que les allégations du requérant n'étaient pas « défendables ». Une telle conclusion aurait dispensé les autorités d'observer les obligations procédurales en la matière. 2. Le requérant

Selon le requérant, l'état de choc dans lequel l'avait laissé la garde à vue explique pourquoi il lui avait fallu deux jours avant de céder aux arguments de ses camarades et de sa sœur et de porter plainte. En tout état de cause, il estime avoir fourni suffisamment de preuves pour étayer ses allégations.

A cet égard, il argue de l'existence en Turquie d'une pratique administrative systématique de torture des personnes privées de liberté et estime que les traitements qui lui ont été infligés doivent, de ce fait, être qualifiés de torture.

S'agissant des aspects procéduraux, le requérant affirme que, informé par sa sœur qu'un inspecteur de police cherchait à le retrouver, il avait communiqué ses coordonnées aux instances diplomatiques turques à Berlin par une lettre recommandée adressée le 20 janvier 1995. De surcroît, pendant la période 1993-1997, il se serait rendu plusieurs fois au consulat général pour des formalités civiques et pour s'enquérir de l'enquête relative à sa plainte ; or personne ne l'aurait renseigné à ce sujet. B. Appréciation de la Cour

La Cour note la concordance des rapports médicaux fournis le 6 août 1993 par le médecin attaché à la Fondation des droits de l'homme à Istanbul et par le médecin légiste de l'institut médicolégal à Bakırköy. Il en ressort que, deux jours après avoir recouvré la liberté, le requérant présentait des douleurs subjectives au niveau de l'abdomen, des dents et de la tête, des lésions superficielles sur la région fémorale et des écorchures, des œdèmes et des douleurs au niveau du sacrum. Le tableau clinique du requérant a été considéré comme nécessitant un arrêt de cinq jours (paragraphes 19-20 ci-dessus).

En l'espèce, aucun examen médicolégal n'ayant été effectué dès l'arrestation du requérant, qui eut lieu le 3 août 1993, vers 19 heures, nul ne saurait prétendre que les symptômes en question trouvent leur origine dans une période antérieure à l'arrestation. Il incombe donc au Gouvernement de fournir une explication plausible pour l'origine de ces symptômes et de produire des preuves démentant les allégations du requérant (voir, parmi d'autres, Hasan Kılıç c. Turquie , n o 35044/97, § 39, 28 juin 2005 ; Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 87, CEDH 1999 ‑ V ; Berktay c. Turquie , n o 22493/93, § 167, 1 er mars 2001, et Altay c. Turquie , n o 22279/93, § 50, 22 mai 2001). Or les explications du Gouvernement à ce sujet ne convainquent pas la Cour.

D'abord, s'agissant des deux jours qui ont séparé la relaxe de l'intéressé et l'établissement des deux constats médicaux, la Cour estime que l'argument tiré de la tardiveté des constats ne joue guère dans les circonstances de l'espèce (comparer, par exemple, avec Grzegorz Olszewski (déc.), n o 55264/00, 13 novembre 2003). En effet, nul n'a suggéré que les policiers de l'aéroport eussent recouru à la force pour appréhender le requérant et les autorités n'ont pas procédé à un examen médical de l'intéressé avant de le libérer (paragraphes 9-11 ci-dessus).

On ne saurait pas plus suivre le Gouvernement lorsqu'il semble faire siens les arguments retenus à la décharge des policiers mis en cause. Étant donné leur responsabilité, au regard de l'article 3, de rendre compte du traitement réservé aux individus placés sous leur contrôle, les autorités nationales ne peuvent se retrancher derrière des hypothèses telles que l'existence de nombreux cas de détenus, instrumentalisés par le PKK, se blessant eux-mêmes afin de compromettre la police (paragraphes 26, 27, 29 et 30 ci-dessus – Hasan Kılıç , précité, § 41, et Uçkan c. Turquie , n o 42594/98, § 35, 22 juin 2006). Si pareils procédés, certes inacceptables, étaient à ce point répandus, c'est justement aux autorités décisionnelles qu'il appartiendrait d'assurer que les personnes gardées à vue bénéficient d'examens médicaux complets et indépendants qui couperaient court à toute tentative fallacieuse de mise en cause des forces de l'ordre ( Hasan Kılıç , précité, § 41).

En bref, la thèse selon laquelle le requérant se serait retrouvé sous le « choc » des événements pendant les deux jours ayant suivi sa libération (paragraphe 34 ci-dessus) est plus plausible que celle selon laquelle il serait allé jusqu'à s'automutiler aux fins de la cause du PKK, rien dans le dossier ne démontrant qu'il ait fait l'objet d'une mesure judiciaire quelconque pour pareille suspicion.

Vu le niveau de la preuve requis par l'article 3 (voir, entre autres, Dikme c. Turquie , n o 20869/92, § 73, CEDH 2000 ‑ VIII) et l'absence d'explications plus solides de la part du Gouvernement, la Cour estime que les éléments du dossier suffisent pour rendre crédible l'allégation selon laquelle le requérant a subi lors de sa garde à vue une série de brutalités policières dont l'Etat défendeur porte la responsabilité et qui se définissent comme un traitement inhumain et dégradant.

Partant, il y a eu en l'espèce violation de l'article 3 de la Convention.

Eu égard à ce constat, la Cour estime avoir examiné la question juridique principale posée par la présente requête. Compte tenu de l'ensemble des faits de la cause et des arguments des parties, elle considère qu'il ne s'impose pas de statuer séparément sur le second grief, tiré de l'article 13 de la Convention, combiné avec l'article 3 (voir, Kamil Uzun c. Turquie , n o 37410/97, § 64, 10 mai 2007, et, mutatis mutandis , Uçkan , précité, § 38). II.

Le requérant réclame 7 330 euros (EUR) au titre du dommage matériel, une demande qu'il ventile comme suit : Il déclare avoir dû mandater trois avocats pour se faire représenter dans la procédure en Turquie. Il aurait versé d'abord 153 EUR puis 512 EUR d'honoraires pour le dépôt et le suivi de sa plainte pénale. Ses entretiens ultérieurs avec ses avocats turcs lui auraient coûté 409 EUR. Entre 1993 et 1998, il aurait dépensé environ 2 000 EUR pour ses déplacements et frais divers relatifs aux procédures internes, auxquels se seraient ajoutées 306 EUR de frais administratifs (téléphone, fax, affranchissement, etc.). Il aurait ensuite déboursé 2 050 EUR pour se rendre à Londres en juillet 1998 afin de s'entretenir avec les conseils du KHRP (paragraphe 2 ci-dessus) ; 400 EUR supplémentaires auraient été nécessaires pour couvrir les frais de communication avec ces conseils. Par ailleurs, aux fins du traitement des problèmes médicaux, notamment auriculaires, survenus à la suite des mauvais traitements, le requérant aurait dépensé 1 500 EUR (examens, médicaments, etc.). Les avocats britanniques du requérant allèguent une impossibilité pour leur client de fournir des justificatifs, au motif que les avocats turcs ne délivreraient généralement pas de récépissés. S'agissant des autres prétentions, ils renvoient à la déclaration écrite de l'intéressé, datée du 17 mai 2006, laquelle ne contient toutefois aucune explication sur la prétendue impossibilité.

Par ailleurs, le requérant demande 25 000 livres sterling (GBP) (environ 35 888 EUR) au titre du préjudice moral résultant du déroulement de sa garde à vue, notamment des violences subies dans ce cadre.

Le Gouvernement conteste ces montants qu'il estime aussi exorbitants que non étayés par des pièces justificatives, considérant qu'une satisfaction équitable éventuelle ne doit en aucun cas conduire à un enrichissement sans cause du requérant.

La Cour, eu égard à la violation constatée en l'espèce (paragraphe 43 ci-dessus) et compte tenu de sa jurisprudence pertinente, statue en équité et alloue au requérant 5 000 EUR tous dommages confondus. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 579,97 GBP au titre des frais et dépens. D'après un récapitulatif fourni par ses conseils britanniques, sa demande se ventile ainsi : – honoraires pour la période comprise entre 1998 et mai 2006 : 4 424,97 GBP (612,49 GBP pour M. Yıldız, 1 500 GBP pour M e Boucly, 825 GBP pour M e Leach, 24,99 GBP pour M e Stock, 949,99 GBP pour M e Claridge et 512,50 GBP pour M. Gündoğdu) ; – frais de traduction de plus de 120 pages de documents : 1605 GBP ; – frais administratifs : 1 050 GBP (téléphone, poste, photocopie) ; – honoraires de M e Happold (tels qu'ils figurent sur une note non signée) : 1 500 GBP (375 GBP pour les travaux de conseiller et 1 125 GBP pour la rédaction des observations au fond).

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ces demandes, selon lui excessives et non documentées.

La Cour rappelle qu'au regard de l'article 41 de la Convention seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu'ils ont été réellement exposés et qu'ils sont d'un montant raisonnable ( Nikolova c. Bulgarie [GC], n o 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). En l'espèce, la Cour n'est pas convaincue que l'intervention de tant de conseils et de conseillers ait été nécessaire à la défense de la cause du requérant. Quoi qu'il en soit, celui-ci n'ayant produit aucun justificatif, la Cour ne saurait accueillir concernant ces prétentions en tant que telles, compte tenu par ailleurs de la somme déjà accordée au titre de l'assistance judiciaire par le Conseil de l'Europe. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation matérielle de l'article 3 de la Convention ; 2. Dit qu'il n'y a pas lieu de statuer séparément sur le second grief tiré de l'article 13 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour tous dommages confondus, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 janvier 2008, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Greffière adjointe Président