Sunal împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 43918/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului («Comisia») de un cetățean al acestui stat, dl. Hüseyin Sunal («reclamantul»), la 10 august 1998 în virtutea fostului articol 25 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentat de avocatul A.A. Cangı din Izmir. Guvernul turc («Guvernul») nu a desemnat un agent pentru procedura în fața Curții.

Reclamantul se plânge că a fost victimă a unor tratamente contrare articolului 3 al Convenției și că nu a beneficiat de un recurs efectiv în sensul articolului 13 al Convenției. Denunță de asemenea încălcarea articolelor 6 și 14 ale Convenției.

Cererea a fost transmisă la Curte la 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a patra așa cum a fost reorganizată (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 1 octombrie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului).

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat din nou componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a patra așa cum a fost reorganizată (art. 52 § 1).

La 1 aprilie 1996 la ora 22:20, reclamantul, suspectat că a comis un furt de mașină, a fost arestat de poliție. Imediat, a fost redactat un proces-verbal de arestare, semnat de polițiști și M. Sunal, care relatează arestarea după cum urmează: «[M. Sunal] mergea pe lângă o mașină pe strada nr. 1819/3 din Bostanlı când a observat mașina de poliție. Apoi și-a aruncat lanterna pe pământ și a început să fuga. A fost arestat imediat după.»

Potrivit procesului-verbal de incident redactat la ora 22:30, semnat doar de polițiști, M. Sunal consumase comprimate [droguri] înainte de arestare și confessase că încercase să fure radiocasetofoane din mașini, cu colegul H.T. care fugise înainte de arestare.

Către ora 22:40, reclamantul a fost pus în arest la postul de poliție din Bostanlı, la Karșıyaka (Izmir), unde a fost interogat privind furtul. Apoi, potrivit procesului-verbal redactat la ora 23:30 la postul de poliție din Bostanlı, reclamantul a fost pus într-o mașină de poliție pentru a indica domiciliul colegului, unde a fost găsit și arestat imediat.

La 2 aprilie 1996, la 1 oră, a fost redactat un proces-verbal, semnat de polițiști. Potrivit acestui document, reclamantul, când a ieșit din celula de supraveghere pentru a merge la toalete, nu a vrut să se reîntoarcă și, rezistând la polițistul care îl supraveghea, s-a izbit brutal capul de geamul. S-a rănit la cap și la diferite părți ale feței. Din cauza aceasta, a fost imediat dus la spitalul civil din Karșıyaka.

La spital, reclamantul a fost examinat de un medic care a redactat un certificat medical la 1:15. S-a menționat că interesat prezenta o rană de 0,5 cm pe regiunea parietală, hematome pe partea stângă a buzelor și multiple zone echimoze liniare coborând de la umărul drept spre regiunea lombară, precum și multiple leziuni pe umărul stâng. Medicul a ordonat transferul către un centru medico-legal pentru a fi supus unui test de alcoolemie. Cu toate acestea, din dosar rezultă că acest test nu a avut loc.

Potrivit procesului-verbal de depunere de mărturie redactat la 2 aprilie 1996 de funcționari de poliție și semnat de reclamant și reprezentantul său de oferta, dna B. Akbaba, interesat consumase alcool și droguri înainte de arestare, deși nu era dependent. În depunerea sa, reclamantul a expus că, sub influența alcoolului și comprimatelor [droguri], spărsese geamul sălii de interogatoriu izbiturile capul și astfel rănisese diverse părți ale corpului. După aceea, plătise costurile geamului spart.

Tot la 2 aprilie 1996, H.T. a fost audiat de funcționari de poliție. Acesta declară că a fost arestat cu reclamantul. La 1 oră dimineața, M. Sunal ceruse să meargă la toalete. Deși fusese dus acolo, sparsese geamul și începuse să înjure funcționarii de poliție. Depunerea Z.K.A. a fost de asemenea luată de funcționari de poliție. Acesta susținea că fusese în locurile de poliție pentru a-și vedea fratele pus în arest. Deși se aflarea în sala de așteptare, M. Sunal, sub influența alcoolului, izbi capul contra geamului și s-a rănit. Funcționarii de poliție îl dusesera la spital.

În aceeași zi la ora 16, reclamantul a fost eliberat fără a fi urmărit penal.

Imediat după eliberare, s-a adresat parchetului din Karșıyaka și a depus plângere pentru tratament abuziv împotriva polițiștilor încărcați cu interogatoriul acestuia în arest. La 16:20 aceeași zi, la cererea parchetului din Karșıyaka, reclamantul a fost examinat de un medic legist. În fața acestuia, a explicat că primise lovituri la cap, față și corp, suferit electroșocuri în diferite părți ale corpului, inclusiv limba, și avusese mâinile și picioarele legate în timp ce era interogat. După examen, medicul a menționat în raportul că interesat prezenta: o rană cusută (sütüre kesi) de 2 cm pe regiunea parietală, două hematome de 1 și 3 cm diametru pe limbă, hemagromă sub ochiul stâng, edem răspândit pe față, hematome hemoragice de 1 și 3 cm diametru, cinci echimoze de 3x10 cm pe spate, echimoze de 3x10 cm pe ambii brațe, patru echimoze de 3 cm lungime pe ambii încheieturi și o echimozare de 3x5 cm pe regiunea femorală. A concluzionat că sechele constatate meritau o incapacitate de lucru de zece zile. A ordonat de asemenea transferul pe un centru spitalicesc pentru a determina originea a două leziuni constatate pe limbă.

La o dată imprecizată, un raport medical privind biopsie limbii redactat de Dr. D. Sınmaz a fost trimis parchetului din Karșıyaka. Raportul a fost consemnat după cum urmează: «o leziune consecutivă la (?) ardere de electrochoc pe limbă».

La 8 aprilie 1996, parchetul din Karșıyaka se declară incompetent ratione materiae conform legii privind urmărirea funcționarilor și retrimisă dosarul comitetului administrativ al sub-prefecturii din Karșıyaka.

La o dată imprecizată, comisarul divisionar K. Üvez a fost numit de sub-prefectul din Karșıyaka ca inspector încărcat cu investigarea plângerii reclamantului.

La 6 mai 1996, în cadrul investigației administrative, depunerea dna Akbaba (§16 mai sus) a fost înregistrată de funcționari de poliție. Declară că clientul, care izbi capul de un geam, s-a rănit de fapt propriu în locurile de poliție. În plus, deși fusese dus la spital, izbi se la stânga și dreapta și s-a rănit.

La 10 mai 1996, reclamantul a format opoziție la decizia de incompetență redată de parchetul din Karșıyaka în fața sub-prefecturii. Susținea că investigația privind acuzațiile sale trebuia condusă de parcher. A cerut de asemenea să fie informat cu privire la rezultatul acestei plângeri.

La 2 și 8 iulie și 14 august 1996, inspectorul Üvez a strâns depunerile funcționarilor de poliție implicați, și anume A.T, A.A., İ.K. și A.K. Aceștia declarară că în momentul arestării, reclamantul prezenta rani pe un braț. Era o persoană bine cunoscută serviciului lor din cauza actelor de furt. În timpul interogatoriului, fiind sub influența alcoolului și drogurilor, interesat izbi capul contra unui geam al locurilor direcției securității. Apoi, în timp ce încercau să-l ridice în vehiculul de poliție pentru a-l duce la spital, acesta izbi capul contra caroseriei vehiculului. Un raport provizoriu fusese întocmit la spital.

La 12 august 1996, dna Akbaba a fost audiat de inspectorul Üvez și a confirmat depunerea din 6 mai 1996 (§23 mai sus).

La 10 septembrie 1996, comitetul administrativ din Karșıyaka a decis să nu inițieze urmărire împotriva polițiștilor implicați. În decizia, bazând pe dosarul de instrucție întocmit de inspectorul Üvez, comitetul consideră în special: «Din dosarul prezentat de inspector rezultă că plângătorii, M. Sunal și H.T., au fost duși în locurile securității din Karșıyaka, că M. Sunal, sub influența alcoolului și comprimatelor [droguri], sparsese geamul sălii de interogatoriu izbiturile capul, și s-a rănit diverse părți ale corpului. Este de asemenea stabilit de declarații ale martorilor că plângătorii, mereu pentru că erau sub influența alcoolului, atacară persoane și s-au rănit singuri. Din aceasta motiv, este caz să se concluzioneze la absența dovezilor suficiente de tratament abuziv împotriva polițiștilor.»

În timp ce investigația administr ativă, dosarul a rămas inaccesibil reclamantului care n-a avut nicio posibilitate de a interoga martori sau de a prezenta versiunea sa proprie a faptelor.

La 23 septembrie 1996, reclamantul a format opoziție la decizia din 10 septembrie 1996 în fața tribunalului administrativ regional din Izmir care era de asemenea sesizat din oficiu conform legii privind urmărirea funcționarilor.

La 6 noiembrie 1996, pe baza dosarului scris, tribunalul administrativ a confirmat decizia din 10 septembrie 1996 pentru absență de dovadă suficientă permettând să se stabilească necesitatea deschiderii unei investigații penale. Această decizie n-a fost comunicată reclamantului.

Printr-o scrisoare din 24 februarie 1998, reclamantul a cerut sub-prefecturii din Karșıyaka rezultatul recursuluidin 23 septembrie 1996.

Printr-o scrisoare din 26 februarie 1998, sub-prefectura din Karșıyaka comunicase reclamantului decizia tribunalului administrativ din 6 noiembrie 1996.

La 13 septembrie 2001, reprezentantul reclamantului s-a adresat Fundației drepturilor omului din Izmir pentru a redacta un raport privind acuzațiile reclamantului pe baza elementelor medicale. În raportul din aceeași zi, Dr. T. Baykal diagnosticase un traumă a țesutului moale (yumușak doku) din cauza acelor de tratament abuziv, ținând seama de piesele medicale prezentate de reclamant.

Guvernul a prezentat cazierul judiciar al reclamantului care atestă că acesta făcut obiect a două urmăriri din cauza unui furt și utilizării falselor hârtii. Cât despre colegul, H.T., din cazier rezultă că a fost subiect a nouă urmăriri pentru furtul mașinilor. II.

Conform articolelor 151 și 153 din codul procedurilor penale («CPP»), pentru aceste diverse infracțiuni, este posibil să se depună plângere la procurori sau autorități administrative locale. Procurorul și poliția sunt obligați să instruiască plângerile de care sunt sesizați, aceștia din urmă decidând dacă este caz să se inițieze urmărire, conform articolului 148 din cod. Când procurorul consideră că nu este caz de urmărire, decizia luată este notificată persoanei urmărite, părții prejudiciate și plângătorului (art. 164 CPP). Un plângător poate forma opoziție la această decizie în fața președintelui curții cu jurați (art. 165 CPP) într-un termen de cincisprezece zile de la notificare. Acesta din urmă poate accepta opoziția și decide inițierea acțiunii publice (art. 168 CPP) ori respinge opoziția. În ultimul caz, o acțiune publică nu poate fi inițiată decât cu prezentarea unor noi fapte sau dovezi (art. 167 CPP).

La época faptelor incriminate, dacă autorul presupus al unei infracțiuni era un agent al funcției publice și dacă actul fusese comis în exercitarea funcțiilor, instrucția preliminară a cauzei era reglementată de legea din 1913 privind urmărirea funcționarilor, care limitarea competența ratione personae a ministerului public în această fază a procedurii. În asemenea caz, investigația preliminară și, deci, autorizarea de a deschide urmărire penală era în domeniul exclusiv al comitetului administrativ local în cauză (cel al districtului sau departamentului potrivit statutului interesat), care era prezidat de prefectul sau sub-prefectul. O dată autorizația de a urmări dată, procurorul era responsabil de instrucția cauzei. Deciziile acestor comitete erau susceptibile de recursu în fața tribunalelor administrative; când comitetul decide să nu inițieze urmărire (men'i muhakeme kararı), sesizarea intervenea din oficiu.

Reclamantul susține că a suferit tratament abuziv din partea polițiștilor în arest la postul de poliție din Bostanlı la Karșıyaka. Pretinde că primise lovituri la cap, față și corp, suferit electroșocuri pe diferite părți ale corpului, inclusiv limba; ar fi avut mâinile și picioarele legate în arest de la 1 aprilie ora 22:00 la 2 aprilie 1996 la 16:00.

Guvernul neagă categoric acuzațiile reclamantului.

Curtea reamintește că atunci când o persoană este rănită în arest, deși se găsea sub controlul complet al funcționarilor de poliție, orice rană survenit în perioada asta dă loc la presupuneri de fapt puternice (Salman c. Turcia [GC], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII). Este deci sarcina Guvernului să furnizeze o explicație plauzibilă asupra originelor acestor rani și să producă dovezi stabilind fapte care dau suspiciune asupra acuzațiilor victimei, mai ales dacă acestea sunt susținute de piese medicale (a se vedea, printre altele, Tekin c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-IV, pp. 1517-1518, §§ 52 și 53, Altay c. Turcia, nr. 22279/93, § 50, 22 mai 2001, și Esen c. Turcia, nr. 29484/95, § 25, 22 iulie 2003).

Curtea observă că reclamantul a fost arestat la 1 aprilie 1996 la ora 22:20 și pus în arest la postul de poliție din Bostanlı fără a fi supus unui examen medical preliminar. Procesul-verbal de arestare nu raportează altercare la arestare (comparare cu Klaas c. Germania, hotărâre din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 16, § 26). Trei ore și jumătate mai târziu, reclamantul a fost dus la spitalul civil unde a fost supus unui prim examen medical. Acest examen a permis detectarea mai multor rani (§15 mai sus).

Apoi, în aceeași zi la ora 16:20, în urma eliberării sale, reclamantul a fost supus unui al doilea examen medical (§19 mai sus).

Potrivit Guvernului, leziunile prezentate de reclamant aveau o singură origine: acesta, sub influența alcoolului și drogului, s-a rănit singur cand era în arest. După ce fusei pus în arest, ceruse să meargă la toalete și profitase de ocazie pentru a agresa polițiștii și spargi geamul sălii de interogatoriu izbi capul. Guvernul contestă de asemeni credibilitatea narativ reclamantului care nu explică în ce interval de timp ar fi fost electroșocat sau torturat. Concluzionează de aceea că rănile constatate pe interesat au fost cauzate de fapt propriu.

Teza Guvernului se bazează, printre altele, pe declarații ale reclamantului (§16 mai sus), ale reprezentantului (§23 mai sus), colegului și martor prezent pe locul faptelor la momentul (§17 mai sus) precum pe declarații ale polițiștilor responsabili de arest în cauză (§25 mai sus).

Curtea consideră totuși că explicațiile Guvernului privind ansamblul faptelor nu pot fi ținute ca plauzibile sau satisfăcătoare, din următoarele motive.

Chiar dacă, la 2 aprilie 1996 la o oră dimineața, reclamantul s-a rănit singur, acest incident nu ar fi putut explica decât originea tuturor leziunilor menționate în prim raport medical. Cincisprezece ore după acest prim examen, medicul legist detectă alte leziuni care nu fusesera stabilite la prim examen, și anume două hematome de 1 și 3 cm diametru pe limbă, echimoze de 3x10 cm pe ambii brațe, patru echimoze de 3 cm lungime pe ambii încheieturi și o echimozare de 3x5 cm pe regiunea femorală (§19 mai sus). Guvernul nu furnizează explicație cu privire la această contradicție a certificatelor medicale și nu apportă plauzibilă explicație privind originea acestor leziuni ultim.

De altfel, existența unei leziuni la nivel de limbă fusese stabilită la doilea examen medical. Potrivit Dr. D. Sınmaz, fusese «o leziune consecutivă la (?) ardere de electrochoc pe limbă» (§20 mai sus). Guvernul nu furnizează deci plauzibilă explicație privind originea acestei leziuni. Autoritățile de investigare nu tentaseră încă să caute eventuala explicație (§27 mai sus).

Este de asemeni important să subliniem că la urmare prim examen medical, medicul ordinà un test de alcoolemie, care niciodată nu a avut loc (§15 mai sus). Neobstând declarații proprii ale reclamantului privind starea acestui ivrezie, este regretabil că acuzația că era sub influența alcoolului și drogurilor nu era susținută de dovezi medicale.

În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că Guvernul nu stabilise satisfăcător că rănile reclamantului cauzate altfel decât de tratament suferit în arest.

Guvernul nu contestă că leziunile reclamantului, presupus stabilit că i-au fost deliberat infligte în arest, atingeau prag de gravitate suficient pentru a cădea sub lovitura articolului 3.

Curtea subliniază că cu privire la o persoană privată de libertate, orice uz a forței fizice care nu este făcut strict necesar de propriu comportament acestei persoane lezează demnitate umană și constituie, în principiu, o încălcare a drepturi garantate de art. 3. Reamintește că necesități investigației și dificultăți incontestabile ale luptei împotriva criminalității nu pot duce la limitare protecție datorată integrității fizice a persoanei (Ribitsch c. Austria, hotărâre din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, p. 26, § 38).

În specie, leziunile suferite de M. Sunal relevă sevicii care se analizează a fi o tratament simultan inuman și degradant.

De aceea, s-a produs o încălcare a articolului 3 al Convenției. II.

Pe baza dovezilor produse în fața, Curtea hotărît Statul pârât responsabil privind art. 3 (§50 mai sus). Plângerea enunțată de interesat este deci «apărabilă» în scopuri art. 13. Autoritățile aveau de aceea obligația de a deschide și conduce investigație efectivă răspunzând cerințelor acestei prevederi (Batı și alții c. Turcia, nr. 33097/96-57834/00, §§ 133-137, 3 iunie 2004).

Curtea observă că o investigație bine a avut loc în urma plângerii depuse de reclamant. Este deci pentru Curte caz de a aprecia diligența cu care investigația fusese condusă, deci caracterul «efectiv» al acesteia.

Reclamantul denunță independență autoritații care condusese investigația.

Guvernul subliniază că plângerea reclamantului fusese examinată de comitetul administrativ. Apoi, decizia acestui comitet fusese supusă control judiciar în fața tribunalului administrativ (paragrafele 27-30 mai sus). Cerințe legate art. 13 fusese deci îndeplinite privind acest punct.

Curtea reamintește emise seriozitate dubii privind capacitate organelor administrative în cauză de a conduce independență investigație, după cum cere articolele 3 și 13 ale Convenției (a se vedea, în final, Mehmet Emin Yüksel c. Turcia, nr. 40154/98, § 40, 20 iulie 2004).

În specie, instructores numit de sub-prefect era comisarul divisionar K. Üvez care, în această calitate, depindea de aceeași ierarhie ca funcționari de poliție despre care conduceau investigația (§22 mai sus). Cât comitetul administrativ, care era sarcina de a decide dacă urmărire putea fi deschisă împotriva forțelor ordinii în cauză, era compus de înalti funcționari sub-prefecturii și prezidat de sub-prefect, care, în specie, era administrativ responsabil poliției locale (§37 mai sus).

Este de observat în fine că, în timp ce investigația administr ativă, dosarul rămâinacu accesibil plângătorului și acesta nu dispunea nici un mijloc de a interoga martori sau de a prezenta versiunea proprie a faptelor (§28 mai sus). Din partea, tribunalul administrativ regional din Izmir pronunțase bazând doar dosarul scris (§30 mai sus).

În concluzie, investigația condusă în specie nu poate fi considerată efectivă și susceptibilă duce identificare și punire răspunzători a evenimentelor în cauză. S-a deci produs o încălcare articolului 13 al Convenției. III.

Ținând seama constat încălcări articolelor 3 și 13 la care ajunge, Curtea estimează că nu este caz de examina prezente plângeri. IV.

Reclamantul solicită 1 000 euro (EUR) cu titlu daune materiale și 60 000 EUR cu titlu daune morale.

Guvernul consideră aceste sume excesive și lipsă temei.

Reclamantul nefiind precizat natura daune materiale de care se plânge, Curtea nu poate decât respinge cerere pe care o referă. De fapt, estimă că este caz acordare, în echitate, 10 000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită total 4 500 EUR pentru cheltuieli și onorarii reprezentantului, și anume munca juridică, traduceri, comunicări telefonice, cheltuieli poștale, fotocopii și papeterie. Nu produce justificări.

Guvernul susține că cereri sunt excesive și lipsă justificare.

Curtea observă că cerere reclamantului ține cheltuieli și costuri procedurii în fața. Ținând seama practică organe Convenției pe materie și ținând seama elementele posesiune, Curtea acordă 3 000 EUR în scop, mai puțin 630 EUR percepuți Consilul Europei prin intermediul ajutorului judiciar. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit baza rata dobânzilor moratorii rata dobândă facilitate creditare marginale Banca Centrală Europeană majorată trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Constată că s-a produs o încălcare art. 3 al Convenției; 2. Constată că s-a produs o încălcare art. 13 al Convenției; 3. Constată că nu este caz de examina plângeri trase articolele 6 și 14 ale Convenției; 4. Constată: a) că Statul pârât trebuie versat reclamant, în termen trei luni de la ziua hotărâre devenind definitiv conform art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume convertit livre turce cursul aplicabil ziua regularizării: i. 10 000 EUR (zece mii euro) daune morale; ii. 3 000 EUR (trei mii euro) cheltuieli și costuri, mai puțin 630 EUR (șase sute treizeci euro) percepuți titlu ajutor judiciar; iii. orice sumă care putea datorată titlu impozit aceste sume; b) că de la expirarea termen menționat și până versare, aceste sume vor majorate dobândă simplă o rată egală rata facilitate creditare marginale Banca Centrală Europeană aplicabilă perioada respectivă, majorată trei puncte procentuale; 5. Respinge cerere satisfacție echitabilă rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat scris la 25 ianuarie 2005 conformitate art. 77 §§ 2 și 3 regulamentului. Françoise Elens-passos Nicolas Bratza Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 43918/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Hüseyin Sunal (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 10 août 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M e A.A. Cangı, avocat à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent pour la procédure devant la Cour.

Le requérant se plaint d'avoir été victime de traitements contraires à l'article 3 de la Convention et de ne pas avoir bénéficié d'un recours effectif au sens de l'article 13 de la Convention. Il dénonce également la violation des articles 6 et 14 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 1 er octobre 2002, la Cour a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Le 1 er avril 1996 à 22 h 20, le requérant, soupçonné d'avoir commis un vol de voiture, fut arrêté par la police. Tout de suite, fut établi un procès-verbal d'arrestation, signé par des policiers et M. Sunal, qui relate l'arrestation comme suit : « [M. Sunal] s'est mis à marcher à côté d'une voiture dans la rue n o 1819/3 de Bostanlı lorsqu'il a remarqué la voiture de police. Puis il a lancé la torche électrique par terre et a commencé à s'enfuir. Il s'est fait arrêté par la suite. »

Selon le procès-verbal d'incident établi à 22 h 30, signé uniquement par des policiers, M. Sunal avait pris des comprimés [drogue] avant son arrestation et avait avoué avoir tenté de voler des radiocassettes se trouvant dans des voitures, avec son compagnon H.T. qui avait fui avant son arrestation.

Vers 22 h 40, le requérant fut placé en garde à vue au poste de police de Bostanlı, à Karșıyaka (Izmir), où il fut interrogé au sujet du vol. Puis, selon le procès-verbal dressé à 23 h 30 au poste de police de Bostanlı, le requérant fut placé dans une voiture de police pour qu'il indique le domicile de son compagnon, lequel y fut retrouvé et arrêté de suite.

Le 2 avril 1996, à 1 heure, fut dressé un procès-verbal, signé par des policiers. Selon ce document, le requérant, lorsqu'il est sorti de la cellule de surveillance pour aller aux toilettes, n'a pas voulu la réintégrer et, en résistant au policier chargé de le surveiller, s'est brutalement cogné la tête contre la vitre ; il s'est blessé à la tête et sur différentes parties du visage. Sur ce, il fut de suite conduit à l'hôpital civil de Karșıyaka.

A l'hôpital, le requérant fut examiné par un médecin qui établit un certificat médical à 1 h 15. Il fut mentionné que l'intéressé présentait une plaie de 0,5 cm sur la région pariétale, des hématomes sur la partie gauche des lèvres et de multiples zones ecchymotiques linéaires descendant de l'épaule droite vers la région lombaire, ainsi que de multiples lésions sur l'épaule gauche. Le médecin ordonna son transfert vers un centre médico-légal en vue de lui faire subir un contrôle d'alcoolémie. Il ressort toutefois du dossier que ce contrôle n'a pas eu lieu.

Selon le procès-verbal de déposition établi le 2 avril 1996 par des fonctionnaires de police et signé par le requérant et son représentant, nommé d'office, M e B. Akbaba, l'intéressé avait bu de l'alcool et consommé de la drogue avant son arrestation, alors qu'il n'en était pas dépendant. Dans sa déposition, le requérant exposa que, sous l'emprise de l'alcool et des comprimés [drogue], il avait cassé la vitre de la salle d'interrogatoire en y heurtant sa tête et qu'il s'était ainsi également blessé diverses parties du corps. Par la suite, il avait payé les frais de la vitre cassée.

Toujours le 2 avril 1996, H.T. fut entendu par des fonctionnaires de police. Celui-ci déclara avoir été arrêté avec le requérant. A 1 heure du matin, M. Sunal avait demandé à aller aux toilettes. Alors qu'il y avait été conduit, il avait cassé la vitre et s'était mis à insulter les fonctionnaires de police. La déposition de Z.K.A. fut aussi recueillie par des fonctionnaires de police. Celui-ci affirma avoir été dans les locaux de la police pour y voir son frère placé en garde à vue. Alors qu'il se trouvait dans la salle d'attente, M. Sunal, qui était sous l'emprise de l'alcool, avait cogné sa tête contre la vitre et s'était blessé. Les fonctionnaires de police l'avaient emmené à l'hôpital.

Le même jour à 16 heures, le requérant fut relaxé sans avoir fait l'objet d'une poursuite pénale.

Aussitôt libéré, il s'adressa au parquet de Karșıyaka et déposa une plainte pour mauvais traitements à l'encontre des policiers chargés de le questionner lors de sa garde à vue. A 16 h 20 le même jour, à la demande du parquet de Karșıyaka, le requérant fut examiné par un médecin légiste. Devant lui, il expliqua avoir reçu des coups sur la tête, le visage et le corps, subi des électrocutions au niveau de différentes parties de son corps, y compris la langue, et avoir eu les mains et les pieds attachés pendant l'interrogatoire. A l'issue de son examen, le médecin mentionna dans son rapport que l'intéressé présentait : une plaie suturée ( sütüre kesi ) de 2 cm sur la région pariétale, deux hématomes de 1 et 3 cm de diamètre sur la langue, un hématome sous l'œil gauche, un œdème répandu sur le visage, des hématomes hémorragiques de 1 et 3 cm de diamètre, cinq ecchymoses de 3 x 10 cm sur le dos, des ecchymoses de 3 x 10 cm sur les deux bras, quatre ecchymoses de 3 cm de longueur sur les deux poignets et une ecchymose de 3 x 5 cm sur la région fémorale. Il conclut que les séquelles constatées méritaient un arrêt de travail de dix jours. Il ordonna également le transfert de l'intéressé vers un centre hospitalier en vue de déterminer l'origine de deux lésions constatées sur sa langue.

A une date imprécise, un rapport médical concernant la biopsie de la langue établi par le D r D. Sınmaz fut transmis au parquet de Karșıyaka. Ce rapport fut consigné comme suit : « une lésion consécutive à (?) une brûlure d'électrocution sur la langue ».

Le 8 avril 1996, le parquet de Karșıyaka se déclara incompétent ratione materiae en vertu de la loi sur la poursuite des fonctionnaires et renvoya le dossier au comité administratif de la sous-préfecture de Karșıyaka.

A une date imprécise, le commissaire divisionnaire K. Üvez fut nommé par le sous-préfet de Karșıyaka en tant qu'inspecteur chargé d'enquêter sur la plainte du requérant.

Le 6 mai 1996, dans le cadre de l'enquête administrative, la déposition de M e Akbaba (paragraphe 16 ci-dessus) fut enregistrée par des fonctionnaires de police. Il déclara que son client, qui s'était cogné la tête contre une vitre, s'était blessé de son propre fait dans les locaux de la police. En outre, alors qu'il était conduit à l'hôpital, il s'était cogné à gauche et à droite et s'était blessé.

Le 10 mai 1996, le requérant forma opposition à la décision d'incompétence rendue par le parquet de Karșıyaka devant la sous-préfecture. Il soutint que l'enquête sur ses allégations devait être menée par le parquet. Il demanda également à être informé du résultat de cette plainte.

Les 2 et 8 juillet et 14 août 1996, l'inspecteur Üvez recueillit les dépositions des fonctionnaires de police mis en cause, à savoir A.T, A.A., İ.K. et A.K. Ceux-ci déclarèrent que, lors de son arrestation, le requérant présentait des plaies sur un bras. Il s'agissait d'une personne bien connue de leur service en raison de ses actes de vols. Lors de l'interrogatoire, étant sous l'emprise de l'alcool et de la drogue, l'intéressé avait heurté sa tête contre une vitre des locaux de la direction de la sûreté. Puis, alors qu'ils essayaient de le faire monter dans le véhicule de police pour le conduire à l'hôpital, celui-ci avait cogné sa tête contre la carrosserie du véhicule. Un rapport provisoire fut établi à l'hôpital.

Le 12 août 1996, M e Akbaba fut entendu par l'inspecteur Üvez et confirma sa déposition du 6 mai 1996 (paragraphe 23 ci-dessus).

Le 10 septembre 1996, le comité administratif de Karșıyaka décida de ne pas engager de poursuites à l'encontre des policiers mis en cause. Dans sa décision, se fondant sur le dossier d'instruction établi par l'inspecteur Üvez, le comité considéra notamment : « Il ressort du dossier soumis par l'inspecteur que les plaignants, M. Sunal et H.T., ont été amenés dans les locaux de la sûreté de Karșıyaka, que M. Sunal, sous l'emprise de l'alcool et des comprimés [drogue], a cassé la vitre de la salle d'interrogatoire en y cognant sa tête, et qu'il s'est ainsi également blessé diverses parties du corps. Il est également établi par les déclarations des témoins que les plaignants, toujours parce qu'ils étaient sous l'emprise de l'alcool, ont agressé des gens et se sont blessés eux-mêmes. Dès lors, il y a lieu de conclure à l'absence de preuves suffisantes de mauvais traitements à l'encontre des policiers. »

Pendant l'enquête administrative, le dossier est resté inaccessible au requérant qui n'a eu aucune possibilité d'interroger les témoins ou de présenter sa propre version des faits.

Le 23 septembre 1996, le requérant forma opposition à la décision du 10 septembre 1996 devant le tribunal administratif régional d'Izmir qui était également saisi d'office en vertu de la loi sur la poursuite des fonctionnaires.

Le 6 novembre 1996, sur la base du dossier écrit, le tribunal administratif confirma la décision du 10 septembre 1996 pour absence de preuve suffisante permettant d'établir la nécessité de l'ouverture d'une enquête pénale. Cette décision ne fut pas signifiée au requérant.

Par une lettre du 24 février 1998, le requérant demanda à la sous-préfecture de Karșıyaka le résultat de son recours du 23 septembre 1996.

Par une lettre du 26 février 1998, la sous-préfecture de Karșıyaka communiqua au requérant la décision du tribunal administratif du 6 novembre 1996.

Le 13 septembre 2001, le représentant du requérant s'adressa à la Fondation des droits de l'homme d'Izmir pour que celle-ci établisse un rapport sur les allégations du requérant au vu des éléments médicaux. Dans son rapport daté du même jour, le D r T. Baykal diagnostiqua un trauma du tissu mou ( yumușak doku ) dû à des actes de mauvais traitements, eu égard aux pièces médicales présentées par le requérant.

Le Gouvernement a produit le casier judiciaire du requérant qui atteste que celui-ci a fait l'objet de deux poursuites en raison d'un vol et d'un usage de faux papiers. Quant à son compagnon, H.T., il ressort de son casier judiciaire qu'il a fait l'objet de neuf poursuites pour vols de voitures. II.

Conformément aux articles 151 et 153 du code de procédure pénale (« CPP »), il est possible, pour ces différentes infractions, de porter plainte auprès du procureur de la République ou des autorités administratives locales. Le procureur et la police sont tenus d'instruire les plaintes dont ils sont saisis, le premier décidant s'il y a lieu d'engager des poursuites, conformément à l'article 148 dudit code. Lorsque le procureur de la République estime qu'il n'y a pas lieu de poursuivre l'affaire, la décision prise à cet égard est notifiée à la personne mise en examen, à la partie lésée et au plaignant (article 164 du CPP). Un plaignant peut faire opposition contre cette décision devant le président de la cour d'assises (article 165 du CPP) dans un délai de quinze jours à compter de la notification. Ce dernier peut soit accueillir l'opposition et décider de lancer l'action publique (article 168 du CPP) soit rejeter l'opposition. Dans ce dernier cas, une action publique ne peut être lancée que sur présentation de nouveaux faits ou nouvelles preuves (article 167 du CPP).

A l'époque des faits incriminés, si l'auteur présumé d'une infraction était un agent de la fonction publique et si l'acte avait été commis pendant l'exercice des fonctions, l'instruction préliminaire de l'affaire était régie par la loi de 1913 sur les poursuites contre les fonctionnaires, laquelle limitait la compétence ratione personae du ministère public dans cette phase de la procédure. En pareil cas, l'enquête préliminaire et, par conséquent, l'autorisation d'ouvrir des poursuites pénales était du ressort exclusif du comité administratif local concerné (celui du district ou du département selon le statut de l'intéressé), lequel était présidé par le préfet ou par le sous-préfet. Une fois délivrée l'autorisation de poursuivre, il incombait au procureur de la République d'instruire l'affaire. Les décisions desdits comités étaient susceptibles de recours devant les tribunaux administratifs ; lorsque ce comité décidait de ne pas engager de poursuites ( men'i muhakeme kararı ), la saisine intervenait d'office. EN DROIT I.

Le requérant soutient avoir subi des mauvais traitements de la part de policiers lors de sa garde à vue au poste de police de Bostanlı à Karșıyaka. Il prétend avoir reçu des coups sur la tête, le visage et le corps, subi des électrocutions sur différentes parties du corps, y compris la langue ; il aurait eu les mains et les pieds attachés pendant sa garde à vue du 1 er avril à 22 heures au 2 avril 1996 à 16 heures.

Le Gouvernement dément catégoriquement les allégations du requérant.

La Cour rappelle que lorsqu'une personne est blessée au cours d'une garde à vue, alors qu'elle se trouvait entièrement sous le contrôle de fonctionnaires de police, toute blessure survenue pendant cette période donne lieu à de fortes présomptions de fait ( Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, § 100, CEDH 2000 ‑ VII). Il appartient donc au Gouvernement de fournir une explication plausible sur les origines de ces blessures et de produire des preuves établissant des faits qui font peser un doute sur les allégations de la victime, notamment si celles-ci sont étayées par des pièces médicales (voir, parmi d'autres, Tekin c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, pp. 1517-1518, §§ 52 et 53, Altay c. Turquie , n o 22279/93, § 50, 22 mai 2001, et Esen c. Turquie , n o 29484/95, § 25, 22 juillet 2003).

La Cour observe que le requérant a été arrêté le 1 er avril 1996 à 22 h 20 et placé en garde à vue au poste de police de Bostanlı sans avoir été soumis à un examen médical préalable. Le procès-verbal d'arrestation ne fait pas état d'altercation lors de cette arrestation (comparer avec Klaas c. Allemagne , arrêt du 22 septembre 1993, série A n o 269, p. 16, § 26). Trois heures et demie plus tard, le requérant a été emmené à l'hôpital civil où il a fait l'objet d'un premier examen médical. Cet examen a permis de déceler plusieurs blessures (paragraphe 15 ci-dessus).

Puis, le même jour à 16 h 20, à la suite de son élargissement, le requérant fut soumis à un deuxième examen médical (paragraphe 19 ci-dessus).

Selon le Gouvernement, les lésions que présentait le requérant n'avaient qu'une seule origine : celui-ci, sous l'emprise de l'alcool et de drogue, s'est blessé lui-même lorsqu'il se trouvait en garde à vue. Après son placement en garde à vue, il avait demandé à aller aux toilettes, et avait saisi cette occasion pour agresser les policiers et cassé la vitre de la salle d'interrogatoire en y heurtant sa tête. Le Gouvernement conteste aussi la crédibilité du récit du requérant qui n'explique pas dans quel laps de temps il aurait été électrocuté ou torturé. Il conclut par conséquent que les blessures constatées sur l'intéressé ont été occasionnées de son propre fait.

La thèse du Gouvernement est fondée, entre autres, sur les déclarations du requérant (paragraphe 16 ci-dessus), celles de son représentant (paragraphe 23 ci-dessus), de son compagnon et d'un témoin présent sur les lieux au moment des faits (paragraphe 17 ci-dessus) ainsi que sur celles des policiers responsables de la garde à vue en question (paragraphe 25 ci-dessus).

La Cour considère toutefois que les explications du Gouvernement quant à l'ensemble des faits ne sauraient être tenues pour plausibles ou satisfaisantes, ce pour les raisons suivantes.

Même si, le 2 avril 1996 à une heure du matin, le requérant s'est blessé de son propre fait, cet incident n'aurait pu expliquer que l'origine de toutes les lésions mentionnées dans le premier rapport médical. Quinze heures après ce premier examen, le médecin légiste a décelé d'autres lésions qui n'ont pas été établies lors du premier examen, à savoir deux hématomes de 1 et 3 cm de diamètre sur la langue, des ecchymoses de 3 x 10 cm sur les deux bras, quatre ecchymoses de 3 cm de longueur sur les deux poignets et une ecchymose de 3 x 5 cm sur la région fémorale (paragraphe 19 ci-dessus). Le Gouvernement ne fournit pas d'explication quant à cette contrariété des certificats médicaux et n'apporte pas d'explication plausible quant à l'origine de ces dernières lésions.

Par ailleurs, l'existence d'une lésion au niveau de la langue a été établie lors du deuxième examen médical. Selon le D r D. Sınmaz, il s'agissait d'« une lésion consécutive à ( ?) une brûlure d'électrocution sur la langue » (paragraphe 20 ci-dessus). Le Gouvernement ne fournit pas davantage d'explication quant à l'origine de cette lésion. Les autorités d'enquête n'ont en outre pas tenté d'en rechercher l'éventuelle explication (paragraphe 27 ci-dessus).

Il importe également de souligner qu'à la suite du premier examen médical, le médecin a ordonné un contrôle d'alcoolémie, qui n'a jamais eu lieu (paragraphe 15 ci-dessus). Nonobstant les propres déclarations du requérant concernant son état d'ivresse, il est regrettable que l'allégation selon laquelle il était sous l'emprise de l'alcool et de la drogue ne soit pas appuyée par des preuves médicales.

A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que le Gouvernement n'a pas établi de manière satisfaisante que les blessures du requérant ont été causées autrement que par des traitements subis pendant la garde à vue.

Le Gouvernement ne conteste pas que les lésions du requérant, à supposer établi qu'elles lui aient été délibérément infligées pendant la garde à vue, ont atteint un seuil de gravité suffisant pour tomber sous le coup de l'article 3.

La Cour souligne qu'à l'égard d'une personne privée de sa liberté, tout usage de la force physique qui n'est pas rendu strictement nécessaire par le propre comportement de ladite personne porte atteinte à la dignité humaine et constitue, en principe, une violation du droit garanti par l'article 3. Elle rappelle que les nécessités de l'enquête et les indéniables difficultés de la lutte contre la criminalité ne sauraient conduire à limiter la protection due à l'intégrité physique de la personne ( Ribitsch c. Autriche , arrêt du 4 décembre 1995, série A n o 336, p. 26, § 38).

En l'espèce, les lésions subies par M. Sunal révèlent des sévices qui s'analysent en un traitement à la fois inhumain et dégradant.

Partant, il y a eu violation de l'article 3 de la Convention. II.

Sur la base des preuves produites devant elle, la Cour a jugé l'Etat défendeur responsable au regard de l'article 3 (paragraphe 50 ci-dessus). Le grief énoncé par l'intéressé est dès lors « défendable » aux fins de l'article 13. Les autorités avaient donc l'obligation d'ouvrir et de mener une enquête effective répondant aux exigences de cette disposition ( Batı et autres c. Turquie , n os 33097/96-57834/00, §§ 133-137, 3 juin 2004).

La Cour observe qu'une enquête a bien eu lieu à la suite de la plainte déposée par le requérant. Il s'agit donc pour la Cour d'apprécier la diligence avec laquelle l'enquête a été menée, donc son caractère « effectif ».

Le requérant dénonce l'indépendance de l'autorité ayant mené l'enquête.

Le Gouvernement souligne que la plainte du requérant a été examinée par le comité administratif. Puis, la décision de ce comité a été soumise à un contrôle juridictionnel devant le tribunal administratif (paragraphes 27-30 ci-dessus). Les exigences liées à l'article 13 ont été dès lors remplies quant à ce point.

La Cour rappelle avoir émis de sérieux doutes quant à la capacité des organes administratifs concernés de mener une enquête indépendante, comme le requièrent les articles 3 et 13 de la Convention (voir, en dernier lieu, Mehmet Emin Yüksel c. Turquie , n o 40154/98, § 40, 20 juillet 2004).

En l'espèce, l'instructeur nommé par le sous-préfet était le commissaire divisionnaire K. Üvez qui, en cette qualité, dépendait de la même hiérarchie que les fonctionnaires de police sur lesquels il menait son enquête (paragraphe 22 ci-dessus). Quant au comité administratif, auquel il incombait de décider si des poursuites pouvaient être ouvertes contre les forces de l'ordre concernées, il était composé de hauts fonctionnaires de la sous-préfecture et présidé par le sous-préfet, lequel, en l'espèce, était administrativement responsable de la police locale (paragraphe 37 ci-dessus).

Il convient de noter enfin que, pendant l'enquête administrative, le dossier est resté inaccessible au plaignant et celui-ci ne disposait d'aucun moyen d'interroger les témoins ou de présenter sa propre version des faits (paragraphe 28 ci-dessus). De son côté, le tribunal administratif régional d'Izmir s'est prononcé sur la seule base du dossier écrit (paragraphe 30 ci-dessus).

En conclusion, l'enquête menée en l'espèce ne saurait passer pour efficace et susceptible de conduire à l'identification et la punition des responsables des événements en cause. Il y a donc eu violation de l'article 13 de la Convention. III.

Eu égard au constat de violation des articles 3 et 13 auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner les présents griefs. IV.

Le requérant réclame 1 000 euros (EUR) au titre du dommage matériel et 60 000 EUR à celui du dommage moral.

Le Gouvernement trouve ces sommes excessives et dépourvues de tout fondement.

Le requérant n'ayant pas précisé la nature du dommage matériel dont il se plaint, la Cour ne peut que rejeter la demande y relative. En revanche, elle estime qu'il y a lieu d'octroyer, en équité, 10 000 EUR pour le préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite au total 4 500 EUR pour les frais et honoraires de son représentant, à savoir le travail juridique, les traductions, les communications téléphoniques, les frais de courrier, les photocopies et la papeterie. Il ne produit aucun justificatif.

Le Gouvernement soutient que ces demandes sont excessives et dépourvues de justification.

La Cour relève que la demande du requérant porte sur les frais et dépens de la procédure devant elle. Eu égard à la pratique des organes de la Convention en la matière et compte tenu des éléments en sa possession, la Cour accorde 3 000 EUR à ce titre, moins les 630 EUR perçus du Conseil de l'Europe par la voie de l'assistance judiciaire. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 3 de la Convention ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner les griefs tirés des articles 6 et 14 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral ; ii. 3 000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens, moins 630 EUR (six cent trente euros) perçus au titre de l'assistance judiciaire ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-passos Nicolas Bratza Greffière adjointe Président