ÎCCJ, decizie (scj.ro #85164)

Excepție

de

nelegalitate

.

Pct

. 1.4

lit

. B alin. ultim din Normele de aplicare unitară a Legii

nr

. 10/2001, aprobate prin

H.G

.

nr

. 498/2003.

Legea

nr

. 554/2004,

art

. 4

Cuprins pe materii: Drept

administrativ.

Indice alfabetic: Act

administrativ.

Excepție de

nelegalitate

.

Excluderea

prin intermediul

pct

.. 1.4

lit

.

B alin. ultim, din Normele aprobate prin

H.G

.

498/2003, a imobilelor înstrăinate statului în baza Decretului

nr

. 223/1974 din categoria imobilelor preluate abuziv, și

astfel din categoria imobilelor ce pot face obiectul unei restituiri, este

nelegală, aceste prevederi fiind contrare atât dispozițiilor art.135 și art.41

din Constituția României, cât și art.1 din Protocolul

nr

.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Caracterul nelegal al dispozițiilor

art

.

1.4

lit

. B din

H.G

.

498/2003 este cu atât mai evident cu cât, Decretul 223/1974 a făcut parte din

lista actelor care, datorită caracterului lor discriminator și  nedrept,

au fost abrogate prin Decretul lege

nr

. 9/1989.

Î.C.C.J

.,

Secția de contencios administrativ și fiscal,

Decizia

nr.5732 din 11 noiembrie 2005

Prin

încheierea din data de 21.03.2005, dată în dosarul nr.3818/2004 de către

Tribunalul Satu Mare,  Curtea de Apel

Oradea

–

Secția contencios administrativ și fiscal a fost investită cu soluționarea

excepției de

nelegalitate

a prevederilor art.1.4

lit

. B alin. ultim din

H.G

.

nr.498/2003, în raport cu prevederile art.2 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Prin sentința civilă nr.217/2005 a Curții de Apel

Oradea

– Secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția invocată

din oficiu de Tribunalul Satu Mare și s-a constatat că prevederile pct.1.4

lit.B

alin. ultim din

H.G

.

nr.498/2003 sunt nelegale, contravenind prevederilor art.2 alin.1

lit.h

) din Legea nr.10/2001.

Instanța a reținut că persoana care formula cerere de plecare definitivă din

țară conform Decretului nr.223/1974 era obligată să vândă construcția

proprietate personală numai statului, acesta stabilind prețul prevăzut de

art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973. Ca urmare, prevederile din

H.G

. nr.498/2003 sunt nelegale, deoarece preluarea

imobilelor în baza Decretului nr.223/1974 era abuzivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Guvernul României arătând în

esență că: la elaborarea actului au fost respectate dispozițiile Legii

nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, ale

H.G

. nr.555/2001; că în cuprinsul

pct.1.3

lit

. a) din Cap. II din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, se arată că incidența „preluării

abuzive” nu este prezumată ci, în funcție de fiecare situație, entitatea

obligată prin lege să soluționeze notificarea, trebuie să aprecieze situația

respectivă ca  încadrându-se în prevederile legii; că, referitor la

înstrăinarea către stat de către persoana fizică a locuinței proprietate

personală, în situația în care s-a făcut cerere de părăsire definitivă a țării,

întrucât stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia,

preluarea locuinței nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată prin prețul

primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul

înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara; că este vorba de

o înstrăinare a construcției și nu de o preluare abuzivă a acesteia; că prețul,

conform art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973 cu referire la art.2 Decretul

nr.223/1974, era stabilit potrivit Decretului nr.467/1979.

Recursul nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art.2 alin.1

lit.h

) din Legea

nr.10/2001, în sensul legii, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege și

„orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit

la art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998”.

Legea nr.213/1998 în art.6 alin.1 menționează că fac parte din domeniul public

sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile

dobândite de stat în perioada 6.03.1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

H.G

. nr.498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr.10/2001, la pct.1.4

lit.B

,

referitor la Decretul nr.223/1974 face distincția între cazul trecerii

imobilului, fără plată, în proprietatea statului, cu titlu de sancțiune pentru

cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate,

nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit – și cazul în care persoana a

făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către

stat. Pentru cel de-al doilea caz, Normele prevăd că „stabilirea conduitei

persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că

preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul

primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul

înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara. În acest caz,

soluția administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită va fi

respingerea motivată a cererii”.

În conformitate cu dispozițiile art.2 din Decretul nr.223/1974, „persoanele care

au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze,

până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica

Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste

bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art.56 alin.2 din Legea

nr.4/1973”.

Art.5 din același Decret nr.223/1974 prevedea că „actele juridice încheiate în

scopul eludării prevederilor acestui decret sunt nule de drept”.

Acest act normativ a fost abrogat prin

Decretul-Lege

nr.9/1989 în scopul înlăturării imediate a unor reglementări care, prin

caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale și

morale intereselor legitime ale cetățenilor și desfășurării unor relații normale

cu celelalte state.

Din analizarea dispozițiilor art.2 și 5 din Decretul nr.223/1974 rezultă că, în

situația în care o persoană fizică părăsea definitiv țara, locuința proprietate

personală trebuia înstrăinată numai statului, prețul fiind stabilit conform

art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973. Era exclusă posibilitatea vânzării către o

terță persoană, întrucât o astfel de vânzare era apreciată ca fiind făcută în

scopul eludării legii și era considerată nulă de drept, consecința fiind tot

preluarea de către stat. Plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a

construcției și nu-l îndestula în mod just pe proprietar.

Față de aceste prevederi ale Decretului nr.223/1974, dispozițiile pct.1.4

lit.B

din Normele aprobate prin

H.G

.

nr.498/ 2003 sunt nereale, schimbând prin interpretare dispozițiile Decretului

nr.223/1974. Conduita persoanei era stabilită imperativ de Decretul

nr.223/1974, care încălca principiul constituțional al ocrotirii dreptului de

proprietate, prevăzut chiar de către Constituția din anul 1965 în art.36.

Ca urmare, actul de înstrăinare către stat a imobilului în situația prevăzută

de art.2 din Decretul nr.223/1974 se circumscrie dispozițiilor art.2 alin.1

lit.h

) din Legea nr.10/2001 cu referire la art.6 alin.1 din

Legea nr.213/1998.

Față de aceste dispoziții legale, pct.1.4

lit.B

din

Normele aprobate prin

H.G

. nr.498/2003 sunt nelegale.

Ele contravin și dispozițiilor art.41 și 135 din Constituția României, precum

și articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, la care România a aderat conform Legii nr.30/1994.

Instanța de fond, admițând excepția de

nelegalitate

invocată, a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, întrucât persoana care

formula cerere de părăsire definitivă a țării înainte de anul 1990, nu avea

opțiuni privind înstrăinarea locuinței proprietate personală, fiind obligată să

se supună dispozițiilor Decretului nr.223/1974. Persoana în cauză nu era

corespunzător îndestulată prin prețul calculat de stat, care era inferior

valorii reale a bunului. Persoana respectivă nu putea să înstrăineze imobilul

anterior formalizării intenției de a părăsit definitiv țara, întrucât actul de

înstrăinare era nul de drept. Recurenta formulează și aprecieri fără

corespondent în actul normativ menționat, atunci când face deosebire între

înstrăinarea și preluarea imobilelor. Această distincție nu are nici o

relevanță față de textul art.2 din Decretul nr.223/1974, mai sus citat.

Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că recursul nu este fondat și

ca atare, l-a respins.