ÎCCJ, decizie (scj.ro #85164)

Excepție de nelegalitate . Pct . 1.4 lit . B alin. ultim din Normele de aplicare unitară a Legii nr . 10/2001, aprobate prin H.G . nr . 498/2003. Legea nr . 554/2004, art . 4 Cuprins pe materii: Drept administrativ. Indice alfabetic: Act administrativ. Excepție de nelegalitate . Excluderea prin intermediul pct .. 1.4 lit . B alin. ultim, din Normele aprobate prin H.G . 498/2003, a imobilelor înstrăinate statului în baza Decretului nr . 223/1974 din categoria imobilelor preluate abuziv, și astfel din categoria imobilelor ce pot face obiectul unei restituiri, este nelegală, aceste prevederi fiind contrare atât dispozițiilor art.135 și art.41 din Constituția României, cât și art.1 din Protocolul nr . 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Caracterul nelegal al dispozițiilor art . 1.4 lit . B din H.G . 498/2003 este cu atât mai evident cu cât, Decretul 223/1974 a făcut parte din lista actelor care, datorită caracterului lor discriminator și nedrept, au fost abrogate prin Decretul lege nr . 9/1989. Î.C.C.J ., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr.5732 din 11 noiembrie 2005 Prin încheierea din data de 21.03.2005, dată în dosarul nr.3818/2004 de către Tribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Oradea – Secția contencios administrativ și fiscal a fost investită cu soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor art.1.4 lit . B alin. ultim din H.G . nr.498/2003, în raport cu prevederile art.2 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Prin sentința civilă nr.217/2005 a Curții de Apel Oradea – Secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția invocată din oficiu de Tribunalul Satu Mare și s-a constatat că prevederile pct.1.4 lit.B alin. ultim din H.G . nr.498/2003 sunt nelegale, contravenind prevederilor art.2 alin.1 lit.h ) din Legea nr.10/2001. Instanța a reținut că persoana care formula cerere de plecare definitivă din țară conform Decretului nr.223/1974 era obligată să vândă construcția proprietate personală numai statului, acesta stabilind prețul prevăzut de art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973. Ca urmare, prevederile din H.G . nr.498/2003 sunt nelegale, deoarece preluarea imobilelor în baza Decretului nr.223/1974 era abuzivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Guvernul României arătând în esență că: la elaborarea actului au fost respectate dispozițiile Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ale H.G . nr.555/2001; că în cuprinsul pct.1.3 lit . a) din Cap. II din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, se arată că incidența „preluării abuzive” nu este prezumată ci, în funcție de fiecare situație, entitatea obligată prin lege să soluționeze notificarea, trebuie să aprecieze situația respectivă ca încadrându-se în prevederile legii; că, referitor la înstrăinarea către stat de către persoana fizică a locuinței proprietate personală, în situația în care s-a făcut cerere de părăsire definitivă a țării, întrucât stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, preluarea locuinței nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara; că este vorba de o înstrăinare a construcției și nu de o preluare abuzivă a acesteia; că prețul, conform art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973 cu referire la art.2 Decretul nr.223/1974, era stabilit potrivit Decretului nr.467/1979.

Recursul nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art.2 alin.1 lit.h ) din Legea nr.10/2001, în sensul legii, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege și „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998”. Legea nr.213/1998 în art.6 alin.1 menționează că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6.03.1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

H.G . nr.498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, la pct.1.4 lit.B , referitor la Decretul nr.223/1974 face distincția între cazul trecerii imobilului, fără plată, în proprietatea statului, cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit – și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat. Pentru cel de-al doilea caz, Normele prevăd că „stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara.

În acest caz, soluția administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită va fi respingerea motivată a cererii”. În conformitate cu dispozițiile art.2 din Decretul nr.223/1974, „persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973”. Art.5 din același Decret nr.223/1974 prevedea că „actele juridice încheiate în scopul eludării prevederilor acestui decret sunt nule de drept”. Acest act normativ a fost abrogat prin Decretul-Lege nr.9/1989 în scopul înlăturării imediate a unor reglementări care, prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale și morale intereselor legitime ale cetățenilor și desfășurării unor relații normale cu celelalte state.

Din analizarea dispozițiilor art.2 și 5 din Decretul nr.223/1974 rezultă că, în situația în care o persoană fizică părăsea definitiv țara, locuința proprietate personală trebuia înstrăinată numai statului, prețul fiind stabilit conform art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973. Era exclusă posibilitatea vânzării către o terță persoană, întrucât o astfel de vânzare era apreciată ca fiind făcută în scopul eludării legii și era considerată nulă de drept, consecința fiind tot preluarea de către stat. Plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcției și nu-l îndestula în mod just pe proprietar. Față de aceste prevederi ale Decretului nr.223/1974, dispozițiile pct.1.4 lit.B din Normele aprobate prin H.G . nr.498/ 2003 sunt nereale, schimbând prin interpretare dispozițiile Decretului nr.223/1974.

Conduita persoanei era stabilită imperativ de Decretul nr.223/1974, care încălca principiul constituțional al ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut chiar de către Constituția din anul 1965 în art.36. Ca urmare, actul de înstrăinare către stat a imobilului în situația prevăzută de art.2 din Decretul nr.223/1974 se circumscrie dispozițiilor art.2 alin.1 lit.h ) din Legea nr.10/2001 cu referire la art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998. Față de aceste dispoziții legale, pct.1.4 lit.B din Normele aprobate prin H.G . nr.498/2003 sunt nelegale. Ele contravin și dispozițiilor art.41 și 135 din Constituția României, precum și articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat conform Legii nr.30/1994.

Instanța de fond, admițând excepția de nelegalitate invocată, a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, întrucât persoana care formula cerere de părăsire definitivă a țării înainte de anul 1990, nu avea opțiuni privind înstrăinarea locuinței proprietate personală, fiind obligată să se supună dispozițiilor Decretului nr.223/1974. Persoana în cauză nu era corespunzător îndestulată prin prețul calculat de stat, care era inferior valorii reale a bunului. Persoana respectivă nu putea să înstrăineze imobilul anterior formalizării intenției de a părăsit definitiv țara, întrucât actul de înstrăinare era nul de drept. Recurenta formulează și aprecieri fără corespondent în actul normativ menționat, atunci când face deosebire între înstrăinarea și preluarea imobilelor.

Această distincție nu are nici o relevanță față de textul art.2 din Decretul nr.223/1974, mai sus citat. Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că recursul nu este fondat și ca atare, l-a respins.